EXCLUSIV AVANTAJE Iulia Gorneanu: “Înainte vreme, modelul cusut pe ie vorbea despre viața celei care o îmbrăca”

După ce o cunoști pe Iulia, îți dai seama imediat: e a noastră, dar nu e de-a noastră. E suficient doar să-i auzi vocea. Și dacă-ți vorbește despre autenticul românesc pe care-l stăpânește impecabil, începând de la obiceiuri și până la straie, îți pare rău că te-ai lăsat, ca noi toți de-altfel, pradă tendințelor de stil importate la repezeală din lumea asta mare…

Care sunt lecțiile importante ale vieții pe care le-ai învățat în copilărie?

Copilăria într-un sat este o lecție în sine. Lecție, joacă, scenariu ritual, educație, inima bătând în ritmul anotimpurilor. Viștea de Sus, satul de la poalele munților Făgăraș și oamenii lui, rămân conectarea fundamentală a mea cu mitul și valorile identitare.

Până la șapte ani, când m-au mutat părinții la oraș, în Regat, Viștea era acasă, singurul meu univers: complex, tainic, adevărat.

Ce știau bătrânii noștri și nu mai știm noi astăzi?

Am crescut într-o casă cu bibliotecă. Bunicul meu, Augustin, a fost învățătorul satului, iar bunica mea, Elena, era un spirit oarecum avangardist, cu idei inovatoare, păstrând totodată o legătură puternică, neînțeleasă de mine atunci, cu pământul. Cânta frumos, un fel de folclor romanțat din perioada interbelică, avea simțul umorului, era sarea și piperul șezătorilor.

Însă partea de poveste, de mitologie a locului, de gesturi magico-rituale făcute pentru că „așa e obiceiul' sau pentru că „așa spune părintele' o găseam la „mama din pădure' (tușica Livia din Viștișoara) sau prin vecini.

În acea vreme, raportarea țăranilor la timp, la sărbătoare, la obiceiurile legate de trecerea pragurilor (naștere-nuntă-înmormântare) era diferită de cea a orășenilor și ținea de o mito-filozofie proprie, de un sistem de judecăți și valori moștenit, fundamentat pe superstiții, sacralitate, protocreștinism.

Lucrurile s-au diluat mult în prezent. Urbanizarea ruralului nu mai e un secret, lumile și vremurile se amestecă și se schimbă, bătrânii satului privesc acum mai mult televizorul decât cerul.

Cum și când ai descoperit personalitatea Reginei Maria?

Nu îmi amintesc momentul, cert este că vizita Majestății Sale Regele Mihai (apoi întâlnirea cu doamna Marilena Rotaru), au fost momente care m-au marcat major și m-au trimis la bibliotecă pentru a studia istoria regalității. Atunci am descoperit cărțile și desenele ei.

Cine a remarcat asemănarea fizică între tine și Regină?

Nu știu dacă asemănarea există cu adevărat sau este vorba doar despre felul în care port maramele, tulpanele sau cârpa mea neagră din Viștea. Este un stil mai degrabă vintage (anii ’20) decât royal. Cert este că, în urmă cu aproape zece ani, o prietenă din TVR m-a rugat să apar într-un documentar despre Carmen Sylva pe care urma să îl facă la Peleș.

După ce am fost machiată în spiritul epocii, m-am îmbrăcat cu hainele mele vintage și a fost gata filmarea… surpriză. Toată lumea a spus că semăn cu Regina Maria, nicidecum cu Regina Elisabeta.

Mai târziu, în timpul unui pictorial în care eram fotografiată de arh. Radu Sandovici la Balcic (pentru a ilustra un interviu pentru Forbes), o fetiță a început să strige că a apărut regina. Reacția ei spontană m-a făcut să cred că, atunci când port maramă și am parte de un un make-up interbelic, este posibil să am aceeași alură.

Ulterior, au apărut în presă și în mediul on-line neașteptat de multe comentarii pe tema asta, iar TVR-ul a realizat un material amplu cu mine la Muzeul Cotroceni, de data aceasta despre Regina Maria.

De ce ai ales un stil vestimentar total diferit față de tendințele vremii?

Cum nu eram niciodată „în tendințe', am avut dintotdeauna „tendința' să îmi creez un stil vestimentar personal. M-au ajutat colecțiile vintage și piesele vechi țărănești.

Ideea de a le combina cu elemente vestimentare semnate de designeri români, unii chiar foarte tineri, a fost o consecință firească a năzuinței mele de a exemplifica imaginația, rafinamentul și creativitatea noastră infinită, transmisă prin generații.

M-a ajutat și mediul în care am ales să lucrez. Atunci când, imediat după încheierea studiilor universitare, jobul meu era într-o ambasadă, faptul că mă îmbrăcam atipic mă obliga să am hainele office la birou… Perioada în care am fost director artistic al Galeriei de Artă Contemporană și Design Galateca a însemnat o asumare a personalității mele.

Curajul de a afișa atunci o vestimentație „bizară' – pentru unii – a însemnat deschiderea spre promovarea unor elemente uitate de port țărănesc. Am început să port paftale la ținute urbane, am fost prima care le-a adus în atenție după aproape un secol. M-au urmat câteva femei mai curajoase, apoi tot mai multe.

La fel s-a întâmplat și cu marama. Cu chimirul bărbătesc nu mi-a ieșit, cu toate că este un accesoriu absolut senzațional iar bărbații de la începutul secolului trecut aveau talia mică, așa că ni se potrivesc nouă acum. Poate doamnele au așteptat varianta propusă de Dior; în februarie, la Frankfurt, am văzut cu uimire centuri derivate din chimirele transilvane, combinate cu rochii de dantelă a la Belle Époque.

Ce reprezintă ia pentru femeia actuală?

Din păcate doar o bluză frumoasă și încă la modă. Nu mai este purtată ca veșmânt, nu mai este înțeleasă, nu mai reprezintă un mod de comunicare, semnele-simbol cusute și brodate pe ie și-au pierdut sensul și au ajuns să fie pur decorative. La fel ca tatuajele.

În cât timp coseau femeile o ie și de unde se inspirau pentru a crea modelele?

Inițial nu se inspirau, coseau în taină iar prin ornamentică își spuneau povestea (starea social-statutară, trăirile, vârsta, apartenența la un anumit clan, mândria, prestigiul în comunitate). Această formă de mesaj este anterioară oricărei forme de scriere. Existau ii ceremoniale (de moașă, mire/mireasă, nașă, îngropăciune), ii de mare sărbătoare (Paști, Rusalii), de duminică…

Sigur că acestea erau foarte elaborate, cusute, țesute, brodate și decorate în luni de zile, nu puteau fi comparate cu cele de lucru, mult mai modeste, de exemplu. Femeile au început să se inspire când au apărut albumele și planșele de cusături, pe la începutul secolului XX, iar acela a fost momentul în care lucrurile au început să se amestece iar iile să tindă spre decorativ.

Fiecare zonă a țării are un specific de ie. Care este preferata ta?

Prima ie, cusută de bunica mea din Viștea de Sus. Este și prima ie cu care m-a dus la oraș ca să-mi facă poză. Aveam cam 2 ani.

Există cu adevărat făpturi magice în mitologia românească, la care apelau străbunii noștri? Unde se mai păstrează aceste credințe?

În toate zonele țării, în special în satele mai izolate, există personaje mito-folclorice păstrate în memoria colectivă, despre care bătrânii povestesc încă: strigoi/moroi, vârcolaci, sântoaderi, solomonari, iele/frumușele, fata pădurii, omul nopții… Înainte vreme, anotimpurile, lunile anului, zilele săptămânii erau considerate și ele „făpturi' care se nasc, trăiesc şi mor.

Omul arhaic ținea sărbătorile din calendarul popular (agricol, pastoral, în funcție de comunitatea căreia aparținea) cu aceeași aplecare ca și pe cele bisericești. Cu atât mai mult cu cât sfinții populari erau destul de răzbunători iar recoltele și turmele trebuiau protejate.

Ai o mare colecție de obiecte vechi și rare, haine, accesorii, fotografii. Le-ai prezentat vreodată publicului pe toate?

Pe toate nu, nu cred că ar fi interesant. Le-am prezentat de mai multe ori în zeci de expoziții tematice: IA – semne și poveste, 10 Hori și 10 Hore, Regina Maria – un veac de inspirație, Războiul celor de acasă, Femeile Marelui Război, în expoziții pe tema istoriei costumului urban, a istoriei modei.

Care e cel mai mare regret al tău?

Nu am un regret mare, am multe și mărunte. Regret greșelile mele și faptul că am tendința să irosesc timpul. Și, mai ales, regret că nu reușesc să mă schimb. Probabil am nevoie de un spațiu de visare, chiar dacă sunt presată de proiecte și deadline-uri.

Ai trecut printr-o mare încercare a vieții. Ai fost diagnosticată cu o boală gravă dar destinul a hotărât că mai e nevoie de tine printre noi. Care crezi că este menirea ta?

Diagnosticul a venit sincron cu coma. La sfârșitul lui septembrie 2016, în drum spre Paris cu o expoziție de artă, am intrat în comă după o supradoză enormă de paracetamol. S-a întâmplat la Stuttgart iar diagnosticul a fost „criză hepatică fulminantă'. Șansele de supraviețuire erau minime și depindeau exclusiv de transplantul de ficat.

M-au salvat medicii de la Clinica Universitară din Heidelberg, oamenii-înger care au fost atunci în jurul meu, rugăciunile colective din țară, pronia cerească. Mi-e teamă să mă gândesc la menirea mea pentru că, probabil, mi-e teamă să nu dezamăgesc. Fac aceleași proiecte culturale centrate pe comunicare identitară, încerc să duc mai departe valorile fundamentale în care cred, să le fac vizibile în mediul on-line, astfel încât să fie accesate și distribuite.

Îmi doresc să inspir în continuare, să transmit putere și curaj prin feminitate și delicatețe, să pot dărui sprijin și o picătură de frumos oamenilor de lângă mine și celor pe care am șansa să îi cunosc.

Citește și

EXCLUSIV AVANTAJE Dr. Rubin Munteanu: Oamenii nu se îngrașă doar pentru că mănâncă o cantitate uriașă de mâncare la o masă, ci pentru că mănâncă puțin și des. Însumat, e la fel de periculos'

EXCLUSIV AVANTAJE Margareta Pâslaru: „În viață, ceea ce este esențial nu se vede, se simte.'

EXCLUSIV AVANTAJE Prima și singura femeie-chirurg din Europa de Est care face transplant de ficat este o româncă: Operăm cu creierul, cu inima și cu Dumnezeu mâna întâi'

Autor: Florentina Mușat

Foto: arhiva personală

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Interviurile Avantaje