EXCLUSIV AVANTAJE: Fascinanta lume a Ioanei Nicolaie

Ioana Nicolaie

Cărțile Ioanei Nicolaie ar trebui să vină cu un avertisment: atenție, creează dependență. Ioana Nicolaie vorbește și scrie despre viață, cu toate ale ei, într-un mod unic, dureros pe alocuri, însă întotdeauna fascinant și cuceritor.

Mi-o imaginez pe Ioana Nicolaie, scriitoarea cu zâmbet larg și privire directă, care parcă-ți scanează pe loc sufletul, în mijlocul copiilor pe care-i întâlnește la atelierele de scriere creativă sau într-o școală din te miri ce loc uitat de țară. O aud cum îi provoacă să devină propriii lor eroi, depășindu-și limitele, și-mi dau seama că același lucru face și cu noi, „cei mari': ne strânge în jurul cărților ei, deschizând și închizând răni, pe-ale ei și pe-ale noastre, cu un singur scop: să devenim eroi.

Cum era Ioana Nicolaie în copilărie, a patra dintre frați, în mijlocul familiei sale numeroase?

Cu palmele negre de la coaja nucilor, cu o rochiță roșie cu picățele pe care aș fi îmbrăcat-o continuu, cu mănuși și fulare de lână făcute de mama, cu ghete-n care-ți îngheață picioarele, cu mersul la școală pe jos câțiva kilometri, cu stat la cozi de câteva ceasuri pentru a cumpăra pâine, cu spălat sticlele de ulei căci numai strălucitoare ni le primea tovarășa gestionară, cu păr lung pe care nu-l suportam pieptănat, cu păr scurt tăiat de bunica într-o iarnă când mama a stat mai mult prin spital, mereu fără zile de naștere, cu pancove și colaci frământați numai la sărbători, cu muncă de la câțiva ani, cu lumină electrică abia de prin clasa a doua: primele teme mi le-am făcut la lampă, la fel am citit și primele cărți. În ziua-n care-au venit să pună stâlpi acolo, la marginea orașului, a fost o mare sărbătoare. Vara suiam pe munți ca să culegem fructe de pădure pe care le predam pe câțiva lei unui centru de colectare. Cu banii strânși astfel îmi cumpăram rechizite, uniforma și treningul de școală. Am fost nevoită să fiu independentă de la vârste mici. Când am venit să dau examen de admitere la Literele bucureștene, nu cunoșteam pe nimeni în capitală și nici bani de hotel nu aveam. Luasem o adresă de la o fată al cărei frate mai mare, căsătorit și cu trei copii, era maistru militar în București. N-o să uit niciodată cum, după un drum de douăsprezece ore cu un tren de noapte, m-am dat jos în Gara de Nord, am așteptat vreun ceas un tramvai, l-am luat nu știu câte stații și-am coborât undeva-n Rahova. Am găsit blocul, am dat de scară, am urcat cinci etaje cu valiza-n care aveam lucruri pentru câteva zile și-am sunat la o ușă. Mi-a deschis o doamnă spre 40 de ani. Știți, am mâine examen, sunt cutare, adresa am primit-o de la sora soțului dvs., trebuie să dorm undeva. Și ea m-a primit în casă, dar, cum nu aveau spațiu, am dormit trei nopți în pat cu fetița ei de zece ani. Și-am luat examenul de admitere care era destul de serios atunci, la proba scrisă rămăseserăm cinci pe-un loc. A fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele.

Cât de mult a contat în formarea dumneavoastră locul în care v-ați născut?

Sunt norocoasa posesoare a unei biografii. Nu mulți scriitori au parte de asta, nu vin pe lume într-un spațiu straniu în care supranaturalul face parte din cotidian, căci bunicii mei ar fi jurat că s-au întâlnit cu zânele, nu învață ritmurile unei comunități arhaice, aflate în imponderabil și atemporalitate, nu descoperă melodia unei limbi subdialectale în care mă mai rog sau îmi mai șoptesc unele, altele, în gând, nu fac parte dintr-o familie minoritară religios, nu știu cum e să fii marginal, nu înțeleg cum e cu lipsurile, cum e cu palmele bătătorite, cu munca bine făcută, singura care te scoate la suprafață, nu știu cum e să interacționezi cu încă 11 frați, fiecare cu poveștile, cu dramele sau cu uluitoarele lui întorsături de destin. Am știut mereu că voi scrie despre toate acestea și încă multe altele, însă nu m-am grăbit, căci toate lucrurile își au vremea lor, nu-i așa? Deunăzi mi-am amintit cum, copil fiind, am pândit bobocul unui trandafir crescând zi de zi, eram fascinată, nu mi se părea miracol mai mare. Și când a pleznit la vârf n-am mai avut răbdare, i-am rupt învelișul protector ca să-l scot odată afară. Firește că s-a ofilit și n-a mai ajuns niciodată floare. Cam așa e și cu graba legată de cărțile pe care știi că le vei scrie. Cred că e nevoie de maturizare, de experiențe felurite, de o înțelegere completă a celor din jur. De pildă, abia când eram eu însărcinată am priceput deodată, cu stupoare, ce-au însemnat cei nouă ani de sarcină ai mamei mele. Cum să nu scriu despre asta?

Sunteți autoarea unor romane tulburătoare, dar scrieți și literatură pentru copii. Cât de greu este să treceți dintr-o zonă într-alta?

Nu știu alții cum sunt, dar în ceea e mă privește sigur am traversat de-a lungul vieții vârste ale poeziei și vârste ale prozei. În adolescență eram convinsă că voi fi poetă, nu romancieră, aveam caiete pline de versuri, nu trecea o zi fără să mai scriu ceva. Exersam chipurile poeziei, eram când blagiană, când bacoviană, când romantică, când neo-modernistă, doar de postmoderni nu auzisem, căci de tinerii scriitori n-avea cum să se-audă-n orășelul meu cu o singură librărie. Apoi, când am ajuns în Cenaclul Litere la care-am participat aproape la toate ședințele din cei șase ani de existență, am avut un fel de blocaj. Doi ani n-am mai putut scrie. Încercam, desigur, dar ce ieșea nu era deloc despre mine sau despre vocea mea. Imaginați-vă un ou care se sparge, se amestecă și reamestecă, cum să-l refaci în așa fel încât să nu-și dea seama nimeni de dezastru? Până într-o bună zi când am știut ce-i cu mine. Treaba mea era să scriu povești. Cărți pentru cei mici am început să scriu din nevoie când am descoperit, având un copil, că nu am ce să-i cumpăr din librărie. În anii aceia nu se publica aproape deloc literatură română pentru copii, se traducea enorm, cărți frumoase, aproape numai ilustrație, se găseau, dar eu îmi doream și cuvinte pentru băiatul meu. L-am inventat mai întâi pe Arik, care, de necrezut, s-a făcut destul de mare, oricum a împlinit vreo 11 ani. Apoi am scris două fantasy-uri oarecum SF, „Ferbonia' și „Vertijia', o carte-album pentru copii mici, „Călătoria lui Medilo', superb ilustrată de Sidonia Călin și nu mi-e străină nici „Cum am supraviețuit clasei a VIII-a' de Robert Ersten (cum aceasta din urmă e o carte cu secret, vorbim data viitoare despre ea; căutați-o, a fost în topul de vânzări al Editurii Arthur la Bookfest). Cititul cărților se lipește de noi doar dacă vine la timp, adică la vârste mici, și numai dacă vine cu bucurie.
După ce anul acesta „Cartea Reghinei' a devenit bestseller la Bookfest, o nouă carte pentru copii, cu un personaj special, s-a lansat la Editura Arthur.
„Cartea Reghinei' e volumul pe care l-am amânat cel mai mult, căci trebuia să traversez eu însămi niște strâmtori ale vieții ca să mă pot apropia cu bagajul potrivit de el. L-am scris cu o mare greutate și cu un acut sentiment că n-am voie să mai fac nicio pauză, trebuie să povestesc neapărat, căci poate astfel îmi voi salva personajul. Povestea e a unei fetițe-adolescente-mame tinere-mame mature, cu toate aceste identități într-un fel de simultaneitate, căci glasul care o spune glisează în timp de la un capitol la altul, fiind el, de fapt, al unei femei vârstnice care suferă un atac cerebral. Căsătorită înainte de-a împlini 16 ani, într-un oraș străin, unde nu cunoaște pe nimeni, ajunge nu doar să nască 12 copii, ci și să formeze cu ei un corp de-o mie de kilograme. De ce-a fost incredibil de greu? Pentru că m-am mutat pentru un timp lung în mintea unei femei foarte dragi, paralizată complet, oarbă și afazică, adică fără nici un fel de legătură concretă cu exteriorul. Oare ce e acolo, dincolo de zidul uriaș pe care atâția oameni pe care-i iubim nu-l mai pot trece? Ei bine, mi-am zis, dacă ea nu mai poate ajunge îndărăt, mă voi lupta cu toate puterile să ajung eu la ea. Când am terminat cartea, am sunat-o pe sora mea care se afla atunci cu mama și i-am zis doar un lucru: „Te rog să-i spui, chiar dacă nu ți se pare conștientă, că i-am scris cartea.' Cât despre „Spionul Kme', e bandajul meu pentru „Cartea Reghinei'. Mi-am dat seama că după o carte atât de solicitantă, e bine, ca leac, să scriu o trăsnaie pentru puști până-n 13 ani, tare frumos ilustrată de Sidonia Călin.

Reghina este reprezentanta tuturor „reghinelor' care și-au trăit viața și durerea în tăcere. Nu este un subiect care se citește ușor – pe parcursul scrierii, în ce momente v-a fost greu să continuați?

Am fost foarte impresionată de mesajele de la cititori, multe și variate, toate emoționante-n felul lor. Dar când mi-a scris o fată pe care-o admir, știi, e-atât de ciudat, deși eu am trăit mereu în București, acum sunt medic, Reghina sunt eu, nu mi-a venit să cred. Recunosc atât de bine lucrurile, a continuat ea, le-am simțit și eu, le știu. Poate despre asta e vorba, despre granițele pe care le pulverizează unele cărți pe care aproape că le-ai fi putut scrie tu, cititorul, căci în ele e vorba esențial despre tine. Mă bucur că am avut putere să duc la capăt cartea asta, căci o simțeam ca pe-o strivitoare datorie. Cât de complicat a fost cu tastatul la computer, n-o să pot spune-n două rânduri. După cele mai multe episoade mă simțeam atât de stoarsă, nu puteam nici vorbi, așa că spălam vase, frecam suprafețe, făceam ceva cât mai solicitant fizic, căci trebuia să mă reîntorc în mine.

În acest duo al prozei, cum își mai face loc poezia, „prima dragoste'?

Cu mare greutate, căci plănuiesc să mai scriu cel puțin două romane despre nordul meu transilvan. Și cum nu vor fi deloc ușoare, mă voi vindeca, firește, cu felurite romane pentru copii. Asta dacă voi fi sănătoasă și voi face rost de timp, desigur, căci am o slujbă, ba chiar două, dacă socotesc și partea de voluntariat pe care-o fac în Fundația Melior al cărei membru fondator sunt. Și mai am tot felul de evenimente cu copii, și mai împart casa și cu un adolescent, din fericire unul minunat, căci nu-mi trântește ușa-n nas și mai vrea să stea de vorbă cu mine. Și mă mai ocup de-o mulțime de lucruri, nici eu nu înțeleg de unde apar și de ce trebuie să fie totul o continuă alergare. Când ne mai tragem sufletul? Când ne mai auzim pe noi înșine, cei fragili, temători, care au o nevoie disperată de-a pricepe ce-i cu ei în lumea asta mare, stranie, uluitoare?

Ce tabieturi de scris aveți?

Mă plâng continuu de lipsa de timp, a ajuns să-mi fie și rușine de tânguiala asta. Uneori dau vina pe mine, e clar că nu-mi cunosc prioritățile, mă risipesc în tot felul de lucruri mărunte în loc să-mi văd de scris. Mai ales că de ceva vreme simt și presiunea anilor, nu mai pot cheltui anapoda din ei, oricât aș vrea eu să mă mai păcălesc, nu mai am de unde. Visez, de aceea, ca peste un an, sau doi, sau trei – vedeți cum funcționează amânarea, nu? – să renunț cu totul la profesorat, oricât de mult mi-aș iubi copiii, și să-mi văd numai de literatură. Așa cum m-a apăsat psihologic „Cartea Reghinei', mă mai apasă una la care mă gândesc de cel puțin un deceniu, sper s-o pot scrie, să am claritate a minții și destulă putere. Scriu după o ușă închisă, în dimineți expandate până după prânz, când uit de toate, nici nu-mi mai e foame.

Și apropo de scris, cum își împarte o familie cu doi scriitori (n.r. – Ioana Nicolaie este căsătorită cu Mircea Cărtărescu) spațiul de creativitate?

Nu avem un spațiu comun de creativitate, povestea asta e pur individuală, ne vedem de proiecte, de cărți, fără să știm unul ce face celălalt. Doar când volumele sunt gata ni le arătăm, cu mare strângere de inimă, căci primul cititor va avea mereu și-un ochi critic, și-un dram de cruzime, ceea ce nu-i ușor de suportat. În rest, amândoi suntem administratori mai buni sau mai proști ai unei vieți aglomerate, în care trebuie să chemi și instalatori, să mai schimbi și cauciucuri la mașină, să înveți tot felul de chestii contabile care n-au ce să-ți caute-n viață, să gătești, să ieși la proteste de câte ori e cazul, căci nu te vezi trăind într-o țară ocupată de infractori, să-ți faci propriul secretariat și, mai ales, să te gândești că ești jalnic în ipostaza de propriu agent literar. Cel puțin eu habar n-am cum să mă reprezint, mi-e greu și să dăruiesc cărțile mele unor traducători din străinătate, darămite să le mai scriu și editorilor. Poate voi învăța cu timpul sau, dimpotrivă, n-o să mă mai intereseze deloc. Până la urmă, și cărțile sunt pe cont propriu, merg singure mai departe, după câtă putere sau noroc au.

Cum arată o zi din viața I oanei Nico­laie, când nu își dedică timpul scrisului?

Toamna asta, de pildă, nu am scris un rând, am fugit în toate părțile cu liste de… rezolvat. Mă trezesc mereu la șase și ceva, căci, neavând transport public, încă-l mai duc pe fiul meu la școală. Dacă am cursuri, înseamnă că mi le-am pregătit serios, am și unele de scriere creativă, și unele de literatură română pentru cei mici. Mă întâlnesc cu cititori, mai merg pe la târguri de carte, din țară sau din străinătate, mai scriu câte-un eseu pentru cine știe ce antologie etc. Mă ocup și de proiectele Melior, chiar cred că lucrurile pot fi schimbate așa, la firul ierbii, doar să fie cât mai numeroși cei ce-o fac. Amos Oz imagina un Ordin al Lingurițelor, referindu-se la un incendiu pe care oamenii l-ar putea stinge, dacă, în loc să aștepte alte intervenții, ar arunca fiecare cu puțină apă.

Pe pagina de Facebook aveți o poza foarte interesantă – un proiect ingenios al băiatului dumneavoastră, Gabriel. Cum percepe el lumea de odinioară?

Gabriel e adolescent, poza aceea a fost câștigătoarea unui concurs de fotografie, însă eu o țin acolo căci are un mesaj. Pasiunea lui cea mai mare e să prindă diverse texturi ale trecutului, de-aceea strânge tot felul de electronice vechi. Se mândrește cu un patefon din anii treizeci, cu discuri de gramofon de pe la 1920, are deja vreo cinci magnetofoane, dar computerele îl preocupă cel mai mult. Le desface, le repară, le recondiționează… Toate bune și frumoase până aici, numai că spațiul lui a devenit un fel de depozit, cu cabluri peste tot, cu lucruri pe care eu n-am voie să le-ating, deși din când în când mai trebuie făcut și curat. Dacă s-ar fi născut cu niște decenii mai devreme, sigur ar fi avut un atelier de reparații. Așa învață limbi străine, mai face computere pentru prietenii lui și are o rubrică permanentă, de niște ani, în „Ordinul povestitorilor.'

Ioana Nicolaie

Sunteți fondatoare a Fundației Melior. În ce context a luat naștere aceasta?

Fundația Melior există de cinci ani, însă trei ani am ținut-o secretă, derulam prin ea mai multe proiecte sociale, fără vreun fel de sponsori, doar așa, idealist, din dorința de-a ajuta, oricât de modest ar fi fost ajutorul acesta. Căci nu am decât o parteneră, deci puterile noastre nu sunt cine știe ce mari. Schimbarea a venit când am mers undeva-n nordul țării, în mijlocul munților, într-un sat dincolo de care nu se mai găsea un altul, ca să mă întâlnesc cu elevii școlii și să țin pentru ei un atelier de joacă, așa cum făceam frecvent aici, în capitală. Astfel aveau să vadă și ei un scriitor, mi-am zis, dar mai ales aveau să primească o carte în dar, nouă, frumoasă, care să le arate cât de nemaipomenită poate fi uneori lectura. Ce s-a petrecut acolo, cum m-au impresionat copiii, cum am intrat pe un coridor îngust și lipsit de lumină, dar mai ales cum am înțeles brusc că oricât de tare-ar sfinți locul un om, și profesoara parteneră, Aneta Pop, exact asta făcea de douăzeci de ani pentru copiii din comunitate, ei bine, oricât de minunat ar fi el, nu se poate să n-aibă bibliotecă-n școală. În câteva luni am pus pe roate prima donație, sute de cărți nou-nouțe, cele mai atrăgătoare de pe piață, iubite mai întâi de mine și abia după aceea oferite copiilor. Au urmat încă nouă Biblioteci Melior, fiecare cu povestea ei, cu bucuria și cu sentimentul dureros că nu ne putem multiplica astfel încât să ajungem peste tot în țară. Căci e un dezastru inimaginabil. Bibliotecile școlare, cele care încă mai există, au majoritatea un fond de carte învechit, fără nici o legătură cu lecturile care l-ar putea fascina pe-un copil de azi. Apoi, în multe școli nu există deloc bibliotecă. Sunt și locuri bune, firește, cu profesori dedicați, cu directori care se luptă pentru educația copiilor lor, am întâlnit și noi câțiva și ne-au impresionat. Ce e de făcut? Ministerul Educației ar trebui să propună o lege prin care să ceară înființarea de biblioteci în toate locurile unde învață copii. Apoi, e necesar ca fondurile de carte ale fiecărei biblioteci să fie înnoite anual cu măcar vreo sută dintre cărțile cele mai bune care se publică. Când lucrul acesta se va întâmpla, nu va mai fi nevoie de Biblioteci Melior. Îmi doresc nespus asta.

Catalina Chiricheș

Foto: Mircea Cărtărescu

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Interviurile Avantaje