Herzlichen Dank, Anna Katharina Scheidereiter, CSR Manager, Kaufland România și Republica Moldova

08.04.2025, 13:38 .

Speechless. Sprachlos. Tulburător acest interviu. Citindu-l, m-am oprit de câteva ori să închid ochii sau să trag aer în piept a smerenie și recunoștință. Pentru mulți dintre noi, confortul și siguranța sunt scopuri supreme, dar cumva, Anna Katharina Scheidereiter a ales altceva. La doar 19 ani inima i-a șoptit că destinul ei se află departe de casă, hăt, tocmai în România. Cu o valiză plină de vise și o dorință arzătoare de a face bine, a plecat de acasă, din Germania natală, și a venit aici la noi, într-o țară pe care nu o cunoștea, dar pe care avea să o iubească ca pe propria-i casă. Pentru Kathi, România a devenit locul unde lacrimile de tristețe se transformă în speranță, unde fiecare provocare ascunde șansa de a schimba vieți, unde, prin tot ce face, lasă în urmă o lumină caldă, imposibil de stins. În numele tuturor românilor, mulțumesc Anna Katharina, că ne-ai ales pe noi!

Katharina, numele tău ne duce cu gândul la o patinatoare celebră… toate fetițele din România voiau să fie Katarina. Tu, însă ai vrut să fii româncă. Știi și imnul României… Tu crezi în destin?
Da, chiar cred în destin. Uneori, pur și simplu știi. Nu ai toate răspunsurile, nu ai un plan clar, dar simți. Pentru mine, România nu a fost o decizie calculată, ci o chemare. Am simțit că aici e locul unde pot face ceva care chiar contează. În Germania aveam tot ce îți poți dori – stabilitate, confort, siguranță, dar lipsea acel sentiment că aduc un plus de valoare. Apoi, am ajuns aici. Și din prima clipă am simțit că sunt acasă. Oamenii, energia, dorința lor de a schimba lucrurile m-au făcut să înțeleg că sunt exact unde trebuie. Aici, prin tot ce fac, prin proiectele în care mă implic, simt că pot lăsa ceva în urmă. Că pot face parte dintr-o poveste mai mare decât mine. Și asta, cred eu, e cel mai frumos sentiment.

Ești în România de la 19 ani, mânată de un resort necunoscut multor oameni: fiorul lăuntric de a face bine în jur, de a nu sta deoparte, de a te implica. Cum s-au născut aceste sentimente în mintea unui adolescente care a decis brusc să plece de acasă și să vină în România?
Aveam 14 ani când am văzut un documentar despre copiii străzii din Gara de Nord. M-a zguduit. Copii care ar fi trebuit să se joace, să meargă la școală, erau nevoiți să supraviețuiască pe cont propriu. Atunci am simțit ceva ce nu puteam explica. O dorință puternică de a face ceva. Dar ce putea face un copil de 14 ani din Germania? Singurul lucru pe care știam că îl pot oferi era timpul meu. Așa că, la 19 ani, mi-am făcut bagajele și am venit în România să fac voluntariat. Să fiu acolo. Să ajut. Nu știam exact cum, dar știam că trebuie să fiu acolo. Și din acel moment, România a devenit parte din mine.

Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în toți anii aceștia de muncă asiduă și implicare în proiecte de voluntariat și ajutor social?
Cea mai mare provocare, profesional vorbind, a fost să schimbăm felul în care oamenii privesc implicarea în societate. Să trecem de la ideea de caritate și filantropie la ceva mai profund: responsabilitate socială. Adică nu doar să ajutăm pe moment, ci să construim proiecte care schimbă vieți pe termen lung. Să investim în viitor. Dar, personal, cea mai grea lecție a fost alta: cum să-mi păstrez echilibrul emoțional.
La 19 ani, când eram voluntară, am înțeles ceva esențial: dacă vreau să ajut și mâine, trebuie să știu cum să mă protejez azi. Să nu mă las copleșită, să nu duc toată durerea cu mine acasă. Am învățat că poți fi empatic, implicat, prezent, fără să te pierzi pe tine. Că poți ajuta și cu inima deschisă, dar și cu mintea limpede. Și asta m-a ajutat să continui.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată casa lui Cosmin Seleși. Tot spațiul e gândit pentru copiii lui

Cum reușești să-ți menții optimismul și cum de nu ai renunțat? România nu a fost, în toți anii aceștia, o țară tocmai comodă, te-ai luptat cu birocrația, tergiversarea, delăsarea, nepăsarea… Tu ai rămas aici.
Și aș face-o din nou oricând. Fără ezitare. La început, totul părea perfect, eram în perioada de honeymoon, când vezi doar părțile frumoase. Cu timpul, am început să văd și lucrurile care ar putea fi mai bune. Dar asta nu m-a descurajat, ci mi-a dat un motiv în plus să rămân. Pentru că tocmai asta e provocarea: să încerci să schimbi ceva, să construiești, să faci diferența. În Germania, viața e mult mai previzibilă. Nu prea ai surprize neplăcute, dar nici spontaneitate. Totul e ordonat, calculat. România e un carusel. Plină de culori, de emoție, de imprevizibil. Aici, fiecare zi te provoacă, te inspiră, te face să simți că trăiești cu adevărat. Și poate tocmai de aceea nu am plecat. Pentru că aici, chiar simt că sunt acasă.

Ai avut, mentori, modele, oameni care să te inspire în drumul pe care ți l-ai ales?
Poate suna a clișeu, dar chiar m-a inspirat viața Reginei Maria. Și nu doar pentru că a fost o regină, ci pentru că a fost, înainte de toate, un om care a iubit România din toată inima. Ea tot o străină a fost când a venit aici. Și-a dorit să se integreze, să facă parte din această țară, să ajute cu adevărat. Dar cel mai mult m-a impresionat ce a făcut în timpul Primului Război Mondial. Nu a stat deoparte, nu s-a ascuns în siguranța palatului. A îmbrăcat uniforma de soră medicală și a mers pe front, în spitale de campanie, alături de soldați și oameni răniți. Îmi imaginez cum pășea printre paturile de campanie, cum își strângea mânecile și își murdărea mâinile bandajând răni. Cum, deși poate îi era și ei greu, a ales să fie acolo pentru ceilalți. A ales să nu fie nepăsătoare. Și cred că în asta mă regăsesc cel mai mult. Poate că uneori nici eu nu sunt în cea mai bună situație. Poate că am zile în care simt că e greu. Dar când văd pe cineva care are nevoie de ajutor, știu că nu pot să întorc privirea. Și asta e lecția pe care o port cu mine. Am învățat că totul mi se poate lua în viață, mai puțin ceea ce am oferit.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată casa din America în care locuiește Ionuț Dolănescu. Imagini rare cu familia artistului

Care este cea mai mare lecție de viață pe care ai învățat-o și cum te-a influențat?
Unele lecții de viață vin în cele mai neașteptate momente. A mea a venit într-o vară, într-o tabără MagiCAMP, unde am fost voluntară pentru copii bolnavi de cancer. Acolo am cunoscut un băiețel de 9 ani, plin de viață, cu un zâmbet care te cucerea instant. Ne-am împrietenit imediat. Îi recidivase cancerul, dar asta nu-l oprea să râdă, să se bucure de fiecare clipă. Într-o zi, mi-a spus ceva ce m-a lăsat fără cuvinte: „Kathi, eu de la viață nu mai aștept nimic.' Avea doar 9 ani. Și spunea asta fără tristețe, fără resemnare. Era împăcat. După tabără, a plecat. Nu doar acasă. A plecat… de tot. Am rămas cu gândul la el mult timp. Și am înțeles ceva ce nu voi uita niciodată: viața trebuie trăită așa cum e, cu bune și rele. Nu avem nicio garanție pentru ziua de mâine, dar avem azi. Azi să râdem, azi să iubim, azi să ne bucurăm. Pentru că azi e singura certitudine pe care o avem.

România a devenit pentru tine, ACASĂ. Iar tu, pentru noi, ești Kathi. Există un loc anume care te inspiră și în care te refugiezi pentru a te relaxa și a-ți reîncărca bateriile?
Cu toții avem nevoie de un loc care să ne liniștească, unde să ne regăsim atunci când totul pare prea mult. Dar pentru mine, locul acesta nu este un spațiu anume. Sunt oamenii. Nu am familia în România. Și, cumva, nici în Germania nu mai simt acel acasă. Dar am prieteni. Oameni care m-au primit cu brațele deschise, care au devenit familia mea, fără să ne legăm prin sânge, ci prin suflet. Când am nevoie de echilibru, nu fug într-un colț liniștit al lumii. Fug la ei. La o cafea băută fără grabă, la râsete care mă fac să uit de orice grijă, la momentele acelea simple, dar atât de prețioase. Acolo îmi reîncarc bateriile. Acolo mă simt, cu adevărat, acasă.

Cum îți petreci timpul liber și ce pasiuni ai în afara muncii?
Se spune că nu e niciodată prea târziu să înveți ceva nou. Și cred asta din tot sufletul. Marie Curie a învățat să înoate cu nepoatele ei după 50 de ani. Lev Tolstoi a luat prima lecție de mers pe bicicletă la 67 de ani, la doar o lună după ce își pierduse fiul cel mic. Oameni care au trecut prin viață, prin suferințe, prin mari realizări, dar care nu și-au pierdut curajul de a încerca. Eu am învățat să schiez de curând. Nu sunt deloc expertă, dar nici nu trebuie să fiu. Când alunec pe pârtie, poate mai nesigură, poate mai stângace, știu că nu despre perfecțiune e vorba, ci despre bucuria de a încerca ceva nou. Îmi place să călătoresc, să descopăr locuri și oameni, să ascult povești care îmi schimbă perspectiva. Fiecare călătorie, fiecare lecție nouă, fiecare moment de „Wow!' îmi amintește că viața nu e despre vârstă, ci despre curiozitate. Despre cât de des alegem să ne uimim și să ne lăsăm surprinși. Așa că, fie că e vorba de biciclete, înot sau schi, important e să nu ne spunem vreodată e prea târziu. Pentru că nu e.

Dacă ai putea să te întorci în timp și să-i oferi un sfat versiunii tale mai tinere, care a decis să vină să se stabilească în România pentru a face voluntariat, care ar fi acesta?
Probabil i-aș spune să învețe limba română mai devreme. Dar, mai ales, i-aș spune să nu renunțe. Aveam 16 ani când am venit pentru prima oară în România, la un schimb de experiență între elevi la Liceul German din Timișoara. Eram entuziasmată. Voiam să descopăr țara asta care îmi stârnise curiozitatea încă de când văzusem documentarul despre copiii străzii din Gara de Nord. Dar realitatea de atunci era cu totul alta. Eram într-un mediu complet diferit, printre elevi boemi, din familii bine situate. Nu mă regăseam acolo. Nu mă simțeam în locul meu. Și după șase luni, am plecat. Abia când m-am întors la 19 ani, ca voluntară într-un proiect social din Cluj, am simțit că sunt unde trebuie. Că asta era, de fapt, România pe care voiam să o cunosc. Oamenii, comunitatea, dorința de a face ceva care să conteze. Așa că, dacă aș putea să-i spun ceva versiunii mele de atunci, i-aș spune doar atât: ai răbdare. Chiar dacă nu pare acum, totul se va așeza exact așa cum trebuie.

Ai făcut voluntariat în multe zone ale țării cu diferite cazuri sociale. În mod evident nu te-au descumpănit, nu ai renunțat și nu te-au speriat. Ce zici, totuși, de superstițiile românilor? A existat vreuna care să te șocheze?
Unele dintre ele sunt fascinante. Și, dacă mă gândesc bine, multe dintre ele au avut inițial un scop clar: să protejeze. Cele legate de nou-născuți și copii mici, de exemplu, aveau rostul lor într-o vreme în care nu existau spitale moderne și nici acces la informații medicale. Părinții încercau, cum puteau, să-și protejeze copiii. Astăzi, multe dintre ele par depășite, dar îmi place să le descopăr și să înțeleg de unde vin. De fiecare dată când aflu o nouă superstiție, mă întreb: are sens pentru mine? Mi se potrivește? Și dacă nu, de ce nu? De exemplu, cea cu geanta lăsată pe jos. Când am auzit-o prima dată, am râs. Dar apoi am văzut cum românii au grijă de lucrurile lor, cum își respectă banii, cum acest mic gest simbolic are, de fapt, o întreagă filozofie în spate. Așa că da, de atunci încerc să nu-mi mai las geanta pe jos. Nu de frică, ci pentru că îmi place să cred că unele lucruri, oricât de mici, ne pot aduce noroc.

După mai bine de două decenii numele tău se află în fruntea departamentului de CSR al Kaufland România. A fost un parcurs firesc până în acest punct al carierei tale sau a fost un drum cu suișuri și coborâșuri?
Dacă drumul meu până aici ar fi fost lin, poate că nu aș fi apreciat la fel de mult locul în care mă aflu acum. Spun mereu că am cel mai frumos job din lume. Și chiar așa simt. Dar adevărul este că a fost un drum lung, cu suișuri și coborâșuri, cu momente în care nu vedeam nicio perspectivă. Când am intrat în Kaufland, nu am început de sus. Am fost angajată ca asistentă, cu salariu și condiții locale. Munceam ore lungi, făceam cafele, prezentări, rapoarte. Nu vedeam sens în ceea ce făceam, iar CSR-ul, așa cum îl înțelegem azi, părea un drum închis. Apoi, a venit Marco Hößl, CEO-ul nostru. Și dintr-o singură mișcare, strategia Kaufland s-a schimbat cu 180 de grade. A fost momentul care a făcut diferența. Dintr-o zonă marginalizată, CSR-ul și sustenabilitatea au devenit priorități. Și dintr-o poziție în care mă simțeam blocată, am ajuns să construiesc proiecte care au impact real. Privind în urmă, știu că toate acele momente dificile nu au fost obstacole, ci pași necesari. Pentru că uneori, trebuie să treci prin momentele grele ca să înțelegi cu adevărat valoarea drumului tău.

Ce proiecte de CSR din cadrul Kaufland te-au impresionat cel mai mult?
E greu să aleg un singur proiect… Toate au nevoie de implicarea noastră, fiecare în felul lui, și de fiecare dată, cel mai actual devine și cel mai important. Îmi amintesc de proiectele dedicate copiilor din medii vulnerabile. De taberele unde vedeam cum, în doar câteva zile, un copil care inițial nu îndrăznea să vorbească începea să râdă și să se joace, să se simtă în siguranță. Acelea erau momentele în care știam că ceea ce facem contează. Îmi vin în minte și proiectele pentru spitale, când am văzut cum o secție de pediatrie se transformă dintr-un loc rece și gri într-un spațiu luminos, cu echipamente moderne și pereți colorați, unde copiii pot primi îngrijirea pe care o merită. Sau campaniile pentru protecția mediului, când am plantat păduri alături de sute de voluntari și am văzut cum, dintr-un teren gol, începe să prindă viață ceva nou, ceva care va rămâne pentru generațiile viitoare. Dar, dincolo de cifre și rapoarte, ceea ce mă impresionează cel mai mult sunt oamenii. Oamenii care ne mulțumesc, care îți strâng mâna cu recunoștință, care îți spun că viața lor s-a schimbat, chiar și puțin, datorită unui proiect la care ai contribuit. Și cred că asta este, de fapt, cel mai frumos lucru în CSR: faptul că nu construim doar proiecte, ci și povești care schimbă vieți.

Ce sfaturi ai pentru cei care se simt copleșiți de schimbările și incertitudinile din lume?
Nu știu dacă pot da sfaturi, dar pot spune că îi înțeleg pe cei care se simt copleșiți. Schimbarea și incertitudinea pot fi înfricoșătoare. Te scot din zona de confort, îți dau lumea peste cap. Dar, în același timp, schimbarea înseamnă și posibilități. Înseamnă șansa de a crește, de a descoperi ceva nou despre tine, de a deveni mai puternic. Recent, am citit o vorbă care mi-a rămas în minte: „Încearcă să te schimbi înainte să fie nevoie să te schimbi'. Și mi-am dat seama cât adevăr conține. Pentru că, oricum, lumea se schimbă. Nimic nu rămâne la fel. Dar dacă alegem să fim noi cei care fac primul pas, dacă învățăm să ne adaptăm, să fim deschiși, schimbarea nu mai e ceva ce ne sperie, ci ceva ce putem folosi în favoarea noastră. Așa că poate nu trebuie să fugim de incertitudine, ci să o privim ca pe o nouă oportunitate. Uneori, cele mai frumoase drumuri încep exact acolo unde nu ne-am fi așteptat.

Ce sfaturi ai pentru tinerii care doresc să urmeze o carieră în CSR și să facă o diferență în comunitățile lor?
Foarte bună întrebare, îmi place! Dacă vrei să urmezi o carieră în CSR și să faci o diferență reală, primul lucru pe care trebuie să-l știi este că nu poți face asta din birou. CSR-ul nu înseamnă doar strategii, rapoarte și evenimente frumos organizate. Înseamnă să fii acolo, la firul ierbii, să vezi, să înțelegi și să simți cu adevărat impactul muncii tale. De-a lungul timpului, am văzut mulți studenți care fac voluntariat doar ca să „dea bine' în CV. Dar când lucrezi cu comunități vulnerabile, cu oameni care trec prin momente grele, voluntariatul nu poate fi doar un exercițiu de imagine. Trebuie să fie autentic. Eu am început viața de voluntar încă din gimnaziu. Îmi amintesc serile de Crăciun când mergeam la serbări pentru persoane în vârstă, singure sau fără adăpost. Cântam împreună, socializam, și pentru câteva ore, îi vedeam râzând, simțindu-se din nou parte dintr-o comunitate. Și atunci am înțeles ceva esențial: schimbarea reală nu se vede în job description, ci în ochii unui om căruia i-ai redat speranța. Așa că, dacă vrei să faci CSR cu adevărat, ieși din birou. Mergi pe teren, vorbește cu oamenii, ascultă-le poveștile. Învață de la ei ce înseamnă nevoile reale. Pentru că doar atunci când ajungi la firul ierbii, când simți pulsul real al comunității, poți face o diferență care chiar contează.

Vestimentatie coperta:
Emma T, Magazinul de perle (M2Lemon Store), Nissa, BSB.
Vestimentatie interior:
Emma T, Anca si Silvia Negulescu, Magazinul de Perle (M2Lemon Store), Nissa, BSB, LARA WEAR by Alexandra Calafeteanu

Leo Vardiashvili:„Libertatea este prea des cumpărată cu prețul vieților omenești'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro