Tiberiu Soare, dirijor al Operei Naționale București:”Nu fac parte dintre cei care cred că online-ul reprezintă o salvare pentru muzică…”
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2022/01/Tiberiu-Soare-760x500-1.jpg)
Îmi place enorm când fac interviuri cu oameni ce și-au dedicat întreaga viață unui domeniu – sunt personalități puternice care, departe de a vedea totul unilateral, fac din pasiunea și vocația lor un caleidoscop prin care privesc lumea în mult mai multe culori și nuanțe decât sunt eu obișnuită. Tiberiu Soare este o astfel de personalitate în domeniul muzical. Dirijor al Operei Naționale București și nume recunoscut pe plan internațional, studiază muzica din primul an de școală, iar mentorii și i-a ales din galeria marilor maeștri muzicieni, așa că nu m-am mirat când mi-a spus „cu Beethoven mă înțeleg cel mai bine…'
Interviu realizat de Andreea Chebac
Discuția de mai jos a avut loc la Operă, chiar după repetiții, căci zilele îi sunt pline de repetiții și de studiu constant, ca ale unui sportiv de performanță. Iar anul 2022 îl va începe tot pe scena Operei Naționale București: pe 7 ianuarie 2022, la Concertul Extraordinar de Anul Nou. Evenimentul de gală aflat la a VIII-a ediţie este organizat de Fundaţia Calea Victoriei în parteneriat cu Opera Naţională Bucureşti.
Ai venit direct de la repetiții, pentru ce repetați acum?
Repetăm opera „Lohengrin' de Wagner. Spectacolul urmează să aibă loc pe 8 decembrie, data la care se împlinesc fix 100 de ani de la primul spectacol al Operei Române, cum se numea pe vremea aceea Opera Națională București. Pentru că pe 8 decembrie 1921 a avut loc prima reprezentație a Operei ca instituție, tot cu „Lohengrin' de Wagner, dirijată de Enescu.
A VIII-a ediţie a Concertului Extraordi-nar de Anul Nou – organizat de Fundația Calea Victoriei în parteneriat cu Opera Națională București va avea loc pe 7 ianuarie 2022 și ne va duce într-o călătorie muzicală în Viena Belle Epoque. De ce Viena și de ce în acea perioadă?
Ca să fiu sincer, prima și prima dată m-am gândit la Klimt. Deși nu prea se suprapun perioadele, e puțin anacronică sugestia, dar n-am ce să fac, îmi place foarte mult Klimt. Am avut norocul să merg o dată la o expoziție Klimt chiar în Viena și de atunci am rămas fascinat. Dar nu e doar asta, sunt multe lucruri pe care eu le leg de capitala austriacă.
Primul lucru la care te gândești dacă ești muzician este marea triadă a clasicilor: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven. Niciunul dintre cei trei nu s-a născut la Viena, dar au creat și au plecat dintre noi ca locuitori de drept ai Vienei și acolo au cunoscut consacrarea. A existat chiar și o a doua triadă vieneză, în a doua jumătate a secolului XX, formată din compozitorii Arnold Schönberg, Alban Berg și Anton Webern. Dar între ei s-au întâmplat foarte multe lucruri, să nu uităm: Gustav Mahler a fost chiar directorul Operei din Viena, Anton Bruckner și-a scris acolo simfoniile, atâția și atâția muzicieni sunt legați de orașul ăsta.
Dacă te duci pe Ring, un bulevard circular din centrul Vienei, descoperi un fel de Walk of Fame a muzicii clasice: o să întâlnești stele cu numele marilor muzicieni și interpreți care au trecut pe acolo. Viena era locul în care te consacrai în lumea muzicală. Asta face să existe un anumit spirit al locului, orașul e impregnat cumva de amintirea marilor nume care l-au locuit. Și concertul nostru se axează pe readucerea în amintirea melomanilor a acelei stări de Viena, asta vreau eu de fapt. Un fel de stare acordată cu lumea și întâmplările din jurul tău. Bineînțeles că poți asocia această stare și cu acele rochii fastuoase, ținutele de seară, fracurile, șampania… de altfel, obiceiul de a bea șampanie la micul dejun își are originea în acea epocă vieneză. Iar actul doi din opereta „Liliacul' de Strauss surprinde foarte frumos atmosfera acelei Belle Epoque vieneze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în care luxul era o chestiune cotidiană. Viața era frumoasă…
Să vorbim puțin despre cei trei soliști ai concertului. Ce ne poți spune despre ei, ce aduce special vocea fiecăruia?
Toți trei au calități deosebite din punct de vedere vocal – altfel n-ar fi fost soliști! Renata Vari, care a fost nu de mult invitată și la Opera Națională București să cânte în „Requiem' de Verdi și a făcut o impresie foarte bună, etalează o voce de soprană de linie, o soprană cu o culoare deosebită, încărcată de armonice și cu o tehnică foarte frumoasă. Mădălina Baru este o prezență familiară în cadrul Concertelor de Anul Nou organizate de Fundația Calea Victoriei, etalează și ea o voce de soprană, dar de o factură cu totul diferită de cea a Renatei Vari. Dacă Renata are o voce profundă, un ton bogat în armonice, Mădălina are o voce cristalină, foarte lejeră, cu coloraturi, capabilă de anumite agilități pe pasajele vocale înalte, astfel încât aceste două voci, chiar dacă aparțin tipului general de soprană, se completează foarte frumos. În ceea ce-l privește pe Alfredo Pascu, acesta nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare, mai ales în fața publicului bucureștean. Timbrul său cald de tenor care de multe ori mi-a amintit de timbrul lui Florin Georgescu, a încântat în nenumărate seri publicul Operetei Bucureștene.
Să vorbim acum și despre dirijorul concertului… Sunt curioasă cum ai intrat în lumea muzicii. Bănuiesc că ai avut de la început o înclinație spre muzică, dar cum te-ai hotărât să urmezi această cale?
N-am hotărât chiar eu, a hotărât bunicul meu matern. El a descoperit, pe la 5 ani, că aveam o oarecare înclinație spre muzică, și-a dat seama că tot îngânam melodiile pe care le auzeam la radioul din bucătărie. Și pe vremea aia se făceau selecții pentru liceul de muzică, adică la preșcolari veneau niște profesori și testau copiii, mai ales dacă li se semnala un potențial talent. Am o amintire foarte clară legată de acest moment: cum ne-am dus într-un loc în care se făcea preselecția, undeva lângă Palatul Telefoanelor, și cum am fost testat de o doamnă profesoară foarte amabilă. Dânsa mi-a cântat o melodie la pian și mi-a cerut să cânt din voce după melodia respectivă, a bătut cu creionul în margi-nea pianului un anumit ritm și m-a rugat să imit ritmul respectiv și a încercat să lucreze cu mine să învățăm un cântecel, probabil pentru a testa și memoria de tip muzical. În orice caz, se pare că am făcut o figură frumoasă pentru că în clasa întâi am început să studiez vioara. Astfel se testa simțul ritmic, auzul muzical și, în principiu, nu capacitățile, ci potențialul copilului. Încerca să își dea seama dacă acel copil va urma cu adevărat calea aceasta a muzicii pentru că, altminteri, dacă un copil ajunge la un liceu vocațional cum e cel de muzică, dar de fapt el nu simte o atracție deosebită pentru domeniul respectiv, acea școală se poate transforma într-un chin pentru el și poate genera anumite frustrări care lasă urme adânci toată viața.
Ai început prin a studia vioara în clasa întâi, dar cum ai ajuns să dirijezi, care a fost traseul?
Țin minte că în clara a zecea, la 16 ani, eu făcând muzică în continuare, am citit un interviu cu dirijorul Segiu Celibidache și pentru mine a avut un efect de satori – cum ar spune japonezii – adică dintr-odată totul mi-a fost clar. Atunci mi-am dat seama că vreau să devin dirijor. Ăsta e unul dintre motivele pentru care fac tot ce pot să dau curs invitației de a răspunde la un interviu, indiferent cât de greu mi-ar fi câteodată, încerc întotdeauna să aduc micul meu omagiu presei scrise pentru că datorită presei scrise eu fac meseria asta. Acel interviu m-a ajutat să-mi dau seama în primul rând că asta e o meserie care mi s-ar potrivi foarte bine pentru că îmbină latura fizică și cea intelectuală cât mai aproape de paritate, într-un mod potrivit cu felul meu de a fi. Și apoi, ce mi-a plăcut foarte mult a fost discrepanța asta dintre aparență și esență. Pentru că publicul larg nu percepe din imaginea dirijorului pe podium decât aparența: un domn care face niște mișcări cu mâinile, nu cântă la niciun instrument – bagheta nu sună. Esența însă este, de fapt, latura intelec-tuală a acestei meserii, iar latura aceasta intelectuală era pentru mine terra incognita la acel moment. Eu am crezut că dirijorul este pur și simplu cineva care efectuează niște mișcări ritmice pentru a-i coordona pe oamenii din orchestră, adică un fel de polițist în intersecție. Și atunci, prin interviul ăla, am avut revelația că acolo e un munte întreg de urcat, și ca să-l urci ai nevoie de foarte multe cunoștințe la bază – inclusiv în domenii precum filosofia sau științele exacte. Ai nevoie de un bagaj cultural foarte bogat pentru a avea dreptul de a sta, fie și câteva minute, pe un podium în fața unei orchestre. Este foarte multă muncă. Și apoi, dincolo de aspectele acestea generale, vorbim de munca propriu-zisă, la o partitură, pentru că dirijorul este cel care înțelege partituri. Așa cum un pianist studiază la pian 8 – 10 ore pe zi, ca să îl asculte instrumentul, să facă corp comun cu instrumentul, cântărețul își lucrează propria voce și așa mai departe. Instrumentul dirijorului este partitura, e acel obiect cu care eu îmi petrec multe, multe ore pregătindu-mă să mă duc în fața orchestrei. Cu alte cuvinte, pentru că partitura e doar o metaforă, instrumentul unui dirijor este propria minte.
Care este prima ta amintire legată de muzică?
Îmi aduc aminte diverse fragmente. De exemplu, îmi amintesc că aveam discuri în casă, și am imaginea unei coperți de disc pe care era o fotografie în culori cu aceea ce mai târziu aveam să aflu că era sala Filarmonicii din Berlin, iar discul conținea „Simfoniile' lui Beethoven. Meloman era tot bunicul meu, dar și mama mea era pasionată de muzică. De altfel, ea și-a descoperit o pasiune pentru muzica lui Gustav Mahler, dar asta abia mai târziu, când eram eu la studii la Conservator. Pe mine m-a mirat foarte mult această pasiune a ei pentru că muzica lui Mahler este considerată de obicei foarte complicată, foarte frumoasă, dar foarte complicată. Dar nu ascultau doar muzică clasică, am în memorie câteva discuri cu ABBA, Dire Straits și ceva ce abia mai târziu, prin adolescență, am început să prețuiesc, Pink Floyd. O formație de care am rămas legat și de care o să rămân toată viața. Există diverse formații de rock și există Pink Floyd.
Ce asculți când ești singur în mașină?
Orice în afară de muzică clasică. Și o să îți explic și de ce. Odată conduceam la drum de noapte, după un concert la Operă trebuia să ajung în alt oraș, destul de departe de București, unde mai prindeam câteva ore de somn, și a doua zi dimi-neață aveam repetiție cu orchestra din localitatea respectivă. Am oprit într-o benzinărie pe la unu și ceva noaptea și am văzut CD-ul cu cele patru simfonii de Brahms. Bineînțeles că l-am cumpărat imediat și când am plecat de la benzinărie am pus „Simfonia 1'. Și ascultam, și conduceam în noapte… și, la un moment dat, mi-am dat seama că eram în viteza a cincea și aveam 30 de kilometri la oră. Atunci am realizat că muzica clasică mă distrage total și mintea mea începe imediat să analizeze muzica respectivă, ce-a făcut acolo dirijorul etc. Așa că m-am întors la pasiunile mele muzicale de timp liber: rock, hip-hop; dar mi le selectez după niște criterii foarte dure.
Există o rutină anume pe care o respecți zi de zi, întreaga ta viață, pentru că ești dirijor?
Da! Există o anumită disciplină, o anumită rigoare în existența cotidiană a fiecărui muzician, nu doar a dirijorului. Toți muzicienii care trăiesc din meseria asta au în sânge, încă de mici, convingerea faptului că trebuie să studieze, trebuie să lucreze. De ce? Pentru că trebuie să faci materia să te asculte – instrumentul, felul în care înțelegi o partitură – pentru asta mintea și materia trebuie să intre în armonie. Un mare pianist din epoca sovietică a spus un lucru care face parte din folclorul muzicienilor: „Dacă nu studiez o zi, știu eu. Dacă nu studiez două zile, își dau seama muzicienii din orchestră. Și dacă nu studiez trei zile începe să-și dea seama și publicul.' De la un anumit moment e ca în cazul alergătorului de cursă lungă: alergi, alergi, te simți la capătul puterilor și, dacă totuși continui să alergi, aproape că nu te mai poți opri. Există un punct maxim de la care totul se petrece dintr-o fericită inerție. Cam așa e și cu muzicienii: practica asta a studiului zilnic e atât de înrădăcinată în felul nostru de a fi încât noi nu o percepem ca un fel de privare de alte lucruri pe care le-am putea face în timpul ăla. Dacă ai ajuns deja muzician profesionist și nu-ți convine că ai de studiat în fiecare zi, înseamnă că nu ți-ai ales meseria cum trebuie.
De altfel, este departe de a fi o muncă plictisitoare, repetitivă. Niciun dirijor nu dirijează de două ori aceeași lucrare. Chiar dacă mi s-a întâmplat să am același titlu de operă sau de balet pentru a douăzeci și cincea oară, niciodată nu dirijez aceeași lucrare. Mă uit la aceeași partitură pe care am văzut-o acum 10 – 12 ani și observ anumite lucruri scrise de compozitor și mă întreb cum de le-am trecut cu vederea data trecută, pentru că ele erau scrise, erau acolo. Cu toate că acum 10 ani, dacă m-ar fi întrebat cineva, aș fi spus că am fost atent la fiecare detaliu din opera respectivă. Și totuși nu detaliul în sine, aspectul grafic al partiturii e problema, ci relația dintre elementele pe care le găsești într-o partitură. Relația asta se schimbă odată cu mine. De aceea nu dirijez niciodată aceeași operă și tot de aceea sunt convins că întotdeauna pot să fac lucrurile mai bine. Eu, cel de azi, sunt mai bun decât cel de ieri. Și nu e o figură de stil, sunt mai bun pentru că am citit niște lucruri în plus, am mai înțeles ceva.
Îți aduci aminte de primul concert dirijat?
Sigur că da! A fost pe 18 ianuarie 1999, la Orchestra de Cameră Radio și am dirijat Mozart și Wagner. Asta nu se uită niciodată, e certificatul meu de naștere ca dirijor. Amintiri foarte clare nu am, pentru că era totul ca un vârtej, a fost un torent de adrenalină și de emoții. Dar acum vreo doi sau trei ani eram în mașină și, în timp ce butonam radioul, am dat peste Radio România Muzical, care transmitea o înregistrare cu lucrarea de Wagner pe care am dirijat-o eu atunci, în 1999. Și nu mi-a luat foarte mult să-mi dau seama că era chiar acea înregistrare. Erau anumite particularități de interpretare, erau anumite lucruri pe care îi rugasem pe oamenii din orchestră să le facă, era vorba despre o lucrare cântată așa cum o vedeam eu la 22 de ani. Prima mea reacție a fost: Nu e rău! Pentru cineva la 22 de ani, la primul concert, nu e rău. Dar, Doamne, cât de imatur eram!
Are muzica un specific național?
Cu siguranță există niște matrici stilistice. N-o să mă apuc acum să reexpun ce a spus Blaga, dar sunt oameni care au teoretizat fenomentul matricilor stilistice. Există un anumit peisaj intern, mental. Că vorbim despre chestiuni care țin de genetică sau despre chestiuni care țin de mediu, asta nu mai știu să spun. Cert este că pe măsură ce un om crește, el se îmbibă de anumite lucruri. Probabil că e o balanță fină între moștenire genetică și mediu. De exemplu, când mă apropii de o partitură de George Enescu impresia mea e de anamneză – că îmi aduc aminte, nu că o citesc atunci pentru prima dată. Erau lucrări despre care știam sigur că nu le mai citisem. De exemplu, cele șapte cântece pe versuri de Clément Marot, un poet francez din secolul al XVI-lea. Enescu se hotărăște cu 100 de ani în urmă să scrie șapte lieduri pentru voce și pian pe versurile acestui poet. Există o versiune orchestrată de Teodor Grigoriu a acestor cântece și mi s-a cerut să dirijez acea versiune a muzicii lui Enescu. Iar în momentul în care am deschis partitura, senzația era că muzica aia se întorcea la mine și, cu toate astea, cu siguranță nu văzusem niciodată partitura aceea.
Să vorbim despre mentorat: ai avut un mentor? Ești pregătit să fii mentor la rândul tău?
Bineînțeles că am întâlnit foarte mulți oameni cărora le datorez foarte mult din punct de vedere al formării profesionale: Ludovic Baci, Horia Andreescu și mulți alți oameni extraordinari pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții mele. Dar nu sunt foarte sigur că se înscriu în acea categorie a mentorului. Atunci când vorbim despre mentorat eu mă duc automat cu gândul la o lectură foarte dragă mie, și pe care o reiau des: „Jurnalul de la Păltiniș' de Gabriel Liiceanu. Noica făcea realmente mentorat pentru toți acei tineri. Acela era un mentorat, era un antrenament spiritual pentru a putea intra complet înarmat pe câmpul de luptă al marii culturi. Din punctul ăsta de vedere, nu vreau să supăr pe nimeni, dar nu cred că am avut un mentor. Cred că mai degrabă am apelat la un fel de galerie de strămoși iluștri – sunt foarte mulți oameni față de care m-am simțit foarte aproape de la primul contact cu opera lor, și nu mă refer numai la compozitori.
Să fii mentor e o mare povară și necesită vocație. O vocație pe care eu nu mi-o neg, dar nici nu mi-o detectez, cel puțin până la ora asta. Sunt atât de absorbit de ceea ce fac, încât nu am timp să mă opresc și să le explic altora. E adevărat că predau cursuri de dirijat la Conservator, dar nu mă percep eu pe mine însumi ca pe un profesor, cu atât mai puțin ca pe un mentor.
În ce măsură activitatea ta a fost afectată de pandemie? Cum au fost pentru tine evenimentele muzicale transmise online, fără public în sală?
Absența publicului e oribilă, sigur, dar noi cumva eram obișnuiți de la repetiții să cântăm într-o sală goală. Problema este felul distorsionat în care – prin intermediul online-ului – ajunge muzica la public. Ritualul ăsta de a te duce la un concert are anumite elemente care pot părea insignifiante, dar care contribuie la crearea unei stări anume: faptul că ne îmbrăcăm ceva mai elegant, faptul că în sală se stinge lumina, faptul că ne închidem telefonul mobil. Ei, în momentul în care poți să stai în pijamale acasă, cu niște căști pe urechi, nu e același lucru. În plus, acasă poți să pui stop, să te oprești, ca să asculți mai târziu, și ieși din starea pe care ți-o dă muzica făcută atunci, pe loc, pentru tine. Pentru că muzica invită la un exercițiu de atenție, de concentrare și asta dispare în online. Nu fac parte dintre cei care cred că online-ul reprezintă o salvare pentru muzică, e mai degrabă o degradare a mesajului pe care ar trebui să-l transmită muzica. Online-ul a reprezentat mai mult o soluție de ordin administrativ pentru că anumite instituții au trebuit să-și justifice activitatea.
Foto: Fundația Calea Victoriei
Citeste și: