Preotul care slujește pentru români, dar dincolo de granițele țării

Preotul care slujește pentru români

Datorită credinței sunt ceea ce sunt, datorită credinței am reușit să mă păstrez cât de cât moral, am reușit să îmi păstrez simțământul că fac parte din neamul românesc tot datorită credinței. Credința te ajută enorm și sub aspectul spiritual și în viața de zi cu zi. Credința este tot ce avem. Indiferent de bogățiile pe care le ai tot la Dumnezeu ajungi.”

“Dorim întotdeauna să arătăm că noi suntem primii, și defapt nu suntem decât niște oameni simpli, niște ființe ale lui Dumnezeu, și ar trebui să avem o dragoste față de fiecare dintre noi. Să ne iubim aproapele, aproapele este orice om.”

A.C: De când sunteți preot și cum ați ajuns să slujiți în comunitatea de români din Arezzo Italia?

P:  Sunt preot din 1981, am fost hirotonit la biserica “Sfânta Treime din Brașov” pentru parohia Vlădeni Ardeal, satul natal al părintelui Dumitru Stăniloaie. Acolo am stat un an jumate după care am făcut schimb cu un coleg care era la Poiana Mărului de Brașov și care avea nevoie să vină în parohia Vlădeni Ardeal din motive familiale. În Poiana Mărului am fost preot din 1983 până în 2004 când am venit în Italia. Eu întotdeauna mi-am dorit să plec în străinătate, dar lucrul acesta nu a fost posibil pe vremea lui Ceaușescu, nici măcar până în Ungaria nu puteam merge. Am avut o întâlnite în 1998 cu  Înaltpreasfințitul Iosif al Parisului  căruia i-am spus dorința mea de a pleca în străinătate și care a zis că o să mă ajute. În 2003 mi-a cerut să vin în Italia și să formez parohia de la Arezzo, lucru care s-a întâmplat și în 2003 am înființat parohia, dar pentru că atunci nu făceam parte încă din Uniunea Europeană și trebuia să ai viză de lucru ca să poți să lucrezi, viză de lucru care era corelată pe o salarizare pe biserică, pe o casă parohială, nu s-a realizat imediat plecarea mea din România. A durat cam 3 luni să obțin actele necesare din Italia, apoi m-am întors la București și am luat viza. Nu fost deloc ușor să înființez această parohie. Aici era pe vremea aceea Episcop Gualtiero Bassetti, actualul cardinal și mitropolit care m-a ajutat extraordinar de mult, m-a ajutat mai mult decât m-au ajutat ai mei. Cu ajutorul Lui am reușit să înființez Biserica și să obțin casă parohială.

A.C: Cât de mare e comunitatea de români pe care o păstoriți?

P:  Comunitatea este mare. La ora actuală am o comunitatea practicantă de circa 200 de persoane, aici sunt vreo 6000 de persoane, dar nu sunt interesați.  Ca să apreciem în procente, cam 2%.  98% nu sunt interesați de credință într-un mod adecvat. Sunt interesați doar când au nevoie- un botez, o cununie, o înmormântare. Dar eu sunt foarte mulțumit de acel procent de 2%.  Nu vin toți la biseerică în fiecare duminică, vin printr-o rotație. Niciodată nu am avut mai puțin de 50 de creștini în biserică.

A.C: Care sunt problemele cu care se confruntă ca emigranți în Italia? Care sunt suferințele, durerile lor?

P: În primul rând faptul că noi de aici, dar și cei din România nu cunoaștem solidaritatea. Nu suntem solidari decât extrem de rar. Acest lucru se simte mai ales când ești printre stăini, faptul că un conational al tău caută să profite de tine atunci când te întâlnește, nu te simte ca pe un frate, nu te iubește, nu te  are la inimă. De multe ori m-am întrebat câtă conștiință națională au românii plecați? Eu cred că nu prea au, există un singur interes, să muncească, să-și câștige un ban, să-și cumpere mașini, să se poată lăuda. În lipsa asta de solidaritate intervine un  mare păcat, și anume fudulia. Dorim întotdeauna să arătăm că noi suntem primii, și defapt nu suntem decât niște oameni simpli, niște ființe ale lui Dumnezeu, și ar trebui să avem o dragoste față de fiecare dintre noi. Să ne iubim aproapele, aproapele este orice om. De cele mai multe ori, acel aproape după ce îl ajuți nu mai recunoaște sau poate chiar îți face rău.  Avem de lucrat enorm la reconstituirea neamului omenesc care s-a pierdut după 1989, când am obținut libertatea.  Ființa neamului nostru este zguduită de ceea ce se întâmplă, și ne vom pierde ca nație dacă nu vom fi suficient de atenți  pentru a ne reveni din această cădere generală în care ne aflăm.

A.C: Revista Avantaje a scris în numeroase rânduri despre problemele femeilor care emigrează la muncă în Italia, fiind nevoite să își lase copiii singuri în România. am publicat și o carte-document, ”Exodul mamelor”, scrisă ca un jurnal al unei badante care muncește în nordul Italiei. Ea a ales această formă de spovedanie, ca să poată supraviețui emoțional la toate umilințele prin care a trecut. Care e viața acestor femei din perspectiva dumneavoastră de preot? Dar satisfacțiile și împlinirile?

P: Traiul românilor de aici este un trai dur, deși din România pare lejer. Nu este un trai simplu, iar eu apreciez într-un mod deosebit eforturile pe care le fac femeile care sunt îngrozitor de folosite, aproape la nivelul sclaviei. Această chestiune se trage de la faptul că este o lipsă de solidaritate. De exemplu, joi după-amiază trebuie să fie liberă pentru toate îngrijitoarele de bătrânii, la fel și sâmbăta, iar duminica toată. Nu se întâmplă așa și acceptă orice fel de condiții pentru că imediat vine alta și îi ia locul. Și la asta suntem campioni, niciodată o poloneză, o rusoaică nu i-ar lua locul compatrioatei sale. RomâniI se mănâncă unii pe alții.  Au și satisfacții și împliniri în momentul în care după un an de muncă te duci acasă cu 10.000 de euro e mare lucru. Multe practicante îmi spun că cea mai mare bucurie a lor este să vină la biserică să se roage, nu se simt nicăieri cum se simt în biserică. Sunt deosebit de satisfăcute că își pot ajuta familia de acasă, marea majoritate au familii acasă și trebuie susținute, multe au copiii la școală, la facultate.  Dacă ești fericit cu ce ai, atunci ești un om fericit. Solom regele zicea  toate zilele omului sărac sunt amare dar inima mulțumită este un ospăț fără de sfârșit. Mulțumirea sufletească reprezintă fericirea.

A.C: Cum se transformă românii care muncesc în străinătate? Ce le aduce bun această experiență?

P: Românii uită să îi ajute pe românii de aici, asta e prima. O altă greseală este reprezentată de faptul că românii nu mai vorbesc în limba română, ei și acasă vorbesc în italiană și la magazin, și pe stradă. Se pierde simțul national. Ceea ce le aduce bun este o oarecare prosperitate, dar faptul că își pierd conștiința națională nu le aduce nimic bun și cred că o să se italienizeze încet și o să se și piardă de neamul românesc.

A.C: Care sunt cele mai mari greutăți cu care vă confruntați ca preot și duhovnic?

P: Nu am probleme de niciun fel în ceea ce privește contactul cu practicanții mei, îi accept pe toți așa cum sunt.  Viața este o viață normală.

A.C: Dacă nu ar mai fi nici un român în comunitatea din Arezzo ați reveni în România?

P: Nu, aș pleca în America.

A.C: De ce?

P: Întotdeauna am visat să umblu, să călatoresc. Îmi place să văd locuri noi, încerc lucruri noi și m-aș duce în America. Dar asta este absdurdul pentru că nu voi rămâne niciodată fără credincioși.

A.C: Dar de ce nu ați vrea să vă întoarceți în România?

P: În România mă simt inutil, preoții nu au voie să facă politică, și eu nu pot să tac când văd câte nedreptăți se întâmplă. În momentul în care vorbești așa cum fac eu ( Nici pe vremea lui Ceaușescu nu am fost văzut cu ochi buni pentru că întotdeauna  spuneam adevărul în față și nu eram apreciat). În orice instituție e bine să fii bland, să faci frumos, eu nu am fost un astfel de om. În Italia cu toată criza se trăiește normal, la pas. În România este un fel de tulburare- e  ca într-un stup de albine, când pleacă regina încep să se lupte între ei, stupul devine bezmetic. Nivelul culturat la care a ajuns populația României, probleme economice care au apărut au transformat România într-un fel de stup bezmetic. Între români nu mai există atașament, respect, din cauza asta nu vin nici prea des în România, vin doar  o dată pe an. Consider că e mai bine să îmi văd de drumul meu aici, plus că în România nu mai am pe nimeni, decât doi-trei prieteni.

A.C: Cum se vede România din Arezzo?

P: Cum se vede? Cu speranță, eu sper să se îndrepte lucrurile cât mai repede să se facă cât mai repede ordine în România. Prin ochii mei, România se vede cea mai frumoasă țară din lume în ciuda problemelor. Eu iubesc România.

A.C: Cât de mult v-a ajutat în viață credința și vocația dumneavoastră misionară ?

P: Enorm, datorită credinței sunt ceea ce sunt, datorită credinței am reușit să mă păstrez cât de cât moral, am reușit să îmi păstrez simțământul că fac parte din neamul românesc tot datorită credinței. Credința te ajută enorm și sub aspectul spiritual și în viața de zi cu zi. Credința este tot ce avem. Îndiferent de bogățiile pe care le ai tot la Dumnezeu ajungi.

A.C: V-am cunoscut acum trei ani, la inaugurarea clubului artistic Anda Livia din București, în memoria fiicei dvs. Am aflat atunci despre tragedia pierderii fiicei dvs, la doar 26 de ani, într-un stupid accident rutier. M-a impresionat echilibrul dvs și felul în care cultivați memoria fiicei, o tânără artistă ceramistă, cu o carieră în ascensiune. Cum poate face față un părinte unei asemenea pierderi devastatoare? 

P: Prin credință. Dacă nu as fi avut credință îmi pierdeam mințile. Cunoscând Sfintele Scripturi am spus exact ca și Iov: Domnul a dat, Domnul a luat, Fie numele Domnului binecuvântat. Nu are niciun rost să disperi în situațiile astea, la ce îți ajută disperarea? Trebuie să fii tare în momentele acelea și să consideri că cea mai bună alegere a fost făcută de Dumnezeu și tu nu ai fi putut să faci o alegere mai bună. Nu am suferit propriu – zis, îmi e dor de ea.

A.C: Cutremurele din zonă au afectat și oamenii din parohia dumneavoastră?

P: Nu, nu pentru că noi ne aflăm la circa 200 de km Nord de zna în care au fost făcute cutremurele și  unda de șoc s-a dus Nord-Est, Sud-Vest.

A.C: Cum sunt priviți românii din Italia?

P: Acum sunt priviți destul de bine față de vremurile trecute. Există totuși o anumită răceală la italieni vis-à-vis de români și asta din cauza comportării noastre. Ceea ce deranjează nu numai în Italia, ci în toată Europa e fudulia noastră.

De Ioana Andrada Constantinescu 

Foto: avantaje

Citește și:

Interviu cu Sorin Borodi: ”Avem un sistem de educație rigid, lipsit de eficienţă, de multe ori nociv pentru copii şi tineri”

Interviu cu Octav Ginghină, doctorul care operează cazuri grave de cancer

Interviu cu Andreea Răducan: ”Există viață după sportul de performanță: sunt comentator sportiv, jurnalist, scriitoare, lucrez pentru Forul Olimpic Român. Sunt și soție și mă pregătesc să devin mămică în octombrie.”

 

 

 

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Spiritualitate