Marius Constantinescu: „Sunt un orgolios care a pierdut cel puţin la fel de mult cât a câştigat”

Dacă spun: „Marius Constantinescu este un personaj media, complex' sigur el mă va contrazice. Nu poate spune însă, că realizările sale nu sunt complexe. Complexe, aproape complete și combinate în proiecte de mare succes jurnalistic.

Marius realizează programe culturale la TVR și este un „arhitect' de interviuri de mare anvergură, de la cele cu mari scriitori și regizori la mai toate numele ce definesc astăzi muzica clasică. A fost românul care l-a provocat la dialog pe marele Pavarotti, dar și pe Salman Rushdie, pe Amos Oz, sau pe genialul Andrei Șerban. De ani buni este legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu, scrie, scrie cărți care au succes, este un savuros stăpânitor al artei dialogului și descoperind jocul cu imaginea pe sticla televiziunii a obţinut trei premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România. Consfințim cu acordul lui, pe această cale încă o premieră, un dialog mai puțin conformist, cu un maestru al dialogului:

Mai întâi, cine ești tu Marius Constantinescu? Cine ești, dincolo de prestigiu, de succes, de camerele tv, de vorbe și prejudecăți?

Sunt un om la întretăierea dintre simplitate, timiditate şi o sofisticărenie care e mai mult artificiu, accesoriu şi ID, decât parte definitorie. Prestigiu? Îmi vine să zâmbesc. Poate respectul unei anumite facţiuni a publicului. Succes? Depinde de care latură a lui ne plasăm. Camerele TV? Le datorez imens. Le voi face o reverenţă chiar şi când voi fi dincolo de ele. Vorbe? Profesia mea. Oricum ar fi, scrise, spuse, gândite. Prejudecăţi? Nu le uit, dar le las în urmă şi mă sinchisesc de ele din ce în ce mai puţin.

Cum ți-ai descoperit vocația? De ce jurnalism cultural și nu solist rock sau star de cinema?

Am crescut într-o familie în care muzica, televiziunea şi radioul erau cele trei puncte cardinale. Al patrulea eram eu şi se pare că acestea trei s-au concentrat în mine. Jurnalism cultural pentru că mi-am imaginat că este acea parte a jurnalismului în care pot spune poveşti despre oameni pe care îi admir. Mi-am dorit şi îmi doresc să stau de vorbă cu foarte mulţi. La unii visez, în cazul altora visul a căpătat corp concret. Jurnalismul cultural mi-a fost paşaport pentru ei. Solist rock nu mi-am pus problema, dar, mic fiind, mărturiseam că aş vrea să fiu artist. În ceea ce priveşte starul de cinema, se pare că am avut un dram de luciditate încă de la o vârstă fragedă.

Ce a fost jurnalismul pentru tine? O tentativă de experiment, o sfidare a convențiilor sau poate o revoltă stilistică…

Niciuna dintre ele. Maniera cea mai potrivită – se pare – pentru a-mi găsi vocea. Mai întâi, destul de gâtuită, apoi, pe măsură ce am devenit mai stăpân pe ea, mai răspicată. Mi-o recunosc întru totul, iar asta mi se pare foarte important. Şi mai e ceva. Jurnalismul te învaţă un mod de ierarhizare a lucrurilor: a cunoaşte, a simţi ce este cu adevărat relevant.

Cum se vede radioul dinspre televiziune? Ce regreți, ce vrei să schimbi, ce încerci, ce reușești?

Am fost fermecat de televiziune de mic. Mi-amintesc, însă, de Iosif Sava, care îmi spunea nu o dată: du-te la radio, învaţă, pregăteşte-te, apoi încearcă televiziunea! În cazul meu, a avut mare dreptate. M-am dus în televiziune ştiind ABC-ul meseriei din radio, inclusiv detalii ce ţin de specificul profesiei, chichiţe care pot părea superflue, dar nu sunt: cum să respir, cum să frazez, cum să lucrez cu vocea, cum să scriu, cum să nu mor de emoţie după primele trei cuvinte.

Tehnica ta de interviu este una deosebită, construită adesea pe întrebări simple dar care aduce răspunsuri complexe. Crezi că este tehnica ideală? De ce?

Mulţumesc şi mă bucur dacă acum se vede simplitatea întrebărilor! La început cădeam în plasa întrebărilor stufoase, paradă, din teama demonstrativă de a arăta că am ceva în cap. Pe parcurs (dar un parcurs luuuung), am ajuns şi eu la concluzia că întrebările simple şi clare sunt cele care dau aripi poveştii celuilalt. Asta nu înseamnă că întrebările complexe nu funcţionează ca un condiment care poate să exalte gustul unei mâncări. Tehnica e a fiecăruia, dar mie îmi place un mix între cele două.

Construiești dinainte o „poveste' a unui interviu?

Nu neapărat, dar am întotdeauna nişte repere pe care caut să le ating. Dacă nu aş ghidona discret o asemenea poveste, înseamnă că nu prea ştiu pe cine am în faţă, nu? Şi ce vreau să transmit despre ea sau el.

Au fost interviuri care te-au lăsat indiferent? Dar dintre cele care te-au marcat profund?

Indiferent nu, pentru că, în acel moment, atenţia mea este îndreptată exclusiv către personajul cu care stau de vorbă. Cel puţin aşa este în cele mai multe cazuri. Recunosc, au mai fost şi unele interviuri rutiniere, unde ştii că poţi scoate cămaşa graţie… hârşelii în profesie, interviuri la care creativitatea nu m-a dat afară din casă. Sper, însă, să fi fost o minoritate. Cât despre interviurile care m-au marcat profund, sunt multe, mari, dense şi adânc gravate în sufletul meu. Le datorez unele dintre cele mai autentice momente de mulţumire profesională şi, în cazuri splendide, de fericire.

Mai sunt în ziua de azi lucruri interesante de spus în presa culturală? E o presă cu nivel scăzut de audiență.

Absolut. Viaţa însăşi e mereu interesantă, iar pentru mine, viaţa fiecăruia e făcută şi din părţi mai mici sau mai mari de cultură. Nu mă satur să spun că e nevoie să lărgim cu multă elasticitate graniţele acestui cuvânt care încă îi mai stânjeneşte pe unii: cultură. E loc în el pentru arte, literatură, muzică, teatru, film, dar cultura este tot ceea ce ne face să fim noi înşine: gusturi, educaţie, permeabilitate, refrişare intelectuală şi sufletească. Sigur că nu ne gândim mereu în aceşti termeni, dar o mâncare pe care o preţuim la un restaurant bun, o haină croită într-un anume fel sau ştiinţa de a întreţine o conversaţie înseamnă tot cultură.

De ce crezi că nu prea mai consumă românii cultură?

Cred că o consumă, dar mai cred şi că – într-un mod gregar şi deloc onorabil – s-au deprins să se dezică de ea. Această cultură, această ciorbă cu de toate (un aliment extrem de sănătos şi echilibrat, de altfel) le-a fost servită fără a ţine cont de nevoile… nutriţionale ale fiecăruia. La grămadă. Uniform. Fără imaginaţie. Fără conştiinţa celuilalt, a destinatarului.

Te schimbă celebritatea?

Am să îţi răspund previzibil: trebuie să îi întrebi pe cei celebri. Eu am doar o oarecare notorietate într-un acvariu de nişă. Nu fac pe modestul. Potrivit majorităţii instrumentelor care „măsoară' celebritatea, eu sunt plenar în afara ei.

Care a fost live-ul care te-a ținut cel mai tare în priză?

Să ştii că live-ul, acea parte a meseriei de care mă temeam cel mai mult, a ajuns să fie cea care mă incită, probabil, cel mai tare. Sunt mereu în priză la live. Nu mi-aş da voie altfel. Dar live-ul care avea să „mă facă sau să mă desfacă' a fost prezentarea concertului de deschidere al Festivalului George Enescu din 2007. Era revenirea mea în faţa unei camere de filmat în direct după şapte ani de pauză, era o miză uriaşă (în primul rând pentru mine, dar nu numai) şi era un hotar pe care mi-l stabilisem singur. Dacă avea să îmi iasă, urma să continui. Dacă nu, încheiam istoria de direct TV chiar atunci. A ieşit!

Ce-ți place și ce nu la un live? E inconfortabil?

Îmi place totul! Îmi place concentrarea mea, faptul că am devenit imun la aproape orice intemperie care poate surveni. Îmi place iluzia de control pe care o am. Îmi place felul în care lucrez cu toţi colegii mei care nu se văd, dar care, în acel moment, sunt complet pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Toţi vrem să ne iasă un live bun. Îmi place de mor starea de după, mai ales dacă a fost greu şi ne-a ieşit bine. Da, nu pot spune că este cea mai confortabilă postură, dar mi-e teribil de dragă şi îmi va lipsi, când nu voi mai fi în stare.

Îți place mai mult să răspunzi sau să întrebi?

Clar să întreb.

Unde se manifestă ego-ul jurnalistic într-un interviu? Ești un jurnalist incomod?

E frumos nuanţată întrebarea ta, drept care nu mă voi repezi să îţi spun că ego-ul jurnalistului ar trebui să fie anulat în interviu. Nici pe departe. Cred că ar trebui să fie deghizat şi rotunjit în armătura întrebărilor. După mintea mea, jurnalismul cultural se face cu respect şi admiraţie, nu cu idolatrie şi servilism. Cred că sunt, mai degrabă, un jurnalist comod, pentru că îi las pe ceilalţi să vorbească. Tocmai asta îi ia pe unii prin surprindere, că nu îi las să vorbească numai ce ar vrea ei…

Cum și când știi dacă a ieșit bine un interviu, dacă e o lovitură de presă?

Lovitura de presă nu ştiu dacă descrie neapărat succesul unui interviu în zona culturală. Altfel, însă, pentru mine, un interviu a ieşit bine atunci când povestea lui e mai frumoasă, mai consistentă, mai altfel decât era în capul meu înainte.

Emisiunile tale învăluie cultura cu farmec, cu povești, sunt construite neostentativ și au o doză serioasă de bun simț. Par comunicări private făcute, cu artă, în public. E un mod de a educa sau pur și simplu o manifestare a talentului?

E doar felul meu de a fi. Sunt un mare adept al autenticităţii. Nu agreez prelegerile sau predicile transformate în emisiuni.

Joci uneori teatru, la un interviu?

Fireşte. Am chiar şi o faţă – pe care colegii cu care am lucrat mult timp o cunosc: faţa „nu mă interesează deloc ce spui, dar sunt politicos şi te ascult'.

Fiecare domeniu îți dezvoltă anumite abilitați? Care sunt cele pe care nu crezi că le-ai fi avut dacă nu erai jurnalist de televiziune?

Sunt mai multe, dar, pentru mine, caimacul îl ia controlul emoţiilor. Am fost un mare emotiv. Sunt şi azi, dar mult mai bine disimulat. Apoi, cred că am mai multă coerenţă, capacitate de sinteză şi abilitate de a gândi vizual şi datorită televiziunii.

Cum alegi cărțile pe care vrei să le citești?

Haotic. Fără aparat, fără agendă şi adesea rezistent la recomandări. Le aleg zigzagat, îmi place să alternez domenii, voci, stiluri.

Care sunt temerile tale?

Mă tem de moarte, de boală şi de neputinţă. Celelalte pot fi negociate.

Dacă viața ta ar fi transpusă într-un film cine ar trebui să joace rolul tău?

O să râzi, nu ştiu de ce: Jake Gyllenhaal.

Dacă ar trebui să asculți povestea de viață a unui afacerist sau a unui om al străzii pe care ai asculta-o și de ce?

Pe ale amândurora. Ne grăbeşte cineva?

Ce i-ai spune unui ateu despre Dumnezeu?

Nimic. Cred că sunt anumite instanţe în care e absolut în regulă să nu avem păreri şi, în consecinţă, nici elanuri persuasive. Relaţia fiecăruia cu o formă de spiritualitate e una dintre aceste instanţe.

Care sunt primele lucruri la care te uiți atunci când cunoști o persoană, pentru a-ți face o parere despre ea?

Ochii şi pantofii, nu neapărat în această ordine.

Care este cel mai amuzant moment din viața ta?

Dintr-o anumită perspectivă, viaţa mea îmi pare amuzantă. Dintr-un mare introvertit am ajuns să fac una dintre cele mai publice profesii şi dintr-un mare singuratic am ajuns un om cu o familie superbă. Mică, dar atât de frumoasă.

Dacă ai putea să alegi un interviu pe care nu l-ai realizat tu, care ar fi acela?

Orice interviu cu Leontyne Price, o soprană americană de 95 de ani pe care o ador fără margini și căreia nu o să ajung niciodată să-i spun asta.

De câte ori ți s-a întâmplat să renunți la un interviu și să-l reiei de la capăt pentru că nu ieșea cum ți-ai fi dorit tu?

Nicioodată. Nu mi-am permis luxul de a renunța la un interviu. Am căutat să mă repliez pe parcurs.

Ce modele ai în televiziune sau hai să nu zicem modele, ci personalități pe care le admiri?

O, sunt atâţia pe care îi admir: Larry King pentru simplitate şi directeţe, Barbara Walters pentru curaj şi asumare, Jimmy Fallon şi Graham Norton pentru umor, Christiane Amanpour pentru esenţializare, Anderson Cooper pentru complexitate. Ţi-am citat nume de A-list ale jurnalismului mondial.
Altfel, când vine vorba de muncă, dedicaţie, ordine, principii, rigoare şi preţuire a echipei, nu cred că am avut un exemplu mai puternic decât mama.

Există niște calități indispensabile pentru a fi un realizator de emisiune TV de succes?

Nu vreau să fiu cinic, dar azi cred că poate fi realizator de MARE succes oricine îşi doreşte asta. Ne place sau nu, ăsta e adevărul.

Dacă sunt intervievați față de care ai rețineri, ce faci?

Foarte bună întrebare! S-a întâmplat rar, asta şi pentru că, în peste 90% din cazuri, eu îmi aleg interlocutorii, nu o face cineva pentru mine. Dacă nu am putut să evit un anume personaj, atunci am căutat să avem un schimb de idei politicos, scurt şi la obiect.

Au existat invitați care te-au pus în încurcătură?

Fireşte! Unii fără nicio intenţie, alţii veniţi cu ideea de a mă bălăcări. Le-am făcut faţă mai bine sau mai rău, după posibilităţi.

Spune-mi despre un moment dificil dintr-un live și despre cum l-ai depășit.

Însuşi primul live TV, în 2000. Transmiteam pe TVR1 primul concert al lui José Carreras la Bucureşti, eram fiert de emoţie şi am confundat un invitat la microfon cu un altul. A fost oribil. L-am depăşit greu, m-am ţinut departe de direct şapte ani şi a trebuit să contraba­lansez cu un live cel puţin la fel de greu, rezolvat fără reproş – Festivalul Enescu 2007. Ţi-am spus povestea mai sus.

Dar unul haios de care îți aduci aminte cu hohote de râs?

A, astea sunt multe! În anii de Jurnal Cultural s-au adunat câteva, iar unul chiar a presupus hohote de râs la vedere. Ştii momentele acelea când te apucă râsul şi nu te mai lasă? Ei, am păţit-o şi eu. Prezentam Jurnalul cu Camelia Văcaru, avuseserăm material cu Premiile Grammy, care se încheia cu un remember Whitney Houston. Cami începea prezentarea de după şi primele cuvinte erau „vecinii noştri bulgari'. Ea s-a gândit instantaneu la castraveciorii muraţi bulgăreşti şi de aici am luat-o pe derdeluş amândoi. Ea a reuşit să îşi ducă fraza la capăt cu câteva mihoteli, dar, când am început să citesc eu, o simţeam cum îşi lăsase capul în jos şi se zguduia de râs! Eu m-am chinuit decent până la ultimele cuvinte, apoi nu am mai putut şi am pufnit şi eu. Am râs pe tot materialul ca apucaţii, dar groaza mea se lega de următorul video, pe care îl citeam singur şi care era un mort! Ştii ce eforturi trebuie să faci ca să te gândeşti la cele mai triste şi sumbre lucruri? Cel mai rău a ieşit biata Whitney, lumea a crezut că am râs de ea…

Ce îți reproșezi ca realizator tv?

Că poate am fost prea circumspect în anumite momente. Prea prudent, prea timid, prea cuminţel, prea în banca mea.

Unii spun că nu fac niciodată compromisuri pentru propria lor carieră. Tu ai face? De ce? Când?

Nu am fost în situaţia asta până acum. Pe de altă parte, nu pot fi categoric. Viaţa ne pune în situaţii dintre cele mai neaşteptate.

Ce ți se pare cel mai greu la acest gen de emisiune?

Să rămâi proaspăt, relevant şi non-rutinier.

Ce ai schimba în alegerile vieții tale?

M-aş face doctor. Fără glumă.

Ce ți-a adus jurnalismul tv: bani, faimă, prieteni, dușmani, întâmplări…?

Bani? Îmi vine să râd cu gura până la urechi. Faimă? E foarte mult spus. Poate un grad de recunoaştere şi respect într-o zonă destul de miniaturală a publicului. Prieteni? Pe cei puţini pe care îi am nu cred că îi datorez profesiei, ci, sper, felului meu de a fi. Duşmani? Poate cârtitori pe margine. Întâmplări? Berechet. Compensează banii puţini.

De ce te consideră lumea, un nonconformist?

Dacă mă consideră, punct pentru mine! Nu m-am gândit niciodată la mine în aceşti termeni.

De ce te temi în emisiunile tale?

În emisiuni, de plafonare, de dezîncântare, de aceeaşi potecă bătătorită.

Ce etichetă te enervează cel mai tare?

Azi, niciuna. Dacă îmi pune cineva etichete, înseamnă că sunt suficient de relevant pentru acel cineva.

Simți mereu nevoia să faci ceva nou?

Nu mereu. Câteodată mi-e dor să fac ce ştiu cel mai bine.

Spune-mi ceva fără de care nu crezi că ai putea trăi pe lumea asta.

De putut, cred că putem trăi fără foarte multe, dacă acela se mai cheamă „trăit'. Viaţa fără fetele mele nu ar mai fi viaţă, propriu-zis. Ar fi doar existenţă.

Ești un orgolios care adoră să câștige mereu orice luptă?

Sunt un orgolios mare care a pierdut cel puţin la fel de mult cât a câştigat.

Să numărăm lucrurile care te scot din sărite la ceilalți. Ai curaj? Dar cele care te enervează la tine însuți?

Sigur! Semi-doctismul, spiritul de turmă, mârlănia, inconstanţa, misecuvinismul, violenţa, habotnicia. La mine? Inconstan­ţa pe primul loc, urmată de rigiditate, orgoliu, stângăcie, uneori aroganţă, timiditate, uneori manierism, inadecvare, un simţ al umorului întârziat şi cu sincope… Să continui?

Cum arată viața ta dincolo de „sticlă'? E complicată, bogată, frumoasă, liniștită, fragilă, responsabilă…

E previzibilă şi nu tocmai spectaculoasă. Trăiesc simplu şi îmi complic viaţa după gust.

Ce ai fi vrut să te mai întreb? Și răspunde-mi.

Ce aş vrea să nu uit când o să uit? Tot ce m-a făcut fericit în viaţă. Să am la ce să mă întorc când nu voi mai avea decât amintirile.

Interviu realizat de Florentina Mușat

Citește și:

Remus Boldea:„Prefer poveștile care mă fac să râd… iar apoi îmi frâng inima.'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje