Personalitatea depresivă: prin ce se caracterizează și cum trebuie să ne purtăm cu ea

Cum să ne purtăm cu personalitatea depresivă atunci când face parte din viața noastră? Dacă se leagă de evenimente concrete, dacă are cauze certe, dacă este o stare temporară, depresia este o maladie. Dacă este un fel de a fi permanent al cuiva, vorbim despre o personalitate dizarmonică de tip depresiv.

E ușor să spunem despre cineva că e posac, că vede întotdeauna doar jumătatea goală a paharului, că nu știe să se distreze și să se bucure de viață. Pe scurt, e ușor să judecăm. Dar dacă ne pasă cu adevărat de acel om, ar trebui să ne gândim că nu este vina lui, că nu poate fi altfel, cel puțin nu fără ajutor. Poate că omul are o personalitate depresivă.

Prin ce se caracterizează caracterizează personalitatea depresivă

1. Pesimism. Întotdeauna vede aspectele negative ale lucrurilor, vede riscurile și nu valorizează câștigul.
2. Tristețe permanentă. Este posac chiar și atunci când evenimentele exterioare nu pot oferi o explicație imediată a stării sale.
3. Anhedonie. Acest termen desemnează incapacitatea de a simți plăcere, dar și dezinteresul pentru aceasta. Depresivul se complace în plictiseala și nefericirea sa.
4. Autodepreciere. Nu crede că se poate descurca, nu crede că poate s-o scoată cu bine la capăt. Nu crede nici în sinceritatea interesului celorlalți față de el. Deseori este prezent un sentiment nejustificat de culpabilitate.

Originile tulburării la personalitatea depresivă

Ereditatea. Nu puține sunt cazurile de familii în care există întotdeauna un depresiv, un posac. Gena responsabilă cu această trăsătura se perpetuează de la generație la generație.
Educația, însemnând tot ansamblul de factori care influențează evoluția personalității. Un mediu sever îngrădește libertatea și vămuiește mulțumirea de sine. Astfel, se poate dezvolta un individ vulnerabil, lipsit de încredere și de curaj.

Cum să ne purtăm cu personalitatea depresivă

Recomandabil:
Să-i atragem atenția prin întrebări asupra laturii pozitive a lucrurilor. Afirmația trebuie să vină de la el, să fie un rezultat firesc al unui demers logic care să-i aparțină.

Să îl antrenăm în activități agreabile, pe măsura toleranței sale. Desigur, nu îl vom duce în locuri foarte aglomerate, nu îl vom tenta cu alcool și cu distracții zgomotoase și frivole. Dar trebuie să existe ceva ce-i place, ceva ce-i poate stârni interesul. Alegem grupul de prieteni dintre persoanele care să nu se comporte agresiv și să nu-l ofenseze.

Să-i arătăm considerația în mod adecvat. Pentru a contracara lipsa respectului de sine, trebuie să-l ajutăm să-și recunoască reușitele și calitățile. Dar nu la modul general ci în legătură cu situații concrete, cu date punctuale. Altfel nu vom fi convingători.

Să-l încurajăm să consulte un specialist. Nu pentru că ar fi bolnav. Ci pentru că resimte permanent un disconfort care-i diminuează eficiența și îi strică viața. Și pentru că o ședință cu un psihoterapeut nu strică nimănui.

Nerecomandabil:
Să-i spunem să se scuture de starea aceasta depresivă. Este ca și cum am asimila depresia lui cu lenea, cu nesimțirea. Asta i-ar dovedi că nu înțelegem nimic, l-ar ofensa și i-am pierde încrederea.

Să-i facem morală. Degeaba ne expunem propriile principii și ne dăm ca model. Este ca și cum am certa un om pentru că-l doare stomacul și i-am spune: „Ia exemplu de la mine, pe mine nu mă doare nimic.' În plus, aceasta i-ar agrava sentimentele de vinovăție și autodepreciere.

Să ne lăsăm contaminați de depresia lui. Nu este exclus să împrumutăm pe zi ce trece tot mai mult din viziunea pesimistă a depresivului. Cine pe cine o să mai ajute atunci? Dar imaginați-vă cum ar fi ca cei doi să fie soți și să aibă copii! Cu copiii ce s-ar întâmpla?

Ce ajutor poate primi personalitatea depresivă?

De obicei, depresivul respinge ideea de ajutor specializat. Mai întâi, pentru că nu acceptă că este ceva în neregulă cu el. Apoi, pentru că inițiativa în sine îl indispune. Nu este dipus să comunice, să se confeseze. Dacă acest prag de rezistență este, totuși, depășit, ajutorul poate veni din partea psihoterapiei sau a psihiatriei.

Psihoterapiile de orientare psihanalitică își propun să identifice acele blocaje care îl impiedică pe pacient să resimtă plăcerea, bucuria, să aibă curaj și încredere în sine și în ceilalți.

Psihoterapiile cognitive au fost special elaborate pentru tratarea depresiei. Acestea se ocupă de cauzele depresiei, de anomaliile în prelucrarea de către pacient a informației. Obiectivul este să-l ajute să-și reconsidere viziunile pesimiste.

Terapiile interpersonale. Acestea au ca obiectiv reglarea capacității de relaționare a subiectului cu mediul social și cu indivizii.

Medicamentele nu sunt nici ele de neglijat. Dacă psihoterapiile se dovedesc ineficace, se poate apela la un medicament antidepresiv. Însă numai sub strictă îndrumare medicală.

Este bine de știut că antidepresivele nu-și fac efectul instantaneu, ci după câteva săptămâni. Totodată, tratamentul cu antidepresive este mai greu de individualizat. Astfel, s-ar putea ca cel dintâi antidepresiv prescris să nu dea rezultate. Trebuie încredere și răbdare, până când medicul găsește antidepresivul și dozajul cel mai potrivit.

Mihaela Serea
Foto: shutterstock