Cum era tratat cancerul de sân în secolul trecut

Cancerul de sân nu este o afecțiune a lumii de azi. Urmele groaznice lăsate de această boală teribilă în istorie vin de la începuturile omenirii. Astăzi însă, tumorile mamare au devenit cel mai frecvent tip de cancer diagnosticat în rândul femeilor.

Statisticile World Cancer Research Fund International confirmă morbiditatea imensă, cu cifre reci și îngrozitoare: anual sunt depistate, în lume, peste 1,7 milioane de cazuri noi de cancer de sân.

Cea mai veche descriere a cancerului a fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 î.Hr. Cercetătorii au descoperit documentul ce poartă numele de Papirusul Edwin Smith şi este copia unui fragment dintr-un manual medical al cărui autor pare a fi Imhotep – Cancelarul faraonului Djoser și Mare Preot al lui Ra – unul dintre primii
medici cunoscuți, ai umanității.

Papirusul Edwin Smith descrie cazurile a opt femei ce prezentau ulcere nevindecabile ale sânilor (fără să dea un nume acestei boli ciudate), precizând că pentru a încerca să le trateze prin cauterizare, medicul a confecționat o unealtă specială însă terapia aplicată a fost inutilă iar femeile au murit.

În aceeași perioadă medicii greci au făcut analogia între aspectul tumorilor mamare metastazate și un crab (folosită popular până în epoca modernă), iar fizicianul Galen din Pergam a clasificat cancerele de sân în solide și ulcerate și le-a descris folosind termenul „oncos', din care, mai târziu, a derivat denumirea oncologilor, specialiștii care se luptă cu cancerul.

Sute de ani de căutări zadarnice

Cercetările lui Hipocrate din Kos şi Galen asupra cancerului mamar sunt continuate de marele medic Avicenna și de Aetius, medicul împăratului Iustinian, apoi de doctori din şcolile medicale bizantine, persane şi arabe, însă nimeni nu a putut face niciun pas către vindecarea teribilei maladii.

Și așa avea să rămână situația, câteva sute de ani. Dar încă de atunci, lupta medicilor împotriva cancerului mamar s-a dat pe două fronturi: pe de o parte necesitatea de a trata în mod agresiv această boală ucigătoare, pe de altă parte dorinţa de a se evita mutilarea inutilă şi efectele secundare ale tratamentului, cum ar fi durerea.

Abia după descoperirea microscopului, savantul francez Peyriche a reușit să ducă la bun sfârșit un studiu sistematic despre cancer ca boală degenerativă, pe care l-a publicat la Academia din Lyon în jurul anului 1650.

Tot în aceeași perioadă, în 1713, Bernardino Ramazzini, un doctor italian, semnala într-un studiu prezența numărului mare de cancere de sân constatat în rândul călugărițelor și se întreba dacă situația nu era legată de celibatul impus de rigorile mânăstirești, fără să indice însă nici o modalitate de tratament.

Globulele albe, primul marker tumoral

O mare perioadă de timp, doctorii nu au avut „replică' în lupta cu acest inamic groaznic al vieții și feminității care este cancerul mamar. Tot ce puteau face era să trateze zona tumorală cu lipitori, aşa cum se obişnuia, cu toate că starea pacientelor continua să se înrăutăţească.

Abia după 1845, când medicul scoțian John Bennett a descoperit la o autopsie că în sângele afectat de tumoră exista un număr mult prea mare de globule albe (care de regulă apar ca răspuns la o infecţie din corp), urmărirea acestui prim „marker' tumoral a oferit un mic procent de șansă doctorilor în încercarea de a salva viețile pacientelor identificând mai precoce instalarea bolii.

Un alt mare pas înainte a fost făcut tot în 1845, când Rudolf Virchow – cel care a intrat în istorie drept „părintele patologiei'- este primul care descrie neoplasmul și oferă posibilitatea urmăririi „cancerului sangvin' ca fiind o „invazie de celule albe în sânge'.

Astfel, pas cu pas, de-a lungul timpului, s-au înregistrat tot felul de tratamente încercate împotriva cancerului mamar. Cu unele s-a exagerat și s-a ajuns la deces, altele au reușit să prelungească viața pacientelor cu 15-20 de ani.

Traumatizanta mastectomie radicală

Au existat terapiile prin emisiile radiaţiilor penetrante descoperite de Wilhelm Conrad Roentgen, folosite pentru prima oară în tratarea cancerului în 1898, așa cum a existat conceptul doctorului Wiliam Halstedt privind tratamentul exclusiv prin intervenţii chirurgicale radicale.

Era perioada când medicii le spuneau femeilor bolnave de cancer mamar că singura lor opţiune era mastectomia radicală, o operaţie mutilantă prin care se extirpă sânul bolnav, ganglionii limfatici pectorali şi axiali, precum şi muşchiul pectoral.

În cele mai multe cazuri, chimioterapia şi radioterapia nu făceau decât să prelungească chinul. E lesne de înţeles de ce multe femei se temeau mai mult de „tratament decât de boală în sine.

De altfel, radioterapia Roentgen introdusă prin 1920 și urmată de terapia prin iradierea cu radiu folosind tensiune joasă, au fost utilizate puțină vreme căci medicii au constatat că radiațiile, în cantităţi mari, pot favoriza apariţia cancerului și au diminuat considerabil accesul la aceste forme de tratament.

După cel de-al Doilea Război Mondial, datorită industrializării, companiile farmaceutice au oferit femeilor suferinde o multitudine de produse, astfel încât orice boală putea fi tratată iar tumorile nu făceau excepție.

Mai ales după prima vindecare a unui pacient cu cancer metastazic, în anul 1956, când Metotrexatul – medicamentul utilizat și azi în chimioterapie – a fost folosit pentru tratarea unei tumori rare numite coriocarcinom, iar experimentele au demonstrat că acest produs poate fi utilizat şi pentru tratarea cancerului mamar, și al altor tipuri de cancere.

Toate speranțele stau în imunoterapie

În anii ‘70, studiile clinice moderne au demonstrat că intervenţiile chirurgicale pot fi eficiente pentru înlăturarea cancerului de sân. Astăzi, mastectomia radicală se efectuează foarte rar, iar mastectomia radicală modificată este şi ea întâlnită mult mai rar decât în trecut.

Chirurgii dezvoltă tot mai multe tehnici revoluţionare cu ajutorul cărora reuşesc să extragă cât mai puţin ţesut sănătos în timpul intervenţiilor de înlăturare a cancerului mamar, procedurile evoluând de la mastectomie la tumorectomie, progresele înregistrându-se şi în îndepărtarea tumorilor osoase şi a celor localizate în ţesuturi moi, precum cele din membre, fără a fi nevoie de amputare.

În secolul al XIX-lea s-au pus bazele pentru o metodă modernă, utilizată acum în tratarea şi prevenirea cancerului de sân. În 1878, Thomas Beatson a descoperit că sânii femelelor de iepure nu mai produc lapte după îndepărtarea ovarelor.

Analizând mai bine fenomenul, el a observat că ovarectomia vine în ajutorul celor care suferă de cancer la sân şi că hormonul feminin, estrogenul, joacă un rol foarte important în apariţia cancerului de acest tip. Astfel, studiile sale au reprezentat piatra de temelie pentru crearea terapiei hormonale.

La o jumătate de secol după descoperirea lui Beatson, Charles Huggins, urolog de la Universitatea din Chicago, a observat că, în condițiile suprimării hormonale, acest tip de cancer prezintă o regresie dramatică a fazei metastatice, iar la scurt timp după aceea s-a hotărât că poate fi oprit cu ajutorul tratamentelor care blochează producţia de hormoni.

În ultimii ani, se profilează însă tratamente mai puţin traumatice şi mai eficiente în lupta împotriva cancerului mamar. Cercetătorii au pus bazele unor terapii care implică sistemul imunitar şi medicamente care au drept ţintă căile moleculare ce favorizează dezvoltarea tumorii neoplazice.

Apoi, datorită tehnicilor de imagistică îmbunătăţite, medicii reuşesc să iradieze zonele afectate cu mai multă precizie şi eficienţă iar oamenii de ştiinţă caută să elucideze misterul metastazei, să distrugă celulele rezistente la chimioterapie, să întrerupă semnalele de multiplicare a celulelor tumorale şi să dezvolte tratamente specifice fiecărui tip de tumoră.

Citește și

Cancerul, o boală veche de când lumea

40% din oameni vor face cancer. Aproape 1 din 2…

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: shutterstock