Hobby-uri la care nu te-ai gandi

Hobby-uri la care nu te-ai gandi

Creatorii de frumos sunt, in adancul inimii lor, niste copii mari. In fiecare dintre ei exista cate un loc tainic, unde se simt cu adevarat acasa. Pentru ei, asta inseamna creatie.

"Arta sufletului hartiei"
Marturisesc ca, pana nu demult, origami insemna pentru mine doar numele vag al unei tehnici de pliat bucati de hartie. Mai mult, o treaba pentru copii.

Adica o activitate care nu-ti da prea mari batai de cap, fiindca e destul sa tii minte niste cifre. Cate indoituri faci la stanga si cate la dreapta si gata figura: o barcuta, un coif sau mai stiu eu ce. De aceea, cand am auzit ca exista cursuri unde chiar inveti origami, ca la scoala, m-am mirat putin. Apoi am aflat ca exista maestri internationali si chiar creatori de origami, oameni care inventeaza modele de indoire a bucatilor de hartie, modele matematice, cu scheme geometrice complicate, din care rezulta adevarate sculpturi in hartie, piese-bijuterii, la care se lucreaza luni intregi si care se vand pe mii de dolari, in colectii particulare. Atunci uimirea mea a devenit curiozitate si am vrut neaparat sa o cunosc pe Eugenia Barbu – artist papusar la Teatrul "Tandarica" – singura "sensei origami" din Romania, adica maestra in "arta sufletului hartiei".

Ca intr-un joc fabulos si complicat…
Eugenia este o doamna gratioasa, subtire si fragila care, aparent, nu iese cu nimic din obisnuit. Are putin peste 33 de ani, dar nu-si arata deloc varsta. Temperament de actrita, vorbeste frumos si insufletit, cu gesturi largi si privirea neastamparata despre pasiunea ei, pregatind foile mari de hartie si urmarita atent de ochii lui Eugeniu cel mic, care acum invata sa gangureasca.

Incaperea arata de parca in mijlocul ei a explodat o bomba de culori. Risipite peste tot – pe masa, pe computer si pe toata podeaua -, zeci de bucati de hartie, mari si mititele, care cu pete, cu buline si cu dungi, desenate in filigran sau cu suprapuneri transparente, mai groase, cat coala de scris, ori subtiri cat foita de tigara, amestecate intr-o simfonie de nuante. Rosu, mult albastru si verde, cafeniu ca hartia de orez, galben-pai si roz-ciclamen. Toate indoite in forme ciudate, inchipuind animale, masti, capete, castele cu turnulete, miscari neduse pana la capat, coarne, flori, figuri geometrice imbinate, completate, prelungite una intr-alta, ca intr-un joc fabulos si complicat.

Totul in arta origami e calcul matematic. Geometrie pura.

O arta studiata miscare cu miscare
Miscarile Eugeniei sunt exacte si repezi, completate de intoarceri ale bucatii de hartie pe ambele fete, apoi de presari ale muchiilor cu unghia degetului, totul intr-o succesiune rapida si greu de urmarit. Imi vine sa cred ca micul elefant, trandafirul, paunul, girafa ori cutiuta hexagonala, care se imbina perfect, sunt facute de o masinarie, dar nici vorba de asa ceva. "Fiecare patrat de hartie – fiindca origami clasic, cel adevarat, predat de maestrii japonezi, este doar cel care porneste de la forma patratului perfect, din care nu ai voie sa tai nimic – este ales intai pentru ceea ce vrei sa faci din el. Mai mare sau mic cat o cutie de chibrituri, din hartie groasa, din calc, matase lucioasa ori foaie gofrata, moale ca puful, patratele devin, pe rand, alte figuri", explica Eugenia. Intai triunghi, apoi iarasi patrat, pentagon ori trapez, sau parca un romb, dupa reguli de neschimbat. Marginile sunt presate diferit, tare sau usor, pentru a fi apoi dezdoite si recombinate dupa alte linii, pe care Eugenia le pastreaza in gand si le repeta cu ochii inchisi. Zecile de linii indoite, pliurile foii de hartie, sunt apoi stranse, alaturate, perfect intinse, ca sa se suprapuna cumva una peste alta si sa devina exact ceea ce doreste ea: un chip de om, un cocor, o floare… Exista cateva sute de modele origami transmise de traditia japoneza si numai cativa mari maestri le stiu pe toate. Apoi, fiecare creator a dat numele lui origami-urilor pe care le-a inventat si al caror secret il pastreaza, asa cum sunt inelele lui sensei Umemoto sau celebrul trandafir al lui Kawasaki. "Ca sa aduca origami la perfectiune, maestrii japonezi au avut nevoie de aproape o mie de ani. Creatiile vechi n-au fost niciodata scrise, tehnicile indoiturilor nu figureaza in nici un manuscris. Ele au fost doar transmise practic, de la sensei, la senpai – de la maestru, la elev. O arta veche de 2000 de ani, studiata milimetru cu milimetru, miscare cu miscare, culoare langa culoare, muchie langa muchie, margini suprapuse, alaturate, impletite, totul slefuit pana la perfectiune. Fiecare patratel fragil de hartie este prins si miscat la stanga, la dreapta, incaleca un altul si revine, apoi este intors intr-un sens si in altul, dupa reguli matematice, intr-o succesiune rituala, pe care numai maestrii origami o stiu integral.

O arta migalita uneori la lupa!
Totul in aceasta arta se calculeaza in numar de indoituri. Un paun este egal cu 13 indoituri, o girafa – 23, o broscuta doar zece; sau o masca de teatru japonez e facuta din fix 43 de pliuri. Apoi, creatiile complexe – "cutiile-cadou", compuse din peste 40 de indoituri, florile, care inseamna vreo cinci, "piesele de colectie", animale fabuloase precum dragoni sau origami-urile spatiale supergeometrice – tesaturi complexe de hartie, adevarate paienjenisuri de linii drepte sau curbe care ajung pana la 100 de indoituri. Fiindca, la sfarsit, totul in arta asta e calcul matematic. Geometrie pura. O arta care costa insa ore lungi de munca grea, migalita uneori la lupa, unde n-ai voie sa gresesti nimic, nici o liniuta, nici un pliu, fiindca orice imperfectiune se vede si poti sa ratezi toata figura. "Afli ca, de exemplu, la figura unui porc spinos ori la o radasca complicata, un sensei lucreaza cate sase-sapte ore pe zi, timp de vreo zece zile. Insa, la final, dupa ce e colorata in nuante naturale si suflata cu lacuri speciale, semimate, ajungi sa te intrebi daca figura respectiva nu e cumva reala si deseori – ai cuvantul meu! – astepti sa se miste."

"Arhitectura" in os de peste
Pentru ceea ce face Ada Banica nu cred sa existe o scoala anume. Poate o scoala de imaginatie. Si de daruire. Fiindca ea face lucruri nemaivazute.

Figuri spatiale, castele fantastice, flori, copaci stranii si de o delicatete intrecuta doar de complexitatea alcatuirii lor. Totul construit pur si simplu din oase de peste. Material in aparenta imposibil, nu? Fragil si de neabordat, gata sa se franga la orice miscare neindemanatica si care cere o migala uluitoare. "Am inceput sa lucrez captivata de posibilitatile pe care le banuiam in osul de peste. Fascinata de capacitatea lui de a imita natura, de delicatete si de culoare. Sigur ca nu am invatat de la nimeni, ci am incercat totul singura, inventand si gresind de multe ori. Sute de incercari, combinatii de oase diferite ca flexibilitate, marime si consistenta, ochii care te ustura, degetele care amortesc de incordare. Apoi cantitatea de imaginatie care intra acolo, vederea in spatiu si calculul." Vazandu-i lucrarile, cele aproape o suta de "sculpturi" care au ajuns in multe expozitii de prin toata tara, de la Constanta la Oradea, "uimire" este cuvantul pe care iti vine sa il folosesti cat mai des.

"Exista o singura cale, grea: inveti"
Un complex de lamele subtiri sau mai grosute, asezate apropiate unele de altele, adaugate in fel si chip trebuie sa se combine la final ca la un puzzle, pentru a inchipui un animal fabulos sau poate un copac fantastic. Varietatea figurilor este uluitoare, ca si cea a semnificatiilor pe care le pot transmite. Nimic din alcatuirea lor nu este intamplator. "In arta aceasta nu trebuie doar sa faci anumite miscari, sa pui bucatile la locul lor, trebuie sa le simti si sa devii una cu creatia din mainile tale", spune Ada care, la 53 de ani, este singura creatoare de acest fel din tara. Ca sa ajungi la perfectiunea aproape arhitecturala a lucrarilor Adei nu exista o cale usoara. Nu tine doar de o tehnica anume, nu este o meserie, ci este un semn al sufletului existent acolo, ascuns in bucata de os. "Exista o singura cale, grea si care nu ocoleste nimic: inveti. Inveti din experiente, din imagini, din inventivitate. Inveti sa-ti antrenezi degetele, sa simti subtirimea osului, supletea lui, sa-ti antrenezi ochii ca sa urmareasca miscarea degetelor, precum si memoria, ca sa retii in fiecare clipa locul in care te afli, detaliul la care esti, ansamblul la care trebuie sa ajungi.

Cea mai importanta calitate pentru un creator este, cred eu, inteligenta creativitatii. Chiar daca nu iti vine sa crezi, chiar daca, la final, ele par simple exercitii in care trebuie doar sa aplici anumite tehnici de lucru. Apoi vin usurinta si agilitatea miscarilor si abia la urma ajungi la profunzimea unor semnificatii rituale, pe care incerci sa le prinzi acolo, in albul sidefat al materialului."

"Calitatea esentiala pentru un creator e inteligenta creativitatii."

Are puterea innascuta a creatiei
Toate astea, Alexandrina, care este numele "nealintat" al Adei, le face asa de simplu, aproape fara efort, dintr-o pasiune care poate parea greu de inteles. A invatat prin simpla putere a mintii si are o dorinta formidabila de a da viata ideilor. Poate mai are si altceva, un ceva greu de numit. O putere innascuta a creatiei pe care putini altii o au. Altundeva in lume ar fi fost un creator celebru. La noi, prea putina lume stie despre ea si despre munca ei fabuloasa. Dar lipsa unei celebritati efemere nu o deranjeaza nici un pic. Braileanca prin nastere, casatorita tot in buza Dunarii, la Medgidia, cu doi baieti mari si un nepotel de-o schioapa, care rade frumos cu primii lui dintisori, Ada si-a rostuit viata in preajma apei.

A fost in acelasi timp si o cautatoare. De nou, de inedit, de forme deosebite, prin care sa poata exprima imaginile din suflet. A inventat o tehnica de prindere si de asezare a oaselor subtirele absolut originala, a gasit combinatii de produse si materiale 100% ecologice, totul lucrat cu mana, fara nimic ajutator, fara adaosuri, fara nimic automatizat. Doar cu palma goala, cu varfurile degetelor, alaturate ori raschirate cat de mult se poate, ori impletite, facute pumn sau punga, dupa un fel de gimnastica speciala, stiuta numai de ea. Nici nu s-ar putea altfel la cat de fragila este materia prima a sculpturilor sale.

Arta mobilei pictate
Sa gasesti casa-atelier a Aureliei Pomponiu, pitita undeva la marginea Bucurestiului, nu este un lucru foarte greu. Primitoare si deschisa, "profesoara de frumos", cum i se mai zice, iti indica drumul, te ghideaza, te primeste cu drag.

De-abia dupa ce gasesti casa, incepe greul. Sa intelegi tehnica dupa care piese de lemn vechi de sute de ani -cufere, panouri, scaune, rame de icoane -, ascunse sub migala altor vremuri, cu fibra adusa la lumina de restaurarea manilor ei, devin mobile si se schimba in obiecte de arta pictate. Sa vezi finetea liniilor scobite de taisurile daltilor, formele unicat, culorile vii, nuantate delicat, ca niste petale de flori, si prospetimea miniaturala a picturii care umple incet-incet fiecare centimetru patrat.

Fiecare piesa de mobilier pictata de Aurelia este un unicat, fiindca niciuna nu seamana cu alta. Desenul lor e stravechi, cu inciziile acelea complicate, schimbatoare, prelungite din simbol in alt simbol si care uneori aduc a troita ori a talisman din timpuri uitate.

"Am simtit ca e timpul sa fac altceva"
Marturisesc ca, pentru mine, netalentatul, vechile canoane – dupa care alcatuirile din lemn se supun avalansei de culori delicate – sunt redesenate si completate pana la forma originala. Sunt ca un fel de ritual greu de inteles. Dar frumusetea nascuta din ele este o lume in sine. O lume fascinanta, cu care trebuie sa te obisnuiesti, pentru ca aici totul este semn.

Sunt acolo semne ale tuturor evenimentelor mari din viata unui om, ale vietii si ale mortii, semnele bucuriei si ale tristetii, ale Soarelui si Lunii, ale nuntii, ale nasterii, ale lui Dumnezeu. Linii-simboluri, adancite in fibra lemnului, unite, continuate, prelungite unele intr-altele, sapate si colorate in feluri nemaiintalnite.

"Am trecut de la tapiserie, care e specializarea mea, la mobila pictata atunci cand am simtit ca e timpul sa fac altceva, ca aceste creatii ale mele trebuiau sa-si gaseasca alt drum ca sa se exprime.

Cu lemnul eram apropiata de la Muzeul Satului, unde am fost repartizata cand am terminat Facultatea de Arte Plastice; era un material care ma atragea prin posibilitatile pe care mi le oferea."

"Cred ca si eu am facut ca lumea sa fie mai frumoasa."

"O tehnica pe care am invatat-o singura"
"Ideea mi-a oferit-o o manifestare organizata de Ambasada Statelor Unite acum vreo opt ani la Muzeul Taranului Roman, prilej cu care am inteles potentialul acestui material dur si totusi atat de fin, de gingas, de cald.

Am invatat apoi totul singura, am facut o serie de cursuri de tehnica a picturii pe lemn, la Sibiu, am citit o multime de carti, am invatat cum trebuie pregatit lemnul pentru pictura, despre recunoasterea fibrei, a densitatii, a duritatii si gradului de finete, apoi care materiale se pot folosi si care nu, ce vopsele se folosesc, ce continut de pigment. Am studiat si simbolistica ornamentica prezenta pe piesele de mobilier vechi, simboluri care au fost preluate si transmise de marii ebenisti (artizani de mobilier – n.r.).

Coada de cal, spirala, linia fara inceput, apa, soarele, incizia pas cu pas, crucea dubla, steaua sau creastatura in forma de dinti de lup, fiecare dintre tehnicile folosite la figurarea anumitor simboluri. Nimic nu e lasat la voia intamplarii, toate se regasesc in tehnica lemnului pictat, veche de cateva sute de ani, pe care am cautat-o si am invatat-o, pas cu pas, line cu linie", spune profesoara, asezand culorile in fata unui "sevalet" din usile unui blidar la care lucreaza acum.

Dupa ce a castigat batalia cu duritatea lemnului, Aurelia ajunge la pictura si la culoare.

Lucreaza in picioare, cu pensula in mana, ore intregi, detaliu dupa detaliu, inconjurata de o mare de culori. Tonuri vii sau grele, sensibile, vesele, copilaresti, delicate. Oranj, grena, violet, rosu, galben-verzui…

"Culoarea pe lemn este o tehnica mai dificila, da caldura, dar este mai greu de prins in nuante si nu iti permite sa faci greseli, pentru ca nu le poti corecta prin acoperire.

E transparenta si orice umbra cazuta din greseala peste ea o modifica. Apoi, patina mobilei nu se reproduce, se scoate. Trebuie repictata de zeci si zeci de ori pana ce atingi forma perfecta", adauga creatoarea.

Munca grea, migalita, care te intepeneste de mijloc si iti impaienjeneste privirea, cu mainile incordate la maximum, cu grija de a nu te abate nici un milimetru, ca sa nu strici cumva farama de lemn devenita, cu fiecare ora care trece, o opera de arta. Rezultatul insa este uimitor.

Ceea ce reuseste Aurelia acolo, pe spatiile de fibra sculptata, este o imbinare dificila intre desen, pictura, culoare si tehnica veche si pura a cioplitului. Un loc unde important este detaliul. Alungirile ornamentelor, rotunjimea petalelor, desenul incarligat al inscriptiilor, nervurile unei frunze, nuanta fondului. Zeci si iarasi zeci de amanunte, reduse la dimensiunile unui varf de pensula si reluate de fiecare data altfel pe "carnea" unui alt copac, care va deveni o piesa de mobilier pictat. Ca niste inscriptii sacre pe o padure de sentimente.

Adrian Ciltan; foto: Octav Nitu, colectiile intervievatelor

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3 4 5

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Decoratiuni