Mircea Cărtărescu:”Românii sunt de multe ori negativiști, colerici, uneori toxici, înclinați să vadă răul din oameni înaintea binelui”

Mircea Cărtărescu mi-a oferit prin interviul de mai jos prilejul de a-mi aminti de ceea ce este important (ceea ce mă îndeamnă să fac și aceste interviuri, de fapt). Dacă numele dumnealui m-a intimidat când pregăteam întrebările pentru discuția noastră, răspunsurile date m-au purtat într-un soi de tărâm ideal în care cărțile domină singure, dincolo de marketing, faimă, succes. Deoarece din paginile ce urmează răzbat, cred eu, cititorul pasionat – „Eu citesc cum respir' – și scriitorul care scrie în primul rând pentru sine.

Interviu realizat de Andreea Chebac

Și dacă ați fost poate copleșiți de cărțile mai ample semnate de Mircea Cărtărescu, vă îndemn să nu ratați a doua ediție a volumului „Melancolia' (Editura Humanitas). În mai puțin de 300 de pagini puteți să vă scufundați în universul luxuriant creat de scriitor, un peisaj peste care suflă un aer adesea cald, uneori dogoritor, căci este o carte despre dragoste…

Apare ediția a doua din „Melancolia' (Editura Humanitas), ediție ilustrată de Sidonia Călin și adăugită cu două povestiri inedite. Sunt curioasă dacă ați lucrat îndeaproape cu ilustratoarea sau dacă ea a știut exact ce ton să dea desenelor ei? 
„Melancolia' este o carte scrisă în strânsă legătură cu „Nostalgia', un fel de geamănă peste timp a acesteia (au apărut la exact treizeci de ani diferență). Cuprinde tot cinci povestiri, dintre care trei formează nucleul scrierii, iar cele exterioare sunt un prolog și un epilog. Prima ediție a fost un pic grăbită, povestirile care lipsesc nu erau terminate, așa încât ea cuprindea doar trei povestiri. La ediția a doua m-am gândit că ar fi bine ca, fiind o ediție completă, să îi dau și o formă grafică mai deosebită. Conceptul, pe care l-am discutat cu Sidonia Călin, a fost unul ironic-nostalgic: de recuperare a unui tip de carte care era foarte comun la sfârșitul secolului al XIX-lea, unde desenatorul alegea o frază din carte și o ilustra, fraza fiind și ea prezentă sub ilustrație. Astfel au apărut multe volume din Jules Verne și din alți clasici. În plus, tot din acea epocă am vrut să împrumutăm stilul Art Nouveau, care se potrivește foarte bine cu atmosfera cărții. Pe măsură ce Sidonia înainta cu ilustrațiile, ne-am văzut și le-am discutat, până ce am ajuns la produsul final. Ne-au ajutat mult în acest proiect specialiștii de la Humanitas, Angela Rotaru și Radu Gârmacea, ca și directorul editurii, Lidia Bodea. În privința lumii din desenele Sidoniei, i-am dat libertate deplină, și cred că un anumit aer ingenuu și copilăros din ele răspunde ambiguității spațiale și temporale a scrierii mele.

Cele două povestiri inedite din „Melancolia' au rămas nespuse încă din 2019 ori s-au născut între timp?
Erau „în șantier' când a apărut prima ediție. Pandemia începuse și editura avea urgentă nevoie de cărți noi, cu care să facă față condițiilor nefavorabile din acel moment. Așa că mi-au cerut și mie o carte nouă, și am decis să facem o variantă inițială cu numai trei povestiri, cele principale. Ulterior le-am terminat și pe cele două mai scurte, și le voi adăuga volumului ilustrat. Fără să răstoarne în vreun fel perspectiva cărții, ele vor schimba considerabil punctul ei de vedere, dându-i amplitudinea metafizică necesară.

Sunteți un creator de atmosferă prin cărțile dumneavoastră; care este atmosfera din jurul volumului „Melancolia'? 
„Melancolia' e o carte foarte unitară și foarte specială (atât de neobișnuită în spațiul românesc, că nici n-a avut cine știe ce succes acum doi ani, când a apărut). Sunt povestiri „metafizice' în sensul lui Giorgio de Chirico, dar și cu o notă de suprarealism și chiar de literatură „noir'. Într-adevăr, ceea ce contează aici e „atmosfera', cadrul descriptiv și emoțional al celor cinci povestiri. În toate trei e vorba de câte-o dragoste sfâșietoare, dar în afara a ceea ce numim de obicei „dragoste': relația în cuplu a unor tineri. Dragostea la cinci ani, la zece ani și la cincisprezece ani, ca niște secțiuni tomografice prin vârstele pre-adulte, e tema adâncă și esențială a acestei cărți pe care n-o pot recomanda îndeajuns. E singura mea carte din care n-aș schimba nici o literă.

De curând ați primit la Skopje, în Macedonia de Nord, trofeul „Prozart', premiu acordat anual unui important scriitor din Balcani. Cum încadrați acest premiu printre toate distincțiile primite până acum?
Nu există premii mari și premii mici, orice premiu internațional care ți se dă cu inima deschisă, criteriul fiind valoarea literară, este mereu binevenit. Cei din Macedonia de Nord mi-au făcut o primire deosebită, cum la noi nu prea am avut, pentru care le sunt foarte recunoscător. Am întâlnit la festivalul din Skopje autori faimoși în lumea balcanică, la noi total necunoscuți, pentru că noi traducem practic numai autori occidentali. Unii dintre ei ar putea fi o revelație dacă editurile ar fi mai deschise către scriitorii din zona est-europeană.

Scrierile dumneavoastră au fost traduse în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă, catalană (și nu sunt sigură că am enumerat toate limbile…). Aveți în bibliotecă un raft unde țineți adunate toate traducerile laolaltă? Și, privind peste toate, vă invit să enumerați câteva de care vă leagă o emoție anume (poate prima traducere, sau una pentru care ați avut o colaborare deosebită cu traducătorul etc.)
Cred că orice scriitor are în biblioteca lui un loc unde-și ține câte-un exemplar din fiecare volum, fiecare ediție, fiecare traducere etc. Nu din orgoliu, ci ca o arhivă, o dovadă a trecerii sale prin lume. Eu am cam pierdut, din păcate, șirul cărților mele și, cu toate că am grijă să cer exemplare la fiecare traducere, n-aș putea spune că le am pe toate. Mereu descopăr găuri în rafturile mele și încerc să le completez. Fiecare traducere are povestea ei, aș putea scrie o carte doar despre ele. Am ediții monumentale, ediții splendide, ediții ieftine, ediții kitsch, ediții urâte de-a dreptul. Între cele mai specta-culoase sunt două volume bulgărești datorate bunului meu prieten, editorul Neiko Genchev, unul însumând „Orbitor' într-un singur volum, celălalt cuprinzând „Solenoidul', mari cât niște Biblii vechi. Sunt cele mai masive volume din întreaga mea bibliotecă.

„Enciclopedia zmeilor' este până în acest moment singura carte pentru copii semnată de dumneavoastră. Mai plănuiți o astfel de aventură în lumea literaturii pentru copii?
Nici măcar cartea asta n-am „plănuit-o', a apărut dintr-un ciudat concurs de împrejurări despre care am scris în altă

parte. Adevăratele mele cărți pentru copii, interminabile și stufoase seriale, sunt cele pe care le-am spus și performat de-a lungul anilor, în fiecare seară, Ioanei și lui Gabriel, când, în timpuri diferite, erau copii mici. Nici unul nu mânca fără o poveste, așa că inventam la fiecare cină câte una, având grijă, ca Șeherezada, să las finalurile deschise pentru a doua zi. Dacă le-aș fi scris, aș fi avut acum o serioasă reputație de autor pentru copii.

Pandemia ne-a adus fel de fel de schimbări, dar acum aleg să ne concentrăm pe partea plină a paharului: volumul dumneavoastră de poezii „Nu striga niciodată ajutor', apărut anul trecut, primul după 30 de ani. Cum a fost experiența de a vă întoarce la versuri?
„Nu striga niciodată ajutor' nu e nici partea plină, nici cea goală a vreunui pahar, e paharul spart în cioburi pe ciment, pe unde trec adesea în picioarele goale. Nu simt nevoia să vorbesc despre culegerea asta de poezii. Ea trebuie să rămână fără voce, fără ființă, anonimă într-un colțișor, ca un miez de vid al scrisului meu.

Cum trăiți întâlnirile cu cititorii? Aveți un ritual pentru astfel de momente?
Am tot avut și voi mai avea, chiar și în toamna asta, întâlniri de acest fel. Ele sunt parte din definiția slujbei de autor, cum se zice (deși a fi autor nu e deloc o slujbă). Sunt foarte deprins cu publicul, știu să reacționez în fața lui, măcar atât am învățat în patruzeci de ani de literatură. Faptul că sunt profesor, un fel de actor care performează pe scenă în fiecare zi, m-a ajutat mereu foarte mult. Publicul vine la întâlnirea cu scriitorii ca să cunoască omul, ca să-i afle opiniile, felul de a gândi, manierismele, și abia apoi pentru literatura lui. Apreciază modestia și firescul, nu faconda sau orgoliul. În general, un public bun, deschis, gata să se bucure, scoate ce e mai bun din tine, pe când unul rece te lasă într-un con de umbră.

Probabil că sunteți unul dintre puținii scriitori români al căror nume este recunoscut de majoritatea românilor. Simțiți că asta vă aduce un set de responsabilități în plus?
Singurele mele responsabilități în această zonă sunt față de scrisul meu, de calitatea lui literară. A fi cunoscut la nivel național (chiar și relativ cunoscut, căci artiștii nu pot spera azi la o adevărată notorietate) mai curând încurcă decât ajută. Nu e un ideal să te cunoască toată lumea, nu mi-am dorit niciodată să-ntoarcă lumea capul după mine în supermarketuri. Când te cunosc prea mulți, te și detestă foarte mulți. Românii sunt de multe ori negativiști, colerici, uneori toxici, înclinați să vadă răul din oameni înaintea binelui. Orice persoană prea cunoscută stârnește imediat un val de resentiment. E unul dintre motivele pentru care m-am retras în ultimii ani din viața publică, mi-a ajuns și mie. Nu vreau să fiu „autor național', nu mă interesează nici un fel de instituțio­nalizare a scrisului meu. Am scris mereu pentru mine și pentru stratul tot mai subțire de adevărați iubitori de literatură.

Care credeți că este una dintre cele mai frapante diferențe dintre generația scriitorilor care au trăit în comunism chiar și o parte din viață și cea a scriitorilor tineri, născuți după 1989?
Diferențele reale sunt între autorii talentați și cei netalentați, în rest nu sunt decât circumstanțe. Scriitorii foarte talentați n-au putut fi opriți să-și exprime talentul nici în comunism, deși s-a încercat cu destulă încăpățânare, și nu pot fi opriți nici acum de presiunea economică și socială a unei lumi culturale tot mai strâmte, tot mai marginalizate, tot mai fără șanse.

Sunt curioasă ce obiceiuri de lectură aveți – citiți mai multe cărți în paralel, abandonați unele cărți, aveți un loc anume din casă unde vă place să citiți sau un moment al zilei?
Eu citesc cum respir. Și fiindcă respir pretutindeni, citesc la fel, pe unde nimeresc. Mi-e greu de pildă să mănânc fără o carte în față. Îmi iau cărți la mine când călătoresc, cu avionul sau cu mașina (atunci când nu șofez eu, firește!), dar cel mai adesea citesc în pat sau în hamac, atârnat între doi copaci. Citesc ce se nimerește, mă interesează totul. Am mai spus-o că diferența dintre mine și mai toți scriitorii e că ei citesc mai ales (sau numai) literatură, pe când eu citesc de toate: cărți științifice, social-politice, filosofice, religioase… Biblioteca mea se află într-o stare de haos bine organizat în care doar eu mă descurc: trec de-a lungul rafturilor și apuc două-trei cărți care în acea clipă se cer citite, strigă după citire. Iată hrana mea în următoarele zile!

Scrisul este o activitate solitară iar singurătatea se regăsește de multe ori în scrierile dumneavoastră, dar sunteți un om solitar sau de fapt este vorba despre teama de singurătate?
Și una, și alta. Am avut mereu față de singurătate un complex dragoste-ură, „odi et amo', cum scria Catullus. Când sunt singur, tânjesc după oameni, după ieșiri în public, după lansări, lecturi, festivaluri și târguri de carte, dar mai ales tânjesc după cei câțiva prieteni vechi și buni pe care-i am. Când însă se-ntâmplă să primesc toate acestea, dau înapoi, parc-aș vrea să mă-ntorc în sihăstria mea și să continuu să scriu netulburat de nimeni. Ca totul în viața omului, și scrisul e într-un foarte instabil echilibru între „solitaire' și „solidaire', după expresia lui Camus.

Există un autor contemporan pe care nu l-ați cunoscut încă și ați vrea să-l întâlniți?
Da, Thomas Pynchon. Îl iubesc de decenii și mi se pare și acum cel mai mare scriitor în viață al lumii. Dar e și cel mai recluziv dintre toți, încât foarte puțini se pot lăuda că l-au întâlnit vreodată. O fotografie veche de vreo 65 de ani e singura dovadă (și ea contestabilă) că scriitorul american există cu adevărat. În rest, trăim într-o epocă fără mulți mari autori. Câțiva sunt cunoscuți de toată lumea, dar pe ei n-aș vrea să-i întâlnesc, fiindcă nici unul nu-mi spune prea mult. Mario Vargas-Llosa este ultimul gigant în viață, alături de Pynchon, dar pe el am avut enorma plăcere să-l întâlnesc acum câțiva ani și să vorbesc cu el despre scris și viață.

Credeți în destin? Au existat momente în viața dumneavoastră în care acesta s-a manifestat?
Mi-ar fi greu să spun în ce altceva cred. Noi suntem doar destin. Existăm de la-nceputurile lumii și vom exista până la sfârșitul ei, așa cum un tango trăiește etern pe discul său de vinil.

Foto: Silviu Guiman

Citește și:

Canotoarele noastre de aur: Nicoleta Ancuța Bodnar și Simona Geanina Radiș

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje