”Timpul în care trăim este unul privilegiat” – interviu cu diaconul Sorin Adrian Mihalache

24.03.2017, 16:49 . Actualizat 24.03.2017, 17:18

Homepage / Spiritualitate

Pe diaconul Sorin Adrian Mihalache l-am cunoscut acum 5 ani, la un seminar de parenting care mi-a schimbat perspectiva asupra a ceea ce știam despre educația copiilor. M-a impresionat discursul dumnealui care vorbea atât în calitate de teolog, de om de știință, dar și părinte.

Apoi i-am audiat conferințele din București, de la Biserica Icoanei, i-am citit postările de pe Facebook și articolele, părintele fiind destul de prezent pe canalele de comunicare moderne din online – această agora atât de controversată, dar cu o forţă de penetrare şi convingere uriaşe, dovadă a unei nevoi umane uriaşe de a se conecta la spiritualitate.

E dificil să faci o prezentare a unei personalități atât de complexe; pot să vă spun doar că oamenii îi ascultă prelegerile tocmai pentru că urmărindu-l au impresia că asistă la un documentar pe Discovery. Face cu ușurință legături între neuroștiințe, parenting, filozofie, dogmă, trece dezinvolt de la Sfinții Părinți la Big Bang, de la fizică cuantică la mistică.

Conferințele Sfinției sale sunt un spectacol, pe înțelesul și așteptările tinerilor, dar nu numai, cărora le captează interesul cu o pricepere şi naturaleţe de excelent comunicator.

M-am bucurat că și-a putut face timp să răspundă la întrebările noastre, prins cu atâtea responsabilități profesionale, duhovnicești și familiale, așa că acest interviu e ca un dar de Buna Vestire.

Parinte, vă știu de la seminariile de parenting, la care oamenii vă urmăresc cu sufletul la gură. Discursul dvs are darul de a pătrunde în cele mai neîncrezătoare minţi. Echilibrul și cunoașterea cu care vă adresați oamenilor sunt cuceritoare. Cum le-ați dobândit?

Nimic din cele pe care le spuneţi nu pot fi puse pe seama mea, nu sunt realizările mele. Şi nu din smerenie spun aceasta, fiind departe de această stare minunată a sufletului, ci din onestitate.

Pe de o parte, trăim într-o lume extraordinară, plină de frumuseţe şi de miracole. Timpul în care trăim este unul privilegiat. Numeroase date şi descoperiri despre lume şi viaţă sunt astăzi la dispoziţia noastră. O sumedenie de cărţi de popularizare a ştiinţei au fost publicate în ultimii 50 de ani, prezentând pe înţelesul tuturor o serie întreagă de aspecte care vizează structurile şi dinamica universului, ordinea dintr-un muşuroi de furnici sau miracolele creierului uman.

Dacă dăm glas întrebărilor şi păstrăm în noi aprinsă flacăra dorinţei de cunoaştere şi de înţelegere a lumii, aprinsă în noi în primii ani din copilărie, putem culege multe dintre roadele cunoaşterii fără un efort prea mare. Meritul, însă, aparţine mai degrabă celor care au împărtăşit toate aceste descoperiri minunate, care ne conving de frumuseţea lumii şi de adâncimile tainice ale vieţii. Ei au depus eforturi ca toate aceste minunate descoperiri să fie explicate pe înţelesul nostru.

'Echilibrul este o cerinţă care se iveşte, cel mai adesea, în drumul vieţii de familie'

Pe de altă parte, în spatele fiecărui învăţăcel sunt ascunşi părinţii, educatorii, profesorii şi duhovnicii care l-au călăuzit din primii ani ai vieţii. Nu e nimic spectaculos în ceea ce spun.

Citește continuarea pe pagina următoare

Ce am şi să îmi aparţină cu adevărat, care să fie al meu? Viaţa ne-o dăruieşte Dumnezeu, îngrijirea şi dragostea vitale pentru existenţă le primim de la părinţi, putinţa cititului şi a scrisului o deprindem prin osteneala educatoarei, cunoaşterea o deprindem prin strădania unor profesori minunaţi şi prin alţii care lasă la îndemâna noastră, cu multă generozitate, înţelegerile lor.

Şi, mai important, în spatele fiecărei descoperiri şi în fiecare întâlnire edificatoare a vieţii, în fiecare îmbrăţişare încurajatoare primită de la semenii noştri, şi în toate mustrările, tainic stă ascunsă purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Echilibrul, deşi mi-l doresc, nu îmi stă în caracter. Nu cred că l-am avut cu adevărat, vreodată, dar dacă pare că am agonisit ceva aici, este rodul ajutorului primit din partea familiei. Este vorba de câteva lecţii valoroase din perioada copilăriei.

Cred că echilibrul este o cerinţă care se iveşte, cel mai adesea, în drumul vieţii de familie. Copiii de care sunt răspunzător astăzi aşteaptă să fiu răbdător şi înţelegător, mereu dispus să îi învăţ şi să le port cu răbdare scăderile, dându-le răgaz să înveţe.

Sunteți teolog, matematician, cu mastere în filozofie, fizică teoretică și psihologie. Discursul dvs. vorbeşte despre un Dumnezeu al omului contemporan, cu frământări specifice. Ce vă inspiră în acest discurs ?

Sunt multe împrejurări în viaţa de fiecare zi când putem constata faptul că efortul cunoaşterii nu ne poate face în mod automat mai buni. Ştiinţa nu conduce unilateral şi necesar către dobândirea înţelepciunii. Aceasta din urmă e din categoria existenţei, corespunzătoare lui „a fi', în vreme ce acumularea datelor cunoaşterii rămâne undeva la suprafaţa vieţii, în planul posesiei, a lui „a şti'.

Dacă ne-am opri o clipă la situaţia aceasta, găsim observaţii care ne ajută să înţelegem, într-o măsură, de ce anume este aşa. Uneori, grăbiţi să utilizăm energii şi dispozitive create, sau curioşi să aflăm ce s-a întâmplat undeva pe un meridian îndepărtat, citim un scurt material într-o pagină de internet. Alteori luăm notiţe, ascultând un curs sau un discurs.

Obişnuim să spunem că ştim lucrurile pe care le-am auzit la alţii, sau pe care le-am citit. Iar dacă le-am şi notat undeva, pe un petec de hârtie, avem senzaţia unei cunoaşteri chiar mai consistente. În fine, dacă putem să reproducem mai multe informaţii, într-un cadru organizat, într-un examen, şcoala ne conferă statutul de expert, de specialist.

Însă toate acestea pot rămâne prea puţin relevante, încă departe de a afecta semnificativ viaţa însăşi. Trebuie să acceptăm că a reproduce un conţinut încă nu înseamnă înţelegerea lui propriu-zisă.

Însă iarăşi, nici aceasta nu e ceva nou. Există multe avertismente bine întemeiate, mai vechi sau mai noi, care indică acest lucru. H.-G. Gadamer, de exemplu, accentuează faptul că abia când trăiesc o realitate, când o experimentez, pot spune că sunt calificat să o înţeleg.

Citește continuarea pe pagina următoare

În sfera învăţământului se vorbeşte tot mai mult despre valoarea educaţiei experienţiale, depre experienţele structurate de învăţare. Ceea ce trăim ne pregăteşte, ne amenajează o dispoziţie lăuntrică potrivită pentru înţelegerea mai profundă, mai temeinică. Contextul actual însă ne îngreunează un astfel de parcurs.

Avem parte de prea multă informaţie, nesistematizată şi adesea irelevantă (supra-încărcare cognitivă sau data-smog), există mult prea multe propuneri noi în câmpul experienţial (suprastimulare senzorială), o adevărată industrie a divertismentului. În felul acesta găsim puţină vreme pentru a reflecta la tainele existenţei şi la îmbunătăţirea vieţii.

Toate acestea ar putea indica faptul că simpla agoniseală a datelor cunoaşterii nu ne face mai înţelepţi şi mai buni, şi nici lumea nu devine prin ele mai bună.

O minunată surpriză, pentru cel ce subscrie unei astfel de evaluări, este aceea că odată cu ea suntem şi în miezul filocaliei creştine. De-a lungul istoriei creştinismului, mulţi şfinţi au formulat constatarea aceasta, în lumina Revelaţiei care ne lămureşte deplin: când ne bizuim pe lucrurile lumii şi pe puterile ei, întrucâtva rămânem captivi acestora.

Încât chiar dacă vom depăşi lumea, chiar dacă ne vom elibera de lucrurile şi mizele ei, nu vom putea ieşi din captivitatea sinelui egoist, câtă vreme ne guvernăm singuri, fără ascultarea faţă de cineva mai îmbunătăţit decât noi, şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Proiectul spiritual al credinţei creştine afirmă că singura cale a eliberării din prizonieratul lumii create şi din capcanele sinelui egoist este viaţa în Hristos. „Adevărul vă va face liberi'.

Puterea poate corupe, averea poate robi, cunoaşterea poate fi partizană, antropocentristă, pătrunsă de ideologii, frumuseţea nu poate rezolva de una singură lipsa de luciditate… Printr-o viaţă spirituală autentică, acestea ar putea fi folosite într-un mod ziditor. Abia lucrarea despătimirii îl aduce pe om în starea de a fi stăpân peste toate, fără a fi stăpânit de ceva din cele existente.

În conferințele de parenting ce vă inspiră mai mult – condiția de tată, cea de diacon, sau cea om pasionat de datele științei ?

Cred că fiecare din rolurile noastre ne poate oferi experienţe din care putem desprinde sugestii importante pentru educaţia copiilor. Este important să reflectăm şi să ne asumăm cât mai bine responsabilitatea de părinte. Dacă privim şi reflectăm atent, vom găsi lecţii folositoare pentru noi, părinţii, în fiecare zi, de pe urma câtorva minute petrecute cu copiii noştri.

Ne-ar folosi să discutăm despre ele, între noi părinţii, în fiecare seară, câteva minute, după ce pruncii s-au culcat, analizând modul cum au decurs relaţiile noastre cu ei, pe parcursul zilei, nevoile şi dorinţele lor.

'Proiectul spiritual al părintelui este decisiv pentru educaţia copilului'

Pe de altă parte, diaconia este o şcoală a slujirii şi a rugăciunii, şi prin aceasta un prilej de exersare în cele necesare şi în viaţa de familie. În fine, şi câmpul ştiinţelor ne oferă multe date folositoare privind educaţia copiilor.

Neuroştiinţele, psihologia, ştiinţele educaţiei ne conving astăzi să îmbrăţişăm cu mai mare hotărâre practicile vechi şi vii ale vieţii spirituale, aşa cum sunt ele formulate în tradiţia creştină. Aflăm că bunătatea, compasiunea, generozitatea sunt indispensabile vieţii de familiei și sunt și foarte sănătoase.

Citește continuarea pe pagina următoare

Părintele trebuie să fie mai întâi de toate iubitor, plin de răbdare, având o neobosită intenţie de bine faţă de propriul copil. Dacă nu îl întâmpin în fiecare zi, încă de dimineaţă, cu disponibilitatea maximă de a-i fi alături, în calea întrebărilor şi nevoilor sale, dacă nu sunt mişcat de dragul de a-l ajuta să înţeleagă din timp toate aceste faţete ale lumii, şi să ocolească cele ce îi sunt vătămătoare, cine o va face? Şi dacă nu o fac acum, când anume se va putea întâmpla aceasta?

Însă pentru atât de multe şi consistente dispoziţii bune, pentru a avea blândeţe, răbdare, dragoste, cred că noi părinţii avem nevoie de un proiect spiritual, de o lucrare duhovnicească. Răutatea, agresivitatea, egoismul cresc natural, fără eforturile mele conştiente de cultivare. E de ajuns să mă las în curgerea evenimentelor…

Aceasta pentru că avem de-a face cu firea căzută, cu omul vechi, cum spun creştinii. Virtutea însă nu se acumulează aşa, fără efort, natural… Dimpotrivă, cel ce doreşte să le cultive trebuie, într-un fel, cum spune Michele Foucault, să se smulgă din lume, să trăiască întrucâtva împotriva curentului, pentru a dobândi aceste lucruri de preţ.

Dacă nu ajung să deprind lucrarea virtuţilor, nu voi putea să înmulţesc bunătatea şi blândeţea, jertfelnicia şi generozitatea, ca să fiu tot mai bine echipat pentru întâlnirea cu copilul meu. De aceea, proiectul spiritual al părintelui este decisiv pentru educaţia copilului. Şi, desigur, ca să cultiv virtuţile, am nevoie de o şcoală şi de un Învăţător.

În creştinism, familia, preotul, comunitatea de credinţă a parohiei, toate îmi oferă acest excelent context al devenirii, iar eforturile de fiecare zi ţin de fapt de strădania de a trăi cât mai adecvat în biserică, în acord cu credinţa, într-o tot mai intensă legătură cu Dumnezeu.

Ce vi se pare cel mai greu în ziua de azi ca părinte?

Adesea se spune că în trecut părinţii nu aveau nevoie de cărţi să îşi educe copiii şi că o făceau mult mai bine. Aşa este. Însă în trecut nu existau nici aceste situaţii inedite, noi, aceste provocări pe care astăzi le întâlnim la tot pasul.

'Lumea în care se nasc cei mici nu e amenajată pentru mintea şi sufletul lor'

Pe de o parte, capitalul simbolic actual interferează distructiv cu valorile promovate în educaţie. Copiii se întâlnesc mult prea devreme cu un conţinut informaţional, sonor sau vizual neadecvat vârstei lor: nuditate, violenţă, mesaje indecente în producţiile muzicale şi cinematografice. Dacă facem o lectură rapidă a culturii de consum, am putea constata un lucru trist.

Lumea în care se nasc cei mici nu e amenajată pentru mintea şi sufletul lor. Ea nu îi întâmpină cu experienţe şi conţinuturi folositoare, cu valoare educativă. Cultura de consum şi producţiile media urmăresc audienţa, cu orice preţ. Oferta de piaţă a societăţii actuale seduce, impresionează, punând în undă emoţii primare tari. În mare parte, lumea e confingurată pentru consum, şi urmăreşte pe faţă, fără ascunzişuri, profitul.

Această lume, adesea ostilă în raport cu nevoile copiilor, îngreunează mult misiunea părinţilor. În faţa ei, de multe ori micuţii au nevoie de cineva care să le acopere ochii, să le bandajeze cu dragoste şi răbdare traumele produse de conţinuturile ei contondente, croite pentru adulţi. Adesea, trebuie să le explicăm micuţilor de ce internetul nu e folositor la 5 ani, de ce smart phone-ul nu e util la şcoală, în clasa a 5-a, de ce nu e chiar potrivit să ceri părinţilor să cheltuiască 2000 de lei pentru un joc de construcţie.

Trebuie să le explicăm de ce totuşi aceste lucruri sunt prezente iar şi iar pe ecranele societăţii. Trebuie să le explicăm de ce unele dulciuri din magazinul cel mai mare din oraş sunt nesănătoase şi ne fac rău, chiar dacă doamna care ne invită să le luăm ne zâmbeşte tot timpul, şi de ce chiar în preajma Crăciunului, când afară e frig, la televizor, într-un studio fără nisip, soare şi apă, unele mămici sunt îmbrăcate în costum de plajă… În trecut, provocările acestea nu au existat.

Citește continuarea pe pagina următoare

Vremurile sunt tulburi, părinții devin sclavii joburilor, ai băncii, ai corporației – disponibilitatea pentru familie și copii scade vertiginos. Cum putem contracara acest dezechilibru?

Aşa este! Părinţii sunt tot mai ocupaţi, tot mai puţin dispuşi pentru cerinţele care decurg din viaţa de familie. Avem mai puţin timp şi prea rar dispoziţie pentru a cultiva relaţii durabile în sânul familiei.

'Îmbrăţişarea şi încurajarea mamei se întipăreşte în copil, afectând straturile profunde ale biologiei'

Mai înainte de informaţii sau sfaturi, copiii au nevoie de îmbrăţişarea părinţilor, de încurajările lor, de clipele de joacă, de hârjoană. Cercetările de astăzi evidenţiază aceste lucruri: îmbrăţişarea şi încurajarea mamei se întipăreşte în copil, afectând straturile profunde ale biologiei, influenţând pentru multă vreme mecanismele neuronale, expresia genetică sau lungimea telomerilor, influenţând neuroplasticitatea şi neurogeneza, stilul de ataşament, felul în care sunt interpretate situaţiile de viaţă, răspunsul imunitar, rezistenţa la stres sau speranţa de viaţă.

Cu adevărat, iubirea părinţilor dă viaţă, şi absenţa iubirii concretizate în îmbrăţişare şi încurajare ofileşte viaţa micuţului. Şi, dacă iubirea părinţilor întreţine şi prelungeşte viaţa copiilor, câtă vreme ofer această dragsote curăţată de egoism şi de patimi, suntem în cuprinsul spiritualităţii creştine. Modelul iubirii lui Hrisos este, în aceasta, mărturia cea mai înaltă întâlnită în istorie.

Însă cum putem avea o astfel de abordare? Câteva alegeri înţelepte ne-ar putea ajuta aici, în amenajarea unor dispoziţii interioare favorabile vieţii lăuntrice. Le găsim deopotrivă în viaţa creştină şi în unele dintre cercetările recente în neuroştiinţele sănătăţii.

În primul rând ar fi necesară o anumită retragere din iureşul informaţiilor, o decuplare din priza responsabilităţilor profesionale, o evadare din vârtejul divertismentului. Aceasta ne-ar putea odihni, oferind o şansă importantă pentru dobândirea liniştii interioare, pentru o dispoziţie mai adecvată nevoilor copilului, pentru o claritate a vederii şi înţelegerii celui mic.

Pe de altă parte, este necesar să cultivăm un anumit simţ capabil să discrimineze uzul de abuz, să putem face diferenţa între ceea ce este plăcut şi ceea ce este sănătos, între cele tentante şi cele utile. Spre pildă, uneori distracţia nu ne odihneşte. Ne-ar folosi, pentru a avea disponibilitate pentru cei mici, să alegem mai degrabă odihna, acolo unde este posibil, rugăciunea, reflecţia privitoare la propria viaţă, contemplarea sau drumeţiile în natură.

Acestea modifică semnificativ mecanismele perceptive, amenajând o dispoziţie nouă, mai deschisă, favorabilă interacţiunii cu cei mici. Dacă obişnuim să procedăm aşa, ne putem apropia mai mult de copiii noştri, putem descoperi câteva bucurii mari în chiar împrejurările obişnuite ale vieţii de familie: îmbrăţişarea, jocul de interacţiune, activităţile casnice, drumeţia, un ceas de lectură dintr-o carte cu poveştile copilăriei, rugăciunea împreună…

Ce şi cum le-aţi vorbi copiilor din şcoli care spun, în majoritate, că se plictisesc la orele de religie?

Înţelesurile preţioase, trofeele cele mai valoroase, realizările cele mai importante ale vieţii nu sunt uşor de câştigat. Pentru a realiza o performanţă, sportivul se antrenează foarte mult timp, filosoful îşi exersează mintea prin lectură şi reflecţie, cercetătorul strânge mii de ore de lucru în laborator.

Nici artistul, care ar părea că se poate bizui doar pe talentul său, nici el nu poate atinge expresivitatea şi originalitatea elocvente, fără o încordare a spiritului în efortul lui creator. Nici sensibilitatea pentru cele spirituale, nici credinţa vie, nici înţelesurile teologiei nu se acumulează de la sine. Este nevoie de un anumit efort, de o anumită deschidere, de post şi rugăciune, de lectură şi fapte bune.

Citește continuarea pe pagina următoare

Ora de religie cultivă un simţ pentru valorile etice, o sensibilitate preţioasă pentru cele mai cuprinzătoare perspective despre lume şi viaţă. Ora de religie este un excelent prilej pentru a deprinde cele necesare pentru înţelegerea şi ajutorarea semenilor, şi mai ales năzuinţa către o viaţă cu sens, în comuniune cu apropiaţii şi cu strămoşii şi în strânsă legătură cu Dumnezeu.

Este adevărat, accederea la un astfel de sens, care cuprinde deopotrivă viaţa personală şi familia, strămoţii, istoria şi neamul, o astfel de întreprindere nu este uşoară. Dar eforturile nu rămân fără răsplată. Dumnezeu nu întârzie să ne răspundă. Bucuriile vin, într-un fel sau altul, şi ele ne încredinţează de faptul că am ales o cale potrivită, cultivând această sensibilitate.

Ora de religie întâmpină dificultăţi, pentru că spre deosebire de multe dintre obiectele prezente în curricula şcolară, în cazul religiei avem de-a face cu un conţinut care pretinde să ocupe o parte din viaţa extra-şcolară a elevului, conţinuturi care se cer înrădăcinate în adâncul convingerilor lor, în atitudinile şi comportamentele lor.

Cea mai mare parte din conţinuturile celorlalte discipline, câtă vreme se urmăreşte o anumită fixare a lor în plan cognitiv, solicită mai puţin loc în fiinţa învăţăcelului. Cred că tocmai în aceasta rezidă una dintre dificultăţile orei de religie: faptul că îşi propune să modeleze atitudini şi comportamente, să cultive valori etc., adică aspecte care au nevoie de o participare susţinută a elevilor, de un anumit timp de reflecţie şi de eforturi care depăşesc cuprinsul orei propriu-zise.

Ce le-ați spune celor care nu îşi găsesc rostul şi sensul în viaţă? Care rătăcesc în paradigma lui „a avea', în detrimentul lui „a fi'?

Dacă ne facem timp, şi ne cercetăm pe noi înşine, vom observa fără prea mare efort că aproape tot ceea ce iubim ne poate înrobi. Iar aceasta se întâmplă mai ales în privinţa celor situate în registrul lui „a avea'. Şi aici Sfânta Scriptură ne prezintă câteva radiografii exemplare.

Condiţia vameşului Zaheu, de exemplu, scoate la iveală că în ultimă instanţă, omului bogat în cele materiale, care deţine putere şi poziţie socială, îi lipseşte totuşi ceva esenţial, ceva imposibil de acoperit prin cele pe care le are. Faptul că cineva resimte încă o nevoie de sens, constatând că sensul nu-i este împlinit de cele materiale, e dovada unei evaluări spirituale corecte. Şi da, starea de fericire presupune un drum distinct.

'Dacă venitul cuiva se dublează, ne spun cercetările, nivelul de fericire nu suferă acelaşi salt, nu devine de două ori mai mare'

Experienţa duhovnicească a sfinţilor, dar şi cercetările recente din psihologie şi din neuroştiinţe evidenţiază aceste lucruri. Dacă venitul cuiva se dublează, ne spun cercetările, nivelul de fericire nu suferă acelaşi salt, nu devine de două ori mai mare. De fapt, pentru a ne simţi fericiţi, contează mai mult să dăruim ceva, decât să agonisim. Unele cercetări arată că părinţii familiilor cu copii, deşi sunt mai obosiţi, se simt mai împliniţi, având o stare mai bună decât cea a cuplurilor fără copii. De fapt, cu fiecare copil al familiei bucuriile se multiplică.

Şi aici există o convergenţă importantă. Pentru că acesta este şi mesajul spiritualităţii creştine: în jertfă există o bucurie preţioasă, nesesizată, neînţeleasă de cei ce stau pe margine, care nu participă la ea. În credinţa şi teologia creştină se afirmă în mod repetat că la baza întregii existenţe stă iubirea lui Dumnezeu care Se dăruieşte pe Sine.

Fiecare dintre noi poate experia, în condiţia propriei vieţi, faptul acesta. Existenţa mea stă pe jertfa persoanelor care m-au născut, a celor care mă iubesc, mă ajută şi mă cresc, în fiecare zi, anume părinţii mei şi apropiaţii mei. Ar trebui să păşim pe acest drum al credinţei şi al dăruirii şi slujirii noastre îndreptate spre ceilalţi, şi vom trăi o bucurie nouă.

A consemnat Daniela Palade Teodorescu

Citește și:

Informații uluitoare despre Chivotul Legii! Arheologii caută un sit biblic vechi de mii de ani

Tradiții, obiceiuri și surperstiții de Buna Vestire 2017! Ce nu ai voie să faci această zi

De ce femeile trebuie să își acopere capul atunci când intră în biserică

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro