Maternitatea la 40 de ani – provocări, temeri și riscuri

gravida

Roxana Crăciun este HR Executive la o cunoscută clinică medicală din țară și de curând mama unui băiețel care a venit pe lume când Roxana avea aproape 40 de ani.

Roxana ne povestește despre provocările maternității la această vârstă, despre conflictul dintre un profesionist supra-responsabil și conștiința unei mame care se vede nevoită să își reorganizeze prioritățile, despre temerile universal valabile ale oricărei femei însăcinate, despre emoțiile primelor zile din viața exterioară a bebelușului.

Tocmai am sărbătorit aniversarea a două luni a băiețelului nostru Tudor-Nicolas. Este o bucurie pe care, cu greu, o pot descrie în cuvinte, dar care mă invită la reflecție: Care a fost unitatea de timp pe care o foloseam să îmi măsor viața înainte de venirea lui pe lume? Acum aniversez fiecare clipă petrecută cu bebelușul meu, trăiesc intens fiecare gest, fiecare sunet, fiecare clipire de pleoape, a MEA și a LUI.

Două liniuțe

Totul a început într-o frumoasă zi de mai când două liniuțe mi-au redefinit universul. Săream în sus de emoție, râdeam în șoaptă în baie deoarece nu eram încă pregatită să împărtașesc cu soțul meu aceste clipe de fericire. Am vrut sa fiu sigură, siguranța aceea a visului devenit realitate care, pentru o minte visătoare ca a mea, era foarte greu de conținut.

Prietena mea a aflat prima, după care colegul meu care conduce clinica unde mi-am făcut analizele de sânge si programarea la medic. Toată acea zi de vineri petrecută la birou a fost ireală, corpul meu era acolo, mintea mea era la rezultatul analizelor de sânge și sufletul era la soțul meu, a cărui reacție am derulat-o în multe scenarii.

Am condus până acasă liniștită, am intrat pe poartă, l-am găsit pe soțul meu în living și întrebarea pe care am exprimat-o a fost: “Ești pregătit? Să fii tată?” Nimic din ce îmi imaginasem nu s-a întâmplat. A fost totul firesc, emoționant, cu îmbrățișări, cu lacrimi de fericire ce ne curgeau pe obraji. Viața noastră de părinți acum începuse.

Carieră, ambiție și copii ”la anu’”

Amândoi iubim copiii, ne-am dorit de când ne-am cunoscut, am discutat despre asta, însă nu am fost pregătită mulți ani. Multă vreme am răspuns la întrebarea despre copii cu “la anul”, dar nu îmi definisem acel an. Multă vreme mi-am măsurat viața în ani, raportându-mă cu ambiție la carieră și la planificarea obiectivelor anuale de dezvoltare profesională.

Ambiția este o stare care folosește timpul în defavoarea semnificației și a menirii pe care o avem cu adevarat, de aici și lipsa mea de concentrare asupra dorințelor care trăiau în mine, dar pe care nu le lăsam să iasă la suprafață. Până la un moment dat, când am ales să petrec acel timp cu mine dincolo de termene limită, rapoarte, obiective, rezultate, ambiție și să mă intreb ce îmi doresc eu cu adevărat, ce mă face fericită.

Nu am planificat venirea pe lume a lui Tudor-Nicolas, am lăsat viața sa curgă pe cursul ei firesc spre adevarata ei semnificație, în liniște si echilibru. M-am asigurat că suntem amândoi sănătoși si pregatiți fizic pentru a fi părinți.

Nu mai sunt EU, ci NOI

Momentul în care ai confirmarea că porți in pântece un suflet nu se poate descrie în cuvinte, se trăiește intens, în tăcere, cu bucuria și binecuvântarea întipărite pe chip. Cel puțin primele 12 săptămâni din sarcină le-am petrecut așa, cu exuberanța unui copil care primește cel mai frumos dar din lume, dar care a fost rugat sa țină secret.

Nu sunt superstițioasă, însă tot ce îmi doream era să fim sănătoși. În săptămâna a 11-a nu am mai rezistat, nu am mai putut ține secretul față de părinții noștri și am cumpărat două perechi de papucei, una roz și una albastră (neștiind dacă e fetiță sau băiat), le-am așezat cu grijă într-o pungă de cadou si am mers la viitorii bunici să le spunem.

A fost un gest simplu de a le înmâna punguțele, ce a urmat a fost momentul acela de împlinire care se citea pe fața lor șiroind împreună cu lacrimile de emoție și bucurie. Unitatea de măsurare a timpului a devenit săptămâna, o dată cu fiecare vizită la medic, care era din ce în ce mai intensă, deoarece vedeam cum de la un punct pe foaia de la ecograf descoperim o inimă, primul organ care se dezvoltă.

La auzul primelor bătăi ale inimii te transpui intr-o altă lume, e atât de puternică emoția încât nu o poți conține si îți vine să strigi, la propriu, de atâta fericire. Am văzut capul, mânuțele, picioarele și cordonul ombilical care, fizic dispare la naștere, dar care rămane mereu legătura dintre mine si Tudor-Nicolas, toată viața.

Totul a decurs normal, am revenit la rutina omului ambițios care își face cu pasiune treaba la birou petrecându-și aceleași ore lungi la birou pentru a lăsa totul în ordine, pentru a simți că poate contribui. Nu a existat în mintea mea, decât vag, ideea că la un moment dat nu voi mai putea fi atât de prezentă pentru echipa mea, pentru colegii mei, prioritățile fiind acest copil care îmi creștea in pântece.

Sarcină cu risc, repaus total la pat

Nu conștientizam pe deplin ce urmează, de ce se va schimba și despre cum voi trăi și reacționa dupa naștere. Aveam deja un plan despre cum lucrez de acasă, despre cum sunt disponibilă pentru echipa mea și tot așa. Până la un moment dat, când, mergând la spital pentru o analiză de rutină am primit mesajul clar și evident că bebelușul meu își dorește exclusivitate de la mine.

La 26 săptămâni, m-am internat în spital pentru două săptămâni, fiind diagnosticată cu sarcină cu risc, recomandarea medicului fiind repaus total la pat până la naștere. Acesta a fost acel moment de conștientizare prin care realizam că viața mea s-a schimbat și se va schimba și cel mai important lucru este copilul meu. Au fost cele mai grele doua săptămâni din viața mea.

Două saptamâni în care am dus o luptă între ambiție și semnificația vieții mele, în care măsuram fiecare reacție a corpului meu, fiecare mișcare a bebelușului, fiecare rezultat al analizelor, fiecare diagnostic de evoluție. Mesajul pe care l-am primit era că este vorba despre NOI, nu numai despre MINE. Atunci am primit de la directorul maternității prima poză clară cu chipul bebelușului meu. Uitarea de sine de dragul carierei s-a estompat mult

O lecție învățată greu, cu opunere, cu efort de a împăca ambiția cu rostul adevărat, dar o lecție învățată. S-au rupt legăturile puternice cu activitatea profesională și în liniștea dormitorului am creat legatura puternică cu fiul meu prin comunicarea permanentă cu el, de la prima lovitură de dimineața până la liniștea odihnei de prânz pe care o prețuiesc si acum după naștere.

Dacă cineva spune că este pregătit pentru această experiență cred că se înșală, fiecare zi e altfel,fiecare bătaie de inimă e altfel, fiecare clipă mai aproape de naștere e descoperire, e o călătorie de cunoaștere profundă și, mai ales, de ascultare a copilului interior ca metaforă, dar și certitudine peste câteva săptamani.

Risc de naștere prematură

Lupta dintre dorința de a contribui, de a fi recunoscut în mediul profesional, de a avea stabilitate și frica de a pierde aceste lucruri doar pentru ca ești mamă am simțit-o intens in perioada de repaus acasă și orice intenție care mă priva de accesul la mediul profesional o priveam ca pe o înfrângere, însă a venit momentul sa accept lucrurile așa cum sunt, noi, frumoase, generoase si semnificative pentru mine.

La 34 săptămâni am fost, din nou, internată de urgență în spital, cu risc de naștere prematură datorită unor sângerări care mi-au pus viața în pericol, episod pe care l-am trăit cu seninătate și liniște, având mereu certitudinea ca totul va fi bine. La 34 săptămâni și 5 zile, de Sf. Nicolae, am primit cel mai frumos cadou, pe Tudor-Nicolas, un copil puternic, sănătos și binecuvântat.

Zece zile greu de povestit

Primele 10 zile au fost foarte grele, prima mea zi petrecută în post-operator cu transfuzii de sânge, Tudor-Nicolas fiind la terapie intensivă, intubat urmatoarele zile, monitorizat de aparate și cu o evoluție bună. Viața mea se măsura în zile, așa cum spunea Oana Pellea în jurnalul ei, zile trăite intens deoarece nu mi-am ținut copilul în brațe 8 zile, îl vizitam de trei ori pe zi împreună cu soțul meu, când îi duceam laptele colectat cu răbdare din trei în trei ore, zi și noapte.

În a noua zi, l-am ținut în brațe și l-am alăptat pentru prima dată cu emoție și răbdare, câștigată în toate aceste luni în care l-am purtat în pântec, în care am crescut împreuna fizic și spiritual, în care ne-am facut promisiuni să învățăm împreună să descoperim lumea.

După numai 2 luni am învățat să zâmbim cu ochii mai mult. dar și cu un colț al gurii, am învățat să comunicăm cu mami și tati, am aprofundat ce e răbdarea și învățăm să distingem ziua de noapte. Este fascinant totul pentru toți trei și clipele mișcă limbile ceasului, nu zilele, nu săptămânile, nu anii.

A fi mamă, indiferent de vârstă, este un dar divin care te învață cine ești, cine poți să devii și ce semnificație capătă viața ta. Îți dă echilibru, nu te privează de satisfacțiile profesionale pe care tu le construiești și îți conturează ființa, dându-ți rostul pe pământ.

A fi mamă la 40 ani înseamnă împlinire, ca formă supremă a iubirii.

Sursa foto: 123rf.com

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Sanatate