Matei Vișniec:”Există o ceaţă interioară care ne duce spre dezastru”

Dramaturg, poet și romancier, Matei Vișniec nu se împarte numai între genurile literare, ci și între două limbi: româna, limba sa maternă, și franceza, limba adoptivă. Plecat din țară în 1987, Revoluția l-a găsit cu o „bogată literatură' de sertar – „20 de piese scrise între 1977 şi 1987, niciodată jucate…' – căci formele pe care le luau piesele sale nu erau pe placul regimului comunist.

Interviu realizat de Andreea Chebac

Cel mai recent roman al său, „Un secol de ceață' (Polirom, 2021), nu ne lasă să uităm perioada de „ceață ideologică' a Europei sau istoriile dureroase trăite de fiecare individ mărunt în perioada comunistă. O carte inspirată din povestea familiei sale care îți reamintește că „trecutul este plin de zone necunoscute şi de mistere, şi că de fapt istoria este ceva ce se scrie şi se rescrie mereu…'

„Un secol de ceață', cel mai recent roman al dumneavoastră, este proaspăt apărut la editura Polirom. Care este geneza lui?

În mare măsură, acest roman îşi are sursele în drama pe care a trăit-o familia mea dinspre mamă în prima perioadă a colectivizării, la începutul anilor 50 ai secolului trecut. Întreaga sa familie a fost „ridicată' în plină noapte şi apoi deportată în Dobrogea pe motivul că ar fi fost „chiaburi'. După şase luni au fost lăsaţi, însă, să se întoarcă înapoi în satul lor, Horodnic, întrucât autorităţile şi-au dat seama că o familie cu opt copii şi cu doar 14 hectare de pământ nu putea fi încadrată în categoria „exploatatorilor'. Iar până la urmă s-a descoperit că un primar făcea exces de zel şi întocmea „liste' lungi de chiaburi pentru a se evidenţia în faţa „organelor'. Eu m-am născut în anul 1956, aveam deci o vârstă destul de fragedă când se încheia colectivizarea în România, în 1962. Am asistat însă la distrugerea unei categorii de români care aveau o legătură viscerală cu pământul şi pe care regimul comunist i-a dezrădăcinat durabil luându-le pământurile… Bunicul meu dinspre mamă a murit de altfel bolnav şi uzat din cauza „cotelor' pe care era obligat să le plătească la stat întrucât nu voia să intre în „colectivă'.

Una din temele romanului este deci distrugerea clasei ţărăneşti de către regimul comunist din România anilor 50.

În ultimii 15 ani am observat cum românii, deşi au primit înapoi pământurile după căderea comunismului, merg cu sutele de mii în Europa de Vest pentru a culege sparanghelul, roşiile şi merele de pe pământurile altora. În 1950 tot ce-şi dorea ţăranul român era să muncească pe pământul lui. În 2022, copiii ţăranilor români, colectivizaţi cu forţa în 1950, sunt principala mână de lucru necalificată de pe marile exploatări agricole ale Vestului. Ceva nu e în regulă în această ecuaţie istorică toxică. Aşa mi-am început romanul, considerând că am şi un fel de datorie, dat fiind că tot am ajuns scriitor, să mă ocup de acei ţărani „ai mei', din sânul cărora am ieşit, umiliţi şi striviţi de istorie. M-am documentat mult şi am mai descoperit că România a fost practic singura ţară comunistă din Estul Europei care a adoptat între 1949 şi 1962 politica de colectivizare totală, de tip pur stalinist, a agriculturii…
O altă „sursă' a romanului ţine de ceea ce observ din 1987, de când trăiesc în Franţa, şi anume că Vestul Europei nu a înţeles şi nu înţelege suferinţele provocate de comunism în Estul Europei. Sigur, sunt mulţi istorici occidentali, precum francezul Thierry Wolton, care au scris cărţi esenţiale despre comunism şi despre călăii din regimurile comuniste. Dar est-europenii care au trăit în condiţii de dictatură comunistă nu beneficiază de o empatie de masă în Vest…

Multe scene din carte sunt inspirate din cele trăite de dumneavoastră și de familia dumneavoastră în timpul regimului comunist. Care a fost capitolul cel mai greu de scris?

Un capitol dificil a fost cel în care mama mea, devenită învăţătoare în 1953, s-a văzut obligată să meargă cu „lămuririle', altfel spus să încerce, în propriul ei sat şi în propria ei familie, să-i convingă pe recalcitranţi că intrarea în „colectivă' urma să însemne paradisul pe Pământ… Nu întâmplător am intitulat „Minodora' prima parte a romanului. Minodora este prenumele mamei mele, astăzi în vârstă de 87 de ani. Cititorul va observa că prima parte a cărţii mele are ceva dintr-un „roman rural', dar firele sale narative duc apoi spre Moscova şi spre Paris, precum şi spre zilele noastre. Totul porneşte însă cu o întâlnire imaginară a lui Hitler cu Stalin, în 1913, la Viena. Aceste două figuri, încarnând principalele forme ale răului în secolul al XX-lea, s-au aflat de altfel în 1913, amândoi, timp de câteva luni, la Viena, acest lucru fiind cert. Iar anul 1913 are şi el, pentru mine, o încărcătură simbolică, a fost ultimul an „normal' înaintea catastrofei…

Cum ați ajuns la titlul romanului și la ideea de ceață ideologică?

Despre „ceaţa' din mintea intelectualilor occidentali care au cauţionat crimele lui Stalin, ale lui Mao, ale lui Pol Pot am scris deseori de când trăiesc în Franţa. Despre cum s-au lăsat manipulaţi mulţi oameni de talent occidentali de către propaganda sovietică aş putea, poate, să mai scriu un roman, pentru că unele situaţii au fost halucinante. Un spirit subtil precum Jean-Paul Sartre se ducea la Moscova, iar la întoarcere declara în Le Monde că „libertatea de a critica este totală în Uniunea Sovietică'. Un excepţional poet precum Louis Aragon semna un poem dedicat poliţiei politice sovietice glorificând-o şi declarând că în toată lumea ar trebui extinsă „munca' ei de eradicare a „duşmanilor poporului'. În romanul meu evoc doar unele dintre aceste enormităţi, dar masa lor este imensă. Lenin îi numea „idioţi utili' pe aceşti intelectuali de stânga occidentali care cauţionau „dictatura proletariatului' şi implicit metodele ei, precum crearea Gulagului… Dacă aceşti „idioţi utili' ar fi fost mai puţini, sau dacă s-ar fi trezit mai repede, poate că Stalin şi Mao nu ar fi comis atâtea orori. Această idee nu este doar a mea, am regăsit-o, de exemplu, şi într-o foarte importantă carte semnată de Thierry Wolton şi intitulată „Negaţionismul de stânga'. Pentru că există un negaţionism de stânga în Occident în raport cu comunismul. Dacă nazismul a fost judecat zi de zi şi denunţat sistematic, o anumită stângă occidentală ataşată utopiei comuniste „neagă' încă ideea că stalinismul şi comunismul de stat ar fi fost o catastrofă la fel de mare precum nazismul.

Este un roman cu o intensă documen­tare în spate, dar care ne surprinde prin pasaje fanteziste. Cum a apărut această îmbinare de stiluri între un roman istoric, despre comunism în România, și scene fantastice în care portretul lui Stalin prinde viață, personajele pot călători purtate de ceață etc?

Dorinţa mea a fost ca în acest roman despre un secol de rătăciri europene să recurg la cât mai multe „voci'. Cred că sunt peste o sută de personaje în roman, nu le-am numărat efectiv, dar toate, împreună, încearcă să creioneze absurditatea unei epoci. Stalin este şi el prezent, ca şi Hitler, ca şi Lenin, ca şi unul din iniţiatorii dadaismului, Tristan Tzara. Nu a fost oare, istoria Europei, din 1914 încoace, o formă de dadaism, altfel spus de negare sistematică a unor principii umaniste născute cu două secole în urmă, în epoca luminilor? Cum a fost posibil ca pe acest continent cu cea mai mare concentrare de cultură, să înceapă un măcel absurd, în 1914, cu consecinţe extinse apoi pe un întreg secol? Sunt multe întrebări pe care mi le pun în acest roman, iar ficţiunea mă ajută uneori să le dezvolt, să le pun în pagină, să incit la reflecţie, chiar dacă nu am răspunsuri la ele. Cine ar putea să dea un răspuns clar la întrebarea: de ce francezii şi germanii, două dintre cele mai rafinate şi cultivate popoare din Europa, s-au urât şi s-au măcelărit cu atâta îndârjire timp de decenii întregi?

Operele dumneavoastră sunt traduse în numeroase limbi, dar cum simțiți că sunt primite în Vest cărțile despre comunism în comparație cu felul în care sunt ele primite în Estul Europei? Există aspecte care le scapă cititorilor vestici?

Am urmărit constant reacţiile multor publicaţii de stânga, cel puţin în Franţa, ori de câte ori au apărut cărţi esenţiale despre comunism. Când a fost publicată în Franţa „Cartea neagră a comunis-mului', în 1997, îngrijită de istoricul Stéphane Courtois, multe voci din rândurile stângii au reacţionat virulent.
I s-a reproşat că a „umflat' numărul victimelor, că a făcut o comparaţie neavenită între nazism şi comunism… Foarte greu s-a impus ideea că totuşi cele două ideologii au provocat dezastre comparabile. Thierry Wolton propune, de altfel, un concept nou pentru a explica de ce Stalin şi Hitler trebuie puşi pe acelaşi plan. Dacă nazismul a recurs la genocid, spune Thierry Wolton, adică la exterminarea în masă a evreilor, comunismul a recurs la „clasicid', adică la exterminarea în masă a unor clase sociale (burghezia, ţărănimea, oamenii consideraţi imposibil de convertit la comunism…). Thierry Wolton recunoaşte însă că acest concept propus de el nu a fost adoptat încă în limbajul curent.

Ce ați vrea să rețină mai ales cititorii tineri din acest roman?

Aş vrea să reţină ideea că trecutul este plin de zone necunoscute şi de mistere, şi că de fapt istoria este ceva ce se scrie şi se rescrie mereu… Dar mai ales sper să rămână cu câteva informaţii esenţiale (ba chiar şocante, inclusiv pentru mine) şi deci să le stimulez gustul de a se informa. Iar în ce priveşte dimensiunea onirică şi fantastică a romanului meu, vreau, de fapt, să-i spun cititorului că nu putem înţelege totul doar cu limbajul pozitivist, raţional. Există şi un limbaj metaforic, poetic, care ne ajută să ne apropiem de imensele contradicţii ale fiinţei umane, ale societăţii şi ale aventurii umane pe planetă.

Considerați că anumite trăsături de caracter pot fi un defect personal pentru un individ, dar o calitate pentru un scriitor?

N-aş vorbi decât despre „defectele' mele, pe care mi le ştiu bine. Timiditatea, de exemplu, a fost un „defect' de tinereţe care m-a frânat pe de o parte, mai ales în viaţa socială, dar m-a împins să caut răspunsuri în lumea cărţilor… Acum, sufăr de un „defect de bătrâneţe': simt cum certitudinile mele devin tot mai puţine, deşi în tinereţe aveam răspunsuri la toate… Cu cât înaintez în vârstă, cu atât am mai multe îndoieli în multe privinţe. Poate că scriitorul din mine beneficiază de această mare acumulare de îndoieli, pentru că, altfel, aproape că n-ar mai avea sens să scriu…

După atâția ani de lecturi asidue, care este cartea pe care ați vrea să nu o fi citit niciodată? Sau abandonați cărțile care nu vă plac?

Apreciez originalitatea întrebării dumneavoastră, dar nu am răspuns la ea… Am citit în cursul vieţii mele, de la cap la coadă, şi multe cărţi mediocre. Și m-am întrebat, uneori, dacă avea sens să le acord atâta timp când viaţa este deja prea scurtă pentru lectura tuturor capodoperelor care s-au scris… Mi s-a întâmplat şi să abandonez cărţi pe care le-am cumpărat întrucât m-au incitat primele pagini în librărie, dar acasă, după 50 de pagini, mi s-au părut deja „ofilite'… N-aş spune, în orice caz, că m-a marcat vreo carte în sens profund negativ şi că aş fi regretat apoi că am citit-o, ca şi cum aş fi îngurgitat un drog violent sau o mâncare stricată. Am învăţat câte ceva din aproape toate cărţile pe care le-am citit şi recitit…

Cum vede Matei Vișniec acum, la mai mult de treizeci de ani de la Revoluție, rezistența culturală din România comunistă?

Consider şi acum că a existat o veritabilă rezistenţă culturală şi că artiştii au găsit mereu soluţii pentru a „păcăli' cenzura şi pentru a întreţine gândirea critică. M-am hrănit, în România, cu opere remarcabile care apăreau în mod „oficial'. Au fost ani când a scrie literatură de bună calitate însemna deja să fii în „rezistenţă', adică să nu accepţi tonul oficial, comanda socială, realismul socialist. Și astăzi îi citesc şi îi recitesc pe unii poeţi, pe Nichita Stănescu, pe Marin Sorescu, pe Emil Brumaru, pe Mihai Ursachi… Inclusiv pe poeții generaţiei 80 din care am făcut parte. Personal, m-am considerat în „rezistenţă culturală' în acei ani, şi cred că am fost şi unul dintre puţinii autori care au avut o „literatură de sertar'. Când se prăbuşea comunismul, în decembrie 1989, chiar dacă eu eram în Franţa, în sertarele mele se aflau 20 de piese scrise între 1977 şi 1987, niciodată jucate… Ele au fost apoi montate abundent după 1990.

Scrieți atât în limba română, cât și în limba franceză, dar cum alegeți în ce limbă începeți o nouă lucrare? Există o delimitare clară în funcție de genul literar abordat sau ține de inspirație?

Da, lucrurile sunt clare. De când trăiesc în Franţa mi-am scris doar piesele direct în franceză. Poemele şi romanele le scriu în româneşte. Fac însă o navetă lingvistică zilnică între România şi Franţa, printre altele şi datorită faptului că lucrez de peste 30 de ani pentru redacţia în limba română a postului Radio France Internationale. Naveta mea se mai produce şi datorită faptului că m-am auto-tradus sistematic. Mi-am „transferat în franceză' piesele scrise până în 1987, iar apoi în română piesele scrise în franceză. Înveţi multe în contextul unei astfel de „navete'. Eu am redescoperit, de exemplu, emoţional, dar şi ca instrument de comunicare, limba română. Franceza m-a ajutat să mai învăţ o dată româneşte. Nichita Stănescu spunea într-un interviu cam aşa: „de şapte ori ştiu limba română'. Eu o ştiu doar de două ori, şi a fost o revelaţie să o învăţ a doua oară, prin comparaţie zi de zi cu franceza…

Cum vedeți consumul de cultură în viitorul post-pandemic, mai ales că ultimii doi ani au însemnat o perioadă în care cultura prin mijlocirea tehnologiei a câștigat foarte mult teren?

Cred că avem tehnologii care ne vor permite să rămânem legaţi de cultură, chiar dacă ni se restrânge libertatea de circulaţie. În ce priveşte pandemia, probabil că va trebui să mai aşteptăm o vreme până la revenirea la normal, la acel normal de dinainte de 2020. Vom învăţa, probabil, să coabităm cu virusurile, cei existenţi şi cei noi… Nu cred că pandemia va da lovitura de graţie civilizaţiei. Alte forme de „orbire' sunt mult mai grave, cum ar fi excesele societăţii de consum. Există o ceaţă interioară care ne duce spre dezastru, aceea pe care o producem cu propriul nostru creier când acesta încetează să mai judece şi să mai fie critic, şi mai ales când acceptă diverse idei fără prelucrare critică, sau când se lasă hipnotizat de noi ideologii aşa-zis revoluţionare…

Aveți o rutină de scris? Sau un loc anume în care vă retrageți când creați?

La Paris scriu din când în când în anumite cafenele unde mă simt bine şi unde îmi place ambianţa. Este singurul lux pe care mi-l permit. În rest, scriu acasă înainte de a merge la redacţie sau după ce mă întorc de la RFI, mai scriu în weekend şi în vacanţe, scriu şi la Rădăuţi (oraşul meu natal) în timpul verii, scriu în trenuri şi în avioane când călătoresc… Am scris cu plăcere în diverse locuri de rezidenţă unde am fost invitat, de exemplu într-o fostă abaţie de lângă Avignon trans-formată în centru dramatic. Pe scurt, mă adaptez în fiecare moment pentru că am sentimentul că timpul care mi se scurge din clepsidră, dacă nu se transformă în literatură, se prăbuşeşte în gol…

Citește și:

Tiberiu Soare, dirijor al Operei Naționale București:'Nu fac parte dintre cei care cred că online-ul reprezintă o salvare pentru muzică…'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje