Trei bebeluși au sfidat moartea și au vrut neapărat să trăiască

Fiecare bebeluș este un miracol, dar sorții au fost împotriva acestor trei mămici care au trăit un adevărat coșmar, unul dintre cele mai cumplite lăsate de Dumnezeu pentru sufletul unei mame: teama de a-și pierde copilul… Iată cum trei bebeluși au sfidat moartea și au vrut neapărat să trăiască.

Teodora este educatoare, căsătorită cu Adrian, au împreună un băiețel, astăzi în vârstă de 4 ani. 

“Asistentele mi-au promis că o să-l văd cam într-o oră, tocmai îl verificaseră – pentru a câta oară? Se născuse mult prea devreme, la doar 33 de săptămâni. Ora a trecut încet pentru mine, apoi încă una, și încă una. Eram împietriți de grijă când în cele din urmă s-au întors și ne-au spus că micuțul nostru fusese conectat la respirație artificială; atunci lumea mea s-a prăbușit, pur și simplu. „O, Doamne, m-am gândit, „se întâmplă din nou…
Eram căsătorită cu Adrian de vreo doi ani când ne-am hotărât să avem un copil, și am rămas imediat însărcinată. Totul mergea ca la carte, după cum îmi spunea vocea interioară. Dar la 24 de săptămâni, am intrat brusc în travaliu. Din nefericire, fetița mea, Olivia, nu a trăit decât două zile, iar eu și Adrian am fost complet devastați. Ești atât de emoționată așteptând să-ți ții în brațe copilașul… și, când colo, te trezești la înmormântare lui. Este absolut terifiant.
Doctorii nu aveau nici cea mai mică idee de ce s-a întâmplat asta – pur și simplu, ghinion, au spus, încercați din nou și m-au pus să fac o mulțime de teste genetice. Adrian nu mai voia să riște, dar eu l-am convins și din nou am rămas însărcinată foarte repede. De data asta, nu a durat decât șapte săptămâni. Avortul a fost cel mai cumplit lucru care mi s-a întâmplat – dar în timpul ecografiei care a urmat, au descoperit în sfârșit, cauza problemelor mele. Aveam uter septat, în formă de inimă, iar al meu este despărțit la mijloc, înjumătățind practic spațiul de dezvoltare al copilului. Nu mi-a venit să cred când unul dintre medici mi-a spus că asta nu înseamnă că nu pot avea copii! Și că nu exista un mod mai bun de a verifica acest lucru decât acela de a încerca iar și iar… „Va trebui să continuați să încercați, ne-a spus. Cum putea fi atât de insensibil? Să continuăm în încercarea de a pierde copii? Cât mai puteam rezista? Am vrut neapărat și o a doua opinie, iar medicul meu de familie m-a trimis la un alt specialist. În sfârșit, o veste ceva mai bună: deși nu exista o soluție chirurgicală, puteau face ceva pentru a-mi prelungi sarcina.
Din nou, n-a fost o problemă să rămân însărcinată și din prima săptămână, chirurgul mi-a prins colul cu un fir (cerclaj). La 24 de săptămâni, testele au indicat prezența riscului de avort iminent, astfel încât copilului i-au fost administrați steroizi pentru a grăbi dezvoltarea plămânilor și astfel am ajuns la 33 de săptămâni. Tocmai eram încrezătoare că voi reuși să-l duc până la termen, când, după două zile am intrat în travaliu și, până să mă dezmeticesc, am născut un băiețel de 1,850 kg. Nu vă pot spune cât de fericiți am fost când i-am auzit vocea prima dată. După naștere l-au conectat la tuburi, iar Adrian a stat lângă el zi și noapte – nu ne-am spus-o, dar cred că ne temeam amândoi să nu îngropăm încă un copilaș. Dar am avut noroc și după trei săptămâni l-am luat acasă, iar zilele acestea împlinește șase luni. De-acum sigur nu vom încerca să mai avem un copil, Matei este micul nostru miracol.”

………………………………………………………………

Otilia, psihoterapeut, căsătorită cu Vlad, îl au împreună pe Alex, astăzi în vârstă de 2 ani

“Era prin mai 2017, când, într-o zi, la baie, m-am gândit să-mi verific sânii. Aveam 30 de ani, o carieră în ascensiune într-o poziție importantă în marketing și nu avusesem niciodată vreo problemă de sănătate. Dar citisem că auto-palparea sânilor e importantă și mă conformam. Spre marea mea surprindere, am descoperit un nodul minuscul la sânul drept. Eram conștientă de pericol, mama mea murise de cancer de col la doar 36 de ani, când eu aveam 13. Știam că boala apare în familie, așa că firește că m-am îngrijorat. M-am dus a doua zi la medicul de familie, care a spus că, date fiind vârsta mea tânără și istoricul medical fără probleme, cel mai probabil nu aveam de ce să mă tem, dar m-a trimis la un specialist. Voiam să-l cred, dar ceva în suflet îmi spunea că am o problemă gravă, așa că m-am dus la un cabinet privat. Am discutat despre asta cu Vlad, iubitul meu atunci, astăzi soțul meu. Eram împreună de trei ani, dar i-am spus că poate pleca, dacă vrea. Nu voiam să-l pierd, dar nici nu voiam să se chinuie alături de mine. Dar el a spus că, indiferent de ce s-ar întâmpla, eu eram aceeași și că el nu pleca nicăieri. Asta mi-a dat curaj, mai ales în momentul în care doctorul mi-a spus că rezultatele analizelor erau pozitive – aveam, într-adevăr, cancer. Brusc am simțit că mă aflu într-un montagne russe, fără nici un control asupra a ceea ce mi se întâmplă. Cumva am reușit să mă adun și să ascult când medicul mi-a spus că am nevoie de o operație de extirpare a nodulului, urmată de radioterapie și chimioterapie. M-am pregătit sufletește pentru orice era necesar și hotărâtă să nu mor de cancer, cum i se întâmplase mamei mele. Singurul meu scop era să supraviețuiesc. În tot acest timp am încercat să mențin o oarecare stare de normalitate, mergând la serviciu între ședințele de tratament.
Mi s-a recomandat tratamentul cu tamoxifen, despre care știam că poate induce menopauza, și am decis, împreună cu Vlad, să-l iau, chiar dacă asta putea însemna că nu voi putea avea copii.
Și am mai luat o decizie importantă: mi-am dat demisia din jobul în marketing și am început cursurile de psihoterapeut. Urmasem și eu câteva ședințe care m-au ajutat enorm să trec peste încercările bolii și operației și voiam ca și ceilalți să poată beneficia de experiența mea. Și mai ales nu voiam să rămân în același mediu de muncă solicitant, timpul meu devenise prea prețios.
După ce mi-am obținut calificările, mi-am deschis propriul cabinet de psihoterapie și mi-a plăcut foarte mult. După un an, am renunțat la tratamente – scăpasem de cancer. Am simțit o ușurare imensă, puteam privi din nou spre viitor. Vlad și cu mine am fost atât de fericiți încât am hotărât să ne căsătorim. Trecusem prin atâtea împreună… După atâtea piedici căsătoria era modul perfect de a arăta lumii cât de mult însemnam unul pentru celălalt. Apoi, în ianuarie următorul an, am descoperit că sunt însărcinată. Deși nu-mi dorisem copii, am simțit că așa trebuia să se întâmple. Pe 17 septembrie, l-am născut pe Alex. În cele din urmă, soarta îmi dădea o a doua șansă la o viață împlinită și miracolul maternității. O experiență cumplită și o viață fără viitor se transformaseră în ceva fantastic, iar eu m-am simțit cea mai norocoasă mamă din lume.”

……………………………………………………………………………………………………..

Dorina, în prezent casnică, soția lui Andy și mama lui Răzvan și a lui Cristian

“Când am deschis ochii, am deslușit fața soțului meu, cercetându-mă cu îngrijorare. E miezul nopții, draga mea, l-am auzit spunând. Probabil că ai fost la toaletă și ai leșinat. Nu știam ce se întâmplase. Îmi aminteam vag că mă simțeam rău și letargică, așa că m-am decis să mă culc devreme. Dar habar n-aveam cum căzusem, cu atât mai puțin de ce.
Aveam 32 de ani, mă căsătorisem cu Andy în urmă cu doi ani și încercasem imediat să avem copii. Ca mulți alții, presupuneam că o să îi avem fără nici un efort, dar săptămânile treceau, apoi lunile și anii, iar eu tot nu reușeam să rămân însărcinată.
Ne-am făcut toate analizele, dar acestea nu au arătat niciun motiv evident, așa că am fost trecuți la capitolul „infertilitate inexplicabilă și sfătuiți să apelăm la fertilizarea in vitro. Era o lovitură pentru noi, dar nu ne imaginam viața fără copii, era tot ceea ce ne doream. Așadar, dacă pentru a ne realiza visul trebuia să trecem prin asta, eram hotărâți să o facem. În timpul procesului de fertilizare, am produs 41 de ovule chiar de la primul ciclu. Eram foarte încântată, presupunând că, cu cât mai multe, cu atât mai mari sunt șansele de succes. Ne-am întors acasă, iar mie mi s-a făcut rău. Andy a reușit să mă ridice și să mă ducă imediat la spital; tensiunea mea arterială era atât de scăzută, încât medicilor nu le-a venit să creadă. Mi-au făcut analizele și apoi mi-au explicat că făcusem o reacție gravă la tratamentul de fertilizare, numită sindrom de hiperstimulare ovariană. Dacă soțul meu nu m-ar fi găsit și adus la spital în câteva minute, acesta mi-ar fi putut fi fatal. Am fost șocată. Fatal? Nici nu mi-a trecut prin minte că poate fi ceva grav. M-au ținut în spital o vreme, până când au reușit să-mi dreneze fluidul din plămâni, șapte litri cu totul! Experiența a fost traumatizantă, la final eram obosită și extrem de slăbită. Dar în ciuda acestei suferințe, eram hotărâtă să nu renunț la visul meu de a avea un copil. Supraviețuisem miraculos acestei încercări și mă gândeam că exista un motiv pentru care scăpasem. Când i-am spus lui Andy, firește că era îngrijorat, dar a înțeles că asta vreau cu adevărat și mi-a fost alături.
Ni s-a spus că ar fi prea periculos să continuăm tratamentul de stimulare ovariană, dar că am putea folosi embrionii congelați din prima noastră încercare. Din nefericire, toate trei implantările au eșuat, și am fost forțați să acceptăm evidența: nu puteam avea copiii noștri. Încă eram hotărâtă să am o familie, așa că ne-am gândit să adoptăm un bebeluș. Am început să ne interesăm care sunt etapele și procedurile, dar apoi a venit bomba: eram însărcinată. Incredibil, după toate suferințele și piedicile, totul s-a întâmplat natural! Am fost emoționați și fericiți și, nouă luni mai târziu, pe 4 decembrie, l-am născut pe Răzvănel al nostru. Când asistenta mi l-a pus în brațe și degetele lui micuțe l-au prins pe al meu, inima mi s-a oprit o clipă. Acesta era momentul pe care mi l-am dorit atât de mult, dar pe care nu mai speram să-l trăiesc vreodată.
Când Răzvi avea 2 ani, am rămas din nou însărcinată. Eram uimiți – era mai mult decât visasem. Ca și prima dată, sarcina s-a desfășurat fără probleme și, pe 21 aprilie anul trecut, am mai născut un băiețel, Cristian. Încă nu-mi vine să cred că sunt mama a doi copii. Dar îmi place la nebunie și este ceea ce mă face să mă simt împlinită.”

Foto: 123rf

Citeste și:

Un tânăr a cerut un sfat duhovnicesc, iar arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor i-a publicat mărturisirea

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Spiritualitate