Sweet Paprika, bloggerița-spectacol: „Nu fac față stresului … clachez și mă ridic”

04.11.2020, 08:50 . Actualizat 22.02.2021, 10:45

Este un nesfârșit izvor de inspirație, trăiește fără regrete ca Édith Piaf și iubește cu adevărat ceea ce face.

Gabriela Atanasov adoră provocările, tocmai de aceea admite că nu știe să trăiască altfel „decât alergată și agitată”.

Află din rândurile de mai jos cum reușește, în ciuda tuturor obstacolelor întâmpinate, să găsească un echilibru între viața personală și cea profesională și ce alte surprize ne pregătește în lunile ce urmează.

Citește revista Avantaje ediția de noiembrie aici:

https://magazines.ringier.ro/editie/avantaje-noiembrie-2020/#pagina-1

Sweet Paprika, bloggerița-spectacol: „Nu fac față stresului … clachez și mă ridic”

În vara anului acesta ai împlinit 29 de ani. Ai realizat tot ce-ți propuseseși până la vârsta asta?

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Claudiu Bleonț regretă că și-a jignit fetița la Premiile Gopo 2025, chiar pe scenă: „Este lumina mea, motivul pentru care vreau să fiu un om mai bun”

Da. Viața mi-a dat atât cât am cerut până la vârsta asta. În ceea ce privește statutul de mamă, și copiii mi i-a oferit exact în ordinea cerută, mai întâi băiat, apoi fată. Cred că sunt un om născut sub o stea norocoasă.

Pe Instagram te vedem cântând din ce în ce mai des. Mărturiseai în urmă cu câțiva ani că visul tău era să devii cântăreață. Ai renunțat la această dorință?

Să știi că nu am renunțat la muzică niciodată. Cred că doar am fost foarte dezamăgită de acea obsesie pentru „ceea ce se cere” – sintagmă căreia eu nu știu să mă fi închinat vreodată.

De la 18 ani, am hotărât că o să fac muzică în viața asta, dar doar așa cum o să vreau eu, iar pentru asta trebuia să am o stabilitate financiară. Muzica costă, iar în industria asta, din perspectiva mea, investițiile sunt sigure și veniturile probabile, mai mult decât în orice altă afacere.

Nu cred că mă încadrez în vreun standard și am muncit foarte mult pentru a-mi crea o imagine și un personaj online așa cum am vrut eu. Moda mi-a oferit deschiderea pentru public. Culmea e că ajung să fac muzică și să fiu văzută datorită modei mele.

Inevitabil, dorințele mele se împlinesc și universul le răspunde celor care muncesc pentru visul lor. În pandemie mi-am dat seama că am intrat în acea roată de hamster și muncesc, muncesc, iar cheltuielile cu doi copii și o casă și business-uri sunt mari, iar pe visul meu cu muzica se așezase praful.

A fost o revoltă atât de mare în mine încât am zis STOP! De mâine fac tot ce pot pentru a-mi face auzită vocea la alt nivel.

Și așa fac. Acum am toate pânzele sus. Am început să colaborez cu artiști diferiți, am cunoscut producători și încerc să îmi fac muzica pe care aș vrea eu să o ascult la radio.

Cum ai zis și tu, la 29 de ani, ca femeie ești probabil prea bătrână pentru industria asta, dar eu nu o să fac lucruri care să fie împotriva vârstei mele … niciodată. O să știu să îmi adaptez arta imaginii mele, care deja se arată și cu riduri de expresie atunci când zâmbesc. Așa că Instagram-ul are încă multe de văzut.

Ce faci când rămâi fără inspirație?

Pofta vine mâncând. Eu nu știu ce înseamnă să rămâi fără inspirație. E imposibil. Daca ai un blocaj, ești obosit, te duci, te plimbi pe stradă, privești cerul, asculți oamenii ce vorbesc la colț de drum.

Mergi la muzeu, te uiți la un tablou, asculți un cântec, un interviu cu vreo persoană notabilă din trecut, te uiți la un film vechi, citești o carte. E imposibil să rămâi fără inspirație când trăiești într-un secol cu atâta și atâta informație documentată și în online, și în offline.

Cum faci față stresului?

Nu îi fac față, sincer, clachez și mă ridic. Uneori adorm la 9 seara cântând un cântec de leagăn copiilor, machiată, îmbrăcată, nemâncată. Mă trezesc în miez de noapte și mă apuc să îmi fac duș și să beau un ceai cu un desert și mă bag la somn din nou, după ce mai răspund unui mail.

Viața mea nu este pentru toată lumea, de asta o duc eu în spate. Spate care și el mă doare des. Dar a doua zi o iau de la capăt, pentru că tot ceea ce fac fac de amorul artei mele.

Și atunci nu o să vă mint, oricât de greu ar fi stresul, eu nu știu să trăiesc altfel decât alergată și agitată. Nu pot sta locului. Mereu am idei și mereu trebuie să le pun în practică.

Ce-i drept, în ultima perioadă am început să îmi fac timp de un masaj, de un tratament facial. Mici răsfățuri pe care le merităm din plin și eu și orice altă femeie.

Ce te motivează cel mai tare?

Acea imagine din cap despre cum trebuie să arate lumea mea. Cum trebuie să sune cântecul la radio. Cum trebuie să umble îmbrăcată femeia pe stradă.

Cum văd eu mai frumoasă viața din jurul meu. Ca orice artist, sunt un om egoist … și încerc să transform lumea după propria-mi viziune.

Daca nu ai doza asta de aroganță și nebunie, nu ai ce să aduci. Ai nevoie de încrederea asta, că așa cum visezi tu e mai frumos. Și după prima rundă de aplauze sau vorbe bune primite în online, capeți putere să fii motivat în continuare.

Iar dacă primești un refuz sau o ignorare și nu îți este confirmată propria viziune, continui oricum, pentru că nu ai nimic de pierdut și poate ești sortit să ai soarta geniilor și să fii recunoscut după moarte.

Eu una am învățat foarte devreme că am foarte mult de oferit și mult mai puțin de primit, așa că nu mai sunt dezamăgită dacă o poză sau un video pe internet nu are ecoul pe care speram eu să îl aibă.

Ai vreun obicei de care ți-ai dori să scapi?

Nu, nu sunt un om vicios și nici nu procrastinez. Ar fi bine să fac mai mult sport și să îmi iubesc corpul mai mult, să îl respect, pentru că am zile în care uit să mănânc la timp, de exemplu. Eu nu știu să mă alint, asta e o problema pentru o femeie, cred.

Ce ar fi surprinși cei care îți urmăresc activitatea să afle despre tine? (un talent ascuns, ceva ce nu ai dezvăluit până acum despre tine, etc.)

Nu am talente ascunse. Nu îmi place să gătesc, nu croșetez și nu cos haine. Surprinzătoare ultima parte. Chiar nu știu să cos, dar știu cum trebuie să arate o haină, cum trebuie să aleg materialele și cum trebuie să se desfășoare procesul de creație de la schiță la rezultatul final – vândut.

Aș putea spune că din punct de vedere tehnic știu chiar mai multe despre muzică decât despre croitorie, deși acum 8 ani am lansat un brand vestimentar.

Totuși, în 10 ani mă vad sigur la casă și cu o gradină frumoasă. Mi-am descoperit în pandemie amprenta lăsată de strămoșii mei care au avut grădini și sere.

Am nevoie de grădinărit, sincer. Mi-am umplut casa și showroom-ul de flori. Trebuie să mai știe că îmi trăiesc viața foarte regizoral. La mine totul e un film și eu sunt actrița.

Pari o persoană foarte pozitivă. Cum reușești să-ți păstrezi optimismul în momentele dificile?

Sunt, de fapt, o mare de depresie. Am trăit adesea momente foarte întunecate și cad foarte ușor în situații de genul ăsta. În adolescență, mai ales, am avut niște episoade foarte urâte.

Pot fi foarte melancolică, mereu am simțit că nu mă integrez în niciun grup, că nu aparțin societății și vremii în care sunt născută. Poate de aceea m-am împrietenit și cu o vecină din blocul unde am showroom-ul, o doamnă care are 87 de ani.

Cred că îmi dă doza de trecut de care am nevoie, e dintr-o altă lume. Un lucru pot să îți spun sigur, mă bucur că am experimentat episoadele de depresie, pentru că am învățat foarte repede cine sunt, ce vreau și cum trebuie să-i învăț pe oameni cu mine.

Optimismul nu poate exista fără să știi partea asta mai întunecată, pesimistă. Asta e și frumusețea vieții. De aici și dualitatea numelui meu, alter egoului în online, Sweet și Paprika. E mereu un contrast. Cum îmi păstrez optimismul?

Fac ceva ce m-a învățat un localnic în Bali, după ce m-a văzut că mă contraziceam într-una cu soțul. Mi-a zis că avem ambii ego-uri foarte mari, iar eu îmi fac griji mereu degeaba și dramatizez mult lucrurile (v-am zis, filme și actorisme).

Mi-a zis că atunci când suntem suparăți să ne uităm în ochii copiilor noștri și atunci dispare tot. Și să știi că așa e. Optimismul e în ochii și în îmbrățișarea copiilor mei. Îmi dau putere să merg mai departe, indiferent de situație.

Ți-a afectat în vreun fel cariera perioada pandemiei?

În prima săptămână auzeam doar: amânat, anulat. Așa erau și comenzile, așa erau și evenimentele, așa erau și toate campaniile online pe care trebuia să le produc și să le desfășor.

Și, deși o parte din mine se panicase, cealaltă era mai liniștită ca oricând. Nu te poți supăra când toată lumea stă în loc. Așa a fost să fie. Altora le era mai greu decât mie.

Aveam unde să stau la adăpost, aveam ce mânca. Sincer, mie nu mi-e frică să pierd tot și să o iau de la 0. Chiar nu suntem oamenii care să excludă că trebuie să se mute undeva la țară și să își crească singuri cartofii.

Am putea face asta și eu, și soțul meu, suntem copii crescuți la țară. Chiar ne căutam un adăpost de genul asta. Apoi, am profitat de timpul liber și cred că am fost mai creativă decât oricând.

Aveam nevoie de situația asta. Așa am găsit și o nouă soluție pentru brandul vestimentar, am lansat linia Rainessance, cu rochii fabuloase bune de închiriat pentru o situație sustenabilă. Și cel mai important, am găsit, în sfârșit, timpul să cânt, să compun, să scriu.

Ce și cine ți-a lipsit cel mai mult în timpul izolării?

Îmbrățișările părinților, ale fraților, prietenilor și călătoritul. Avioanele, haosul, plimbatul. Am avut câteva press-trip-uri fabuloase pe care le-am ratat, din păcate.

A fost vreun moment din timpul izolării în care te-ai simțit copleșită de cele întâmplate în lume și acasă?

Da … am doi copii mici, unul de 1 an și unul de 5 ani. Mi se pare greșit că la început aveai voie să îți plimbi câinii pe afară, dar pe copii trebuia să-i ții în casă.

Ei au nevoie de soare să crească. Iris nu știa să reacționeze când a văzut cum crește o floare. Erik avea momente de depresie și tristețe, pe care nu și le putea explica, pentru că nu își mai vedea prietenii de la grădiniță și nu aveau vizitatori.

Iris a mers prima dată în casă. Putea fi în parc, pe plajă, pe o pajiște … A fost o primăvară care le-a fost luată, din păcate. Dar asta m-a determinat să fac tot posibilul să-i țin ocupați, să facem activități, să construim forturi și să le aduc lumea de afară în casă.

Chiar am lansat o serie de video-uri, AFARĂ, DAR ACASĂ. Cu episodul: Muzeul de artă, Grădina Botanică. Ne jucam cu ei de-a viața. Le puteți vedea pe Youtube și la mine pe Instagram, pe IgTv. După cum am zis … eu mereu am nevoie de o situație dificilă pentru a găsi inspirația să o transform în ceva wow.

Care este ultimul film vizionat, filmul preferat și un film pe care oricine ar trebui să îl vadă?

Andrei Tarkovski – Zerkalo (mirror), ultimul văzut.

The Russian Ark – Alexander Sokurov, filmul preferat.

Le nouveau Testament – Jaco Van Dormael, pe care trebuie să îl vadă oricine.

Care este ultima carte citită, cartea preferată și o carte pe care oricine ar trebui să o citească?

Urăsc întrebările legate de cărți, pentru că în afară de basme, eu nu mai găsesc timp să termin o carte. Dar mereu am cărți pe care le țin pe masă, le deschid și citesc lucruri aleatoriu.

De asta aleg adesea poeziile. De ele am timp. Am așa acum: Poezii – Anna Ahmatova și Lev Tolstoi – Povești și povestiri. (sunt, de fapt, snoave scurte).

Sunt cărțile din biblioteca bunicii mele, le citesc în original, în rusa. Și încerc să citesc ARTA RELAXĂRII și să învăț despre conștientizare, din cartea cu același nume, de Claudia Hammond. Dar mi se pare ceva foarte greu de practicat de o fire turbată ca a mea.

Cum se acomodează Iris mersului la grădiniță?

Nu au fost niciodată mai fericiți. Eu am doi copii foarte dependenți de societate, iubesc oamenii așa cum o fac li eu. Lor nu le e bine în singurătate. Au o doză de extrovertire destul de mare și sunt foarte încântați că merg zilnic la grădi din nou.

Dar Erik revenirii în ultimul an?

Pentru Erik a fost mai dificil, pentru că l-am retras de la grădinița de stat după ce în august am descoperit o grădiniță privată cu predare în engleză și rusă.

Facem un efort financiar momentan și temporal, pentru că e departe de noi grădinița. Dar mi-am dat seama cât de repede învață altă limbă, chiar dacă primele 2 săptămâni plângea după fosta grupă, după a devenit foarte curios să știe mai multe.

Sincer, acum, după doar două luni, sunt uluită de rezultate și de cât de bine pronunță și vorbește deja în propoziții în alte limbi. În plus, sunt mai puțini copii, deci mă simt mai în siguranță, și este mai redusă șansa de a lua orice formă de răceală.

El mereu a avut bronșite, răceli, și mi-am făcut multe griji în privința acestui virus pentru el.

Între tine și Patrick există divergențe în creșterea copiilor voștri? Păreri, concepții diferite? Dacă da, cum ajungeți la un numitor comun?

Important este să nu ne certăm în fața lor sau nu ne contrazicem despre decizia luată în privința lor, că asta înseamnă că ne anulăm reciproc ca autoritate și ei câștigă.

Am învățat asta mai greu, la început cu Erik. Aveam 24 de ani și Patrick 25 când am devenit părinți. La Iris, avem deja temele făcute, gestionăm altfel situația.

Ajungem la un numitor comun foarte ușor. Suntem o echipa bună la crescut copii, iar soțul meu este foarte implicat ca tată.

Cum se înțeleg Erik și Iris?

Sunt cei mai buni prieteni. Nu am văzut niciodată o relație așa frumoasă între frați. Eu am și frate și soră și ambii mai mici decât mine. Chiar dacă ne jucam împreună, ne și certam des, chiar ne băteam.

Nu e cazul la ai noștri. O iubește și este foarte protectiv. Chiar mă întrebau oamenii dacă e gelos Erik pentru că e cu 4 ani mai mare și era obișnuit să aibă toata atenția. Nu a fost niciodată gelos, sincer, și nu cred că doar pentru că am știut noi să ne dozăm atenția. Pur și simplu este iubitor și înțelegător.

Din punctul tău de vedere, care este secretul unei relații fericite?

Comunicarea și iertarea constantă. Adesea proiectăm idealul sau acel „așa cum ar trebui să fie” asupra partenerului și dacă nu povestim despre dorințele noastre sau nu ne dăm seama că iubirea înseamnă, de fapt, să renunți încontinuu la ego-ul tău imens … se năruie tot.

Există foarte multe discuții în contradictoriu, dar după ele intervine imediat iertarea. Eu nu sunt un om supărăcios, dacă simt că nu mai am treabă cu un om, plecarea e definitivă.

Dar la chestii mici, copilărești, mereu ierți ca să înveți ceva de la omul de lângă tine sau despre omul de lângă tine. Eu niciodată nu am spus în online că am relația perfectă, dar asta nu înseamnă că nu sunt fericită.

Cred că adesea lumea confundă cele două lucruri. Eu sunt fericită să mă trezesc lângă aceiași ochi în fiecare zi, după orice război.

Când ai știut că Patrick este alesul?

De la începuturi, de la 16 ani. O să ziceți că delirez, dar a fost sentimentul de acasă și siguranță de la primul sărut. Puteți da vina pe intuiția mea imensă.

Când ne-am despărțit timp de 1 an și jumătate, în 2012, și el spunea că nu avem nimic în comun și a plecat de lângă mine, eu am știut undeva în adâncul sufletului meu că inevitabil o să se întoarcă, pentru că familie tot împreună o să facem.

Nu a fost o chestie de obsesie, pur și simplu mi-era ciudă pe el că nu vede că tot eu sunt „acasă”. Am suferit mai mult pentru asta decât pentru despărțire în sine.

Dar acum nu mai regret că am avut o perioadă în care fiecare a încercat să își construiască un alt rost. A fost o experiență frumoasă în definitiv, iar pe mine m-a făcut, cu siguranță, o femeie mult mai puternică. De fapt, cred că acel episod a fost trecerea mea de la adolescent la adult.

Vă este ușor sau greu să petreceți timp în cuplu având doi copii?

Am învățat să ne oferim timp nouă, chiar și atunci când sunt ei acasă. După ce adorm, se lasă cu un pahar de vin pe balcon și ceva gătit numai pentru noi.

În pandemie am învățat să ne transformăm balconul în acel „afară”, „în oraș”. Dar în rest, să știți că noi credem că bunicii au rolul lor atunci când vrei să îți scoți soția la o cină în doi sau la un spectacol de teatru.

De asemenea, noi obișnuiam să ne luăm o vacanță numai în doi. Avem vacanțe în familie, dar ne place și să călătorim în doi.

Eu cred că echilibrul între „egoismul” de cuplu și familie trebuie să existe, altfel se distruge relația și apare nevoia de a evada în alta parte, poate cu cineva care are timp să te privească în ochi fără să fie întrerupt că trebuie să te duci de la masă să schimbi un scutec.

În ciuda evenimentelor recente, pentru ce ești recunoscătoare în anul 2020?

Pentru timpul exclusiv cu familia mea, chiar dacă la un moment dat ne saturaserăm unul de altul. Aveam nevoie să ne dăm seama că universul nostru se rezumă la dragostea construită în familie între 4 pereți.

Mereu sunt pe fugă, nu sunt o mamă ideală, mă împart între muncă, proiecte, telefoane și copii și atunci totul era pe pauză și era doar despre ei. De asemenea, sunt recunoscătoare că mi-a adus muzica din nou în viață, iar de data asta simt că nu mă mai poate opri nimic să o fac auzită.

Ți-ai fixat obiective de îndeplinit până la finalul acestui an? Dacă da, care sunt acelea

Nu am niciodată planuri pe termen lung. Dar știu ca voi scoate primul videoclip și prima piesă compusă împreună cu Horia Stan acum 5 ani. Deci duc la capăt un plan de acum 5 ani.

Și știu că voi avea o colecție nouă care va fi disponibilă la A’list Designers boutique în Vitan Mall, din Noiembrie până în Ianuarie.

Mai vreau și o renovare de bucătărie în casă, dar nu știu dacă apuc anul ăsta.

Care este cel mai mare regret al tău?

Trăiesc fără ele, la fel cum cântă și Edith Piaf. Cel mai mare blestem în viață e să trăiești cu un regret. Cred că acel „se putea altfel” te omoară și te mănâncă ca un vierme.

Cred că de asta se îmbolnăvesc oamenii. Eu chiar știu să nu le am, pentru că fac tot ce simt că trebuie să fac. Intuiția nu mă înșală niciodată, deci nu au cum să apară regrete.

Interviu realizat de Adelina Duinea

Foto: Iuliana Popescu, Costin Purice