EXCLUSIV AVANTAJE, Petronela Rotar: „Nu toți cei care au suferit traume devin oameni mai buni, mai deștepți, mai înțelepți.“

EXCLUSIV AVANTAJE, Petronela Rotar: „Nu toți cei care au suferit traume devin oameni mai buni, mai deștepți, mai înțelepți.“

O să mă știi de undeva, Efectul pervers, Orbi, Sfârșitul nopții, Privind înăuntru, Ajută-mă să nu dispar. Sunt cărțile ei… ale Petronelei. Numai Dumnezeu știe de unde i-au venit ideile, gândurile, înfiorările pe care ni le-a transmis apoi prin cuvinte firești zguduindu-ne lumea, citindu-le. Cărțile Petronelei Rotar se găsesc și în varianta e-book. E bine să știți….

Petronela, știi ce-am ob­ser­vat? Ești, datorită expe­riențelor descrise în cărțile tale, specialista în traume, căutată și validată de internet.
Specialist în traume este Franz Ruppert. E adevărat că studiez de mulți ani (de vreo 4 în total și formal) domeniul acesta, tocmai pentru că am avut nevoie să înțeleg și să vindec propriile traume, iar mai apoi să îi pot ajuta și pe alții. La noi există o educație psihologică foarte precară, iar subiectul traumă a fost aproape tabu foarte mult timp. Sunt o voce mai sonoră, probabil, însă nu sunt singura.

Regula spune că trebuie să greșești ca să înveți. Și că sunt, de fapt, lecțiile destinului… etc. Dar lecțiile astea ne găuresc sufletul. Plecăm din viața asta cu sufletul ciur.
Personal, nu cred că toate greșelile sunt lecții pentru absolut toată lumea. Există oameni care învață din greșeli și oameni care nu. Tind să cred că ultima categorie numără mult mai mulți membri. Nu toți cei care au suferit traume devin oameni mai buni, mai deștepți, mai înțelepți. De curând, l-am auzit pe Franz Ruppert spunând că în închisori se află partea populației cea mai traumatizată – deci nu toate traumele duc către înțelepciune, unele duc în închisori sau chiar ospicii. E nerealist să ne imaginăm una ca asta. Însă există și oameni care decid să transforme răul care li s-a întâmplat în lecții și să crească. Iar atunci nu vorbim despre găuri, ci mai degrabă despre cicatrici frumoase. Îmi place mult metafora Kintsugi – arta japoneză a vaselor sparte care apoi sunt lipite cu materiale prețioase, punându-li-se în evidență crăpăturile, ca parte a istoriei lor. Așa și noi, atunci când decidem să ne vindecăm și să integrăm traumele ca parte a propriei traiectorii.

E adevărată sintagma celor 5 trepte/stagii ale durerii? Trecem prin ele, le bifăm și gata? Devenim alți oameni, ne vindecăm?
Doliul este un proces care poate conține cinci stadii, în cele mai fericite dintre cazuri, însă ele sunt greșit interpretate drept scări, căci nu se prezintă sub această formă, continuativă, și nu întotdeauna sunt cinci. Există oameni care se blochează toată viața într-unul dintre stadii (furia, de exemplu, dar poate fi și cel de depresie sau negare) și nu se vindecă niciodată, precum există oameni care evoluează bine și apoi regresează într-unul dintre stadiile de început. Doliul psihologic nu e simplu niciodată și cu cât e mai adânc, cu cât pierderea e mai mare, cu atât mai greu e de vindecat.

Spuneai că nimeni nu trece prin nimeni fără să lase urme. Noi chiar lăsăm urme în sufletele bărbaților care se folosesc de vulnerabilitățile noastre ca să-și acopere neputințele lor? Rămâne ceva din noi acolo la ei?
Și noi ne folosim de vulnerabilitățile lor pentru a ne acoperi propriile neputințe. Și nu doar pentru asta. De fapt, suntem experte în manipulare. Cred că e greșită abordarea asta misandră, bărbații fac și dreg și noi suntem niște sfinte martire. Relațiile sunt toate niște funii cu două capete și ambii parteneri au responsabilități în aceeași măsură. Dar da, creierul nostru e o hartă în continuă reconfigurare – neuroștiințele o demonstrează splendid – și fiecare interacțiune ne schimbă pe fiecare, cu atât mai mult una importantă, cu un partener care contează.

Tu chiar ai știut să pui punct într-o relație care nu funcționa, deși iubeai până la umilință? Cele mai multe dintre noi trecem prin iad până să punem punct.
Și eu am trecut de fiecare dată prin iad înainte de a pune punct. Cred că face parte din ADN-ul nostru, e o moștenire pe care ne-au lăsat-o mamele, bunicile și străbunicile noastre. Uneori iadul a fost mai lung, alteori mai scurt, însă a fost. Atunci când iubești, vrei să încerci până la capăt, pleci doar atunci când știi că ai făcut tot ce ai putut.

Ai deprins un oarecare cinism în ceea ce-i privește pe bărbați?
Dimpotrivă. Pe măsură ce mi-am vindecat rănile, am început să îi înțeleg. Eram misandră când mă durea, îi băgam la grămadă, acum îi văd ființe individuale, fiecare cu răni, cu probleme, așa cum suntem fiecare dintre noi. Am dezvoltat o formă de cinism față de viață, sunt un actor și observator amuzat și adeseori sarcastic. Însă nu cred deloc că toți bărbații sunt porci și la fel.

De ce-ar spune un bărbat despre tine că ești inconfortabilă? Și de ce un altul ar spune că ești fantastică?
Habar nu am, trebuie întrebați ei. Probabil că sunt și inconfortabilă și fantastică, dar și multe alte lucruri mai rele, la fel ca mulți alți oameni. Dar în ceea ce mă privește e și multă proiecție – puțini oameni mai pot să mă vadă drept cine sunt și să facă abstracție de cine cred ei că sunt datorită statutului de persoană publică.

Romanul tău, Orbi, apărut acum 3 ani, va fi ecranizat?
Eu am semnat cu o casă de producție, am cedat drepturile, mai departe nu depinde de mine, dar din câte știu, pandemia a afectat grav industria cinematografică, la fel ca și pe cea de carte, e greu de zis ce va mai rămâne din toate planurile.

Spui că prin terapie ajungi la tine, la cel de care ai fugit toată viața. Altă cale nu există? Trebuie musai terapie?
O fi existând, dar eu nu am văzut prea multe reușite în alte moduri. Nu zic că e singura, mie asta mi s-a potrivit și am văzut zeci, poate sute de alți oameni apelând la terapie și izbândind. Vindecarea e un vârf la care poți ajunge pe mai multe cărări, unele mai bătute, altele mai abrupte și mai necunoscute profanilor, fiecare o alege pe a sa.

Se spune că vulnerabilitatea femeilor este ca sângele într-un ocean unde mișună rechini. Se simte imediat… deci trebuie ascunsă, nu asumată.
Nu văd deloc așa lucrurile. Vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Dimpotrivă, e o mare putere pe care nici nu o putem conștientiza câtă vreme nu o asumăm și înțelegem. Să fii vulnerabil nu te face victimă sigură, ca în metafora cu rechinii. Ci te face să poți naviga pe ape tulburi cu mult mai multă ușurință. Ce ascunzi te face vulnerabil. Are Ricky Gervais în ultimul show o poveste cu unchiul lui care avea o mare vulnerabilitate, chelia, pe care o ascundea cu o perucă mințind că e păr natural, iar toată viața lui se învârtea în jurul minciunii și spaimei că va fi deconspirat. Așa și cu alte tipuri de vulnerabilități ascunse, ajung să îți controleze viața și să te facă victimă sigură.

Relația cu mama. Un pion important în dezvoltarea noastră interioară și-n echilibrul nostru. Ce ne facem dacă mama a plecat dintre noi și ne-a lăsat pline de angoase, de temeri, speriate și anxioase? 
Ne ducem la terapie și ne vindecăm. Există această idee greșită cum că putem vindeca relațiile doar în prezența celuilalt (în acest caz a mamei), însă vindecarea e un proces individual, care ține de resorturi intime, personale, nu de reacția celuilalt sau de prezența lui fizică.

Foto: arhiva personala Petronela Rotar

Citeste și:

EXCLUSIV AVANTAJE: Natalia, fiica lui Dorin Mateuț, recunoaște că toate stângăciile trecutului ei sunt de fapt…

EXCLUSIV AVANTAJE: Prof. Dr. Elvira Brătilă Endometrioza aduce cu sine multă durere, fizică la început, apoi…'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Interviurile Avantaje