Prima și singura femeie-chirurg din Europa de Est care face transplant de ficat este o româncă: “Operăm cu creierul, cu inima și cu Dumnezeu mâna întâi”

 

 

 

În România există o specializare medicală pe care o abordează doar patru chirurgi. În toată Europa de Est, mai sunt alți câțiva. Printre toți aceștia, o singură femeie: dr. Doina Hrehoreț. O doctoriță româncă, ai zice obişnuită, şi o meserie uluitoare. Un semn al destinului ori poate o întâmplare a vieţii, începută din pasiune și continuată cu fascinație, cu multe sacrificii, cu migală istovitoare, cu dragoste, imaginaţie şi putere de a alege. Aceasta este povestea ei…

Doina este ceea ce se numeşte o femeie frumoasă, cu trăsături delicate, ca un porţelan chinezesc, dar când o vezi prima oară, simţi nevoia să-i vorbeşti în şoaptă. Pare că o vorbă răstită sau un gest violent ar putea-o răni, ar sfărâma-o în bucăţi. Doar ochii frumoşi şi rotunzi o trădează după orele lungi petrecute în sala de operații, când citeşti în albastrul lor tremurător semnele oboselii de peste zi şi parcă al unor regrete fără nume.

Dr. Doina Hrehoreț și-ar fi dorit să devină arhitect

După ce o cunoşti, înveţi să-i descoperi puterea de sub aparenta fragilitate. Puterea de control și de decizie şi sângele rece uluitor, nervii de oțel care o țin și câte zece ore în picioare în sala de operații, cu bisturie, ace, pompe, lasere sau cautere, pentru ca la final să aibă bucuria de a dărui viaţă. Surâde elegant când vine vorba despre numărul operațiilor efectuate:

Am aflat, nu demult, că ar fi necesare circa 10.000 de ore pentru a atinge performanța într-un domeniu anume. Eu nu știu, cu exactitate, câte ore am investit în profesia de chirurg, dar știu bine că, ani la rând, când am intrat în sala de operații, nu am ținut cont nici de zilele libere, nici de weekenduri și, cu atât mai puțin, de concedii. Am făcut totul din pasiune și, dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu aș schimba absolut nimic. Câte operații? Habar nu am, cu siguranță mii'.

Citeste si Dr. Vlad Brașoveanu, medic primar chirurgie generală, despre cele mai grave afecțiuni hepatice

Și-a dorit din copilărie să devină medic, de fapt, povestește ea, chiar chirurg. O vreme a cochetat și cu ideea de a fi arhitect, dar balanța s-a înclinat spre medicină, iar destinul a adus-o aici: „Eu am știut că îmi doresc să devin medic chirurg. Atât. Inițial, asociam chirurgia doar cu operațiile simple, dar destinul a făcut să mă aflu în rezidențiat la Fundeni chiar în 1997, anul în care șeful meu, prof. dr. Irinel Popescu, a realizat primul transplant hepatic de ficat din România. O coincidență care a marcat începutul carierei mele de chirurg.

Profesorul a crezut în mine și alături de el am învățat ce înseamnă, cu adevărat, un transplant de ficat. Mi-a plăcut și m-am specializat ulterior, nu doar în România, ci și în Franța, Austria, Italia și Coreea de Sud, dar pot spune acum, cu mâna pe inimă, că, de departe, cele mai importante stagii au fost cele de la Fundeni, sub directa îndrumare a profesorului Irinel Popescu. După 10 ani de instruire, în anul 2007, am realizat și eu primul transplant de ficat'.

„Îngerul de la Fundeni'

Botoșăneancă serioasă şi cuminte, doctorița are o melancolie a inteligenţei pe care mulţi nu i-au înţeles-o. Vorbind cu ea, curios, însă nu ești copleșit de demnitatea poziției medicale. Şi asta fiindcă aşa te face ea să te simți, cu delicatețe și discreție. Cu pacienții este apropiată, umană și deschisă, povestește cu ei despre orice.

Îmi propun de multe ori să păstrez o barieră emoțională între mine și omul pe care îl îngrijesc, dar nu prea îmi iese. Am rămas prietenă cu mulți pacienți. Când eram mai tânără, aveam o altă atitudine față de pacienți. Nu aveam prea multă răbdare, aveam senzația că tot ce contează este munca din sala de operații și mă comportam diferit. Cu timpul însă, gradul de empatie crește și simți altfel să te raportezi la cel aflat în suferința. Nimeni nu vine de plăcere la doctor, la spital.

Pare incredibil, dar adesea constat că este o mare diferență între comportamentul pacientului înainte de operație și cel de după. Când scapă de stres, omul revine la starea lui obișnuită și este o altă persoană. Dacă ne-am pune în locul unui pacient, am înțelege că nu e simplu deloc. De multe ori am devenit prietenă cu oameni aparent greu de «digerat» înainte de operații. După intervenție, i-am cunoscut cu adevărat și am descoperit că sunt persoane deosebite'.

dr. Doina Hrehoreț

Este o femeie care a reușit într-o lume dominată de bărbați. În România și în tot estul Europei, doctorița Doina Hrehoreț este prima și singura femeie-chirurg titular care face transplant de ficat, considerat cea mai complexă și dificilă operație. Stăpâneşte de la un capăt la altul un domeniu care rămâne, pentru mulţi, un mister.

Oficial, titulaturile sale sunt lungi și complicate: medic primar chirurgie generală, doctor în ştiinţe medicale, specializare transplantologie și chirurgie hepatică laparoscopică, membru al Societăţii Române de Chirurgie, al Romanian Association for Endoscopic Surgery, vicepreşedintă a Fundaţiei „Dan Setlacec' pentru chirurgia ficatului… Crede, modestă, că pericolul cel mai mare al unui chirurg renumit e să încerce să analizeze de la ce i-a venit succesul.

Citeste si Așa arată ficatul unui bolnav de carcinom hepatocelular. Cum poți depista la timp această boală

Râde: nici dacă afli, nu te ajută cu nimic. Simplu. Omeneşte. Concret. Puţină lume însă îi știe toate titlurile. Cei mai mulţi dintre pacienții Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni îi spun doar „doamna doctor', fiindcă e clar la cine se referă. Ziariștii i-au spus „Îngerul de la Fundeni' pentru miile de intervenţii chirurgicale la finalul cărora pacienţii au renăscut, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum spune ea, întotdeauna. Mulți colegi îi spun ,,şefa', fiindcă aşa s-au obişnuit, iar prietenii, puțini dar extraordinari, o alintă Doiniţa.

De-a lungul anilor a tot fost, pe rând, lăudată, măgulită, invidiată, și, în ciuda tuturor, a reușit să arate ce poate. Viaţa ei arată ca un lung şir de încercări medicale, de performanțe… Fapte, istorii, gânduri, pacienți, cazuri, oameni trec zilnic prin sufletul ei. Sunt chiar ea: un chirurg de zece stele, care a ales să rămână să opereze aici, în România.

Am avut oferte să lucrez în străinătate. Mai mult decât atât, am un certificat european care îmi dă dreptul să fac transplant de ficat oriunde în UE. Decizia mea a fost însă să rămân în România. Desigur, afară era vorba de alte condiții, atât de lucru, cât și financiare, dar nu regret niciun moment alegerea făcută. Peste hotare nu m-am simțit niciodată bine, niciodată nu am simțit că aparțin acelui loc, că sunt acasă. De aceea am rămas aici.

Am satisfacții uriașe în sala de operații atunci când reușesc să găsesc soluții în situații-limită. Satisfacții am când, după o intervenție dificilă, a doua zi, îmi vizitez pacientul și văd că analizele lui sunt bune, semn că începe să își revină. Satisfacții am atunci când merg într-un salon și bolnavii îmi zâmbesc și îmi mulțumesc. Acestea sunt satisfacțiile mele. Iar dacă ne referim strict la cariera de chirurg, aș minți să nu recunosc faptul că satisfacție simt atunci când îmi este recunoscută munca'.

România are, în prezent, rezultate similare centrelor de transplant hepatic cu tradiție

De o sinceritate nonconformistă, ca mai toţi timizii, Doina are un simţ al simplității delicate, deşi nu-l recunoaşte. Își creionează enumerările simplu şi fără patimă, ca să scuture uitarea de pe noi și vorbește încrezătoare despre transplantul în România și puterea sa de a salva vieți, dacă mai mulți oameni vor accepta că pot deveni donatori: „Există un registru european de transplant hepatic unde, în anul 2000, România era considerată o pată neagră pe harta Europei.

Acum, după aproape 20 de ani, avem rezultate similare centrelor de transplant hepatic cu tradiție, iar numărul pacienților admiși pe listele de așteptare pentru transplant hepatic crește de la an la an. Această listă cuprinde acum peste 400 de pacienți care sunt monitorizați și tratați. În momentul în care avem un donator de organe (pacient aflat în moarte cerebrală), se decide, pe baza unor criterii bine stabilite, cine va fi transplantat.

Din păcate, a existat o perioadă lungă în care, în ciuda numărului mare de pacienți aflați pe listele de așteptare, noi, chirurgii, nu am putut fi de ajutor. De ce? Pentru că nu am avut „materie primă'. Numărul donatorilor aflați în moarte cerebrală a scăzut dramatic în ultimii ani. Am să vă dau un exemplu: din cele 890 de operații de transplant realizate la noi în țară până la începutul lunii octombrie 2018, cele mai multe s-au făcut în 2013.

În acel an s-au realizat 122 de operații de transplant, din care 103 au fost cu ficat de la donatori în moarte cerebrală. În ultimii ani însă, a urmat o scădere dramatică a numărului de donatori și, în consecință, a numărului de operații de transplant efectuate. Un val de schimbare s-a simțit la finele lui 2018, când numărul donatorilor a crescut simțitor, spre bucuria noastră și a pacienților a căror viață depindea de transplant'. Și își colorează enumerările simplu şi fără patimă, ca să scuture uitarea.

Greutățile le surmontează cu ajutor de la Dumnezeu

Fiecare dintre noi are câte o zi în care, ca un făcut, se adună o mulţime de probleme deodată. Mai mari ori mai mărunte. Încerci să le rezolvi, te agiţi, îţi sfărâmi mintea; uneori, merge, alteori, nu. Mai ţipi, mai trânteşti, mai faci haz de necaz… Omeneşte.

dr. Doina Hrehoreț

Dar cum ar fi să ştii că trebuie să descurci problemele unui act medical unic și complex cum este transplantul unui organ vital, problemele cu recoltarea organului de la donatorul aflat în moarte cerebrală, cu acceptul aparținătorilor, cu transportul, făcut în minute pentru a rămâne viabil, apoi să intri în sala pregătită 24 de ore din 24 –ca într-un fel de celulă de alarmă, așa cum este la piloții de supersonice – și să știi că de ochiul, de mintea şi de mâinile tale atârnă viața sau moartea omului aflat acolo, pe masă, că ai sub ochi o viață de om cu toate durerile, gândurile și speranțele sale?

Că nu poţi să pleci acasă decât după ce organul pus de mâinile tale în noul corp, a prins viață și dă la rândul lui viață, când pacientul este în deplină siguranță sau că pleci să dormi cu telefonul la ureche, ca să poți răspunde imediat dacă apare un alt donator… Şi asta în fiecare seară, şi în fiecare dimineaţă, când o iei de la capăt, apoi a doua zi, la fel, şi a treia… iar şi iar, ani întregi fără întrerupere. Nu-i aşa că începe să te doară capul?

Citeste si Ce să mănânci pentru a avea un ficat sănătos?

Pe doctorița Hrehoreț însă n-o doare capul prea des. Sau o doare, dar nu se plânge. Doar uneori, aşa, pe înserat – după 10-12 ore de oboseală și încordare, de intervenții, vizite, discuții, acte, protocoale, anestezii și compatibilități, alergătură, telefoane şi zeci de suişuri şi coborâşuri pe scările de la Fundeni –, atunci mai simte durerea de cap. Dar nu ia pastile. Nu-i plac. Vine acasă, se întinde în pat şi stă niţel cu ochii închişi ascultând noaptea.

Asta o linişteşte şi îi reîncarcă bateriile: „Cred că sunt o persoană destul de echilibrată. Viața mea s-a adaptat profesiei. Ceea ce fac în timpul liber este în funcție de ceea ce am de făcut la spital. Mă culc devreme, mă trezesc la fel, nu fac excese și nici nu poate fi vorba de un alt fel de oboseală decât cea venită în urma unei operații solicitante. Iar clipele grele din viață le traversez cu ajutorul Celui de Sus și cu gândul că am făcut absolut tot ce am putut pentru fiecare pacient'.

Dr. Doina Hrehoreț operează cu creierul, cu inima și cu Dumnezeu – mâna întâi

Aşa s-a învăţat ea. Cu munca şi cu îndârjirea. Şi asta nu doar în cei 22 de ani de când operează la unul dintre cele mai titrate spitale din România, ci de mai de mult, de când era mică. De la ea de acasă, unde aşa a înțeles: că dacă te apuci de-o treabă, să n-o faci cu jumătate de măsură, că nu iese nimic.

Niciodată, în cazul transplantului, chirurgul nu devine o mașinărie medicală, fie chiar și o supra-mașinărie. Intervenția aceasta chirurgicală este atât de complexă încât nicio tehnologie robotizată nu o poate efectua complet. Nicio situație nu seamănă cu cealaltă, niciun ficat nu seamănă cu altul, în amănunt, niciun pacient cu altul.

Chirurgul trebuie să se adapteze fiecărei situații în parte. Nu există un șablon. Desigur, tehnicile avansează, medicina evoluează, iar noi vrem să fim mereu la curent cu tot ce e nou. Dar operăm cu creierul, cu inima și cu Dumnezeu alături, mâna întâi. Noi, chirurgii, ne întâlnim de multe ori cu Dumnezeu în sala de operație… Poate mai des decât ceilalți, și acesta este un mare privilegiu pe care îl avem. Suntem adesea martori ai minunilor lui Dumnezeu!'

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: arhiva personală

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Interviurile Avantaje