EXCLUSIV AVANTAJE Daniela Torok, prima actriță care are curajul să dezvăluie pe scenă abuzul sexual suferit la 7 ani, despre care nu au știut nici propriii părinți

Deseori, curajul unei femei înseamnă cu totul altceva decât ceea ce te-ai aștepta să fie. Nici saltul în gol, nici nebunia vitezei, ci ceva mult mai profund și mai omenesc: îndrăzneala de a mărturisi încercările cumplite care i-au marcat viața. Actrița Daniela Torok este prima care are curajul uriaș de a dezvălui pe scenă trauma ei din copilărie: abuzul sexual suferit la șapte ani și despre care nu știau nici propriii părinți.

Dana este timișoreancă, are aproape 40 de ani și este una dintre cele mai iubite și mai apreciate actrițe române ale generației sale, de la Teatrul German din Timișoara. A fost nominalizată la Premiile UNITER pentru „Cea mai bună actriţă în rol principal' – pentru rolul Sally Bowles din „Cabaret' – și este, de anul trecut, recordmena și campioana României la triatlon pe distanța ironman.

Spectacolul care i-a prilejuit Danei Török una dintre cele mai sincere și mai profunde apariții scenice, „Jurnal de România. Timișoara', pus în scenă de Carmen Lidia Vidu, este un recital unic într-un registru nonconformist, parte a unei trilogii începute la Sf. Gheorghe și la Constanța. De un gen aparte, Jurnalul este un documentar-provocare de un realism fără echivoc, o mărturie comună a unor actrițe de vârste diferite care vorbesc despre  viața lor legată de orașul ce va fi Capitală Culturală Europeană 2021, Timișoara.

Daniela Torok a vorbit deschis despre abuzul sexual căruia i-a căzut victimă la doar 7 ani

Despre trăiri, senzații, gânduri, întâmplări, evenimente, despre Revoluție, corupție, discriminare, trecut și prezent. Mărturia Danei, şocantă, provocatoare, dar de o sensibilitate aparte – o mărturisire privată făcută în public – este de un curaj rar, căci îndrăznește să demoleze un tabu social
impus femeii din România: abuzul.

Emoțional, fizic, psihic, financiar… Actrița vorbește deschis despre abuzul sexual căruia i-a căzut victimă în copilărie și despre care nu a mărturisit nimic niciodată, nimănui. Nici propriilor părinți, care au aflat despre cumplita traumă a fiicei lor abia după acest spectacol. Am provocat-o pe curajoasa actriță la o discuție fără echivocuri despre putere și convingere, despre asumare și granițele acesteia și despre tot ce a însemnat „Jurnal
de România' pentru ea:

Spune-mi o poveste, Dana. Spune-mi povestea întâlnirii tale cu teatrul. 

Dintotdeauna, cred că din pântecul mamei, am ştiut ce meserie voi avea. De  mică spuneam tuturor că voi fi actriţă, cântăreaţă şi dansatoare. La serbările de la grădiniţă eram mereu vedeta. Ştiam tot repertoriul pe de rost. Acasă, în grădină, regizam piese de teatru în care actorii erau jucăriile, făceam spectacole muzicale și recitam pentru pomi, pentru flori, pentru iarbă și, dacă adia vântul, aveam convingerea că era o reacție la momentul
meu artistic.

Chiar și în mijloacele de transport în comun cântam cântecele pe care le ascultasem pe vinilurile tatălui meu, iar mama nu știa cum să mă oprească. Apoi, la școala generală, chiar și la liceu, eram clovnul clasei, îmi doream să-i fac pe toți să râdă. După bacalaureat, am dat examen la Facultatea de Teatru din Timișoara, la secția germană de actorie, iar ai mei au fost de acord, nu m-au întrebat ce facultate doresc să urmez, cred că știau că mă voi îndrepta spre actorie.

Vorbește-mi despre „Jurnal de România'. Cum te-ai adaptat conceptului regizoarei și care ai considerat că a fost marea provocare a acestui proiect

Pentru mine, repetiţiile la „Jurnal de România. Timișoara' au fost o adevărată terapie. O admir pe regizoarea Carmen Lidia Vidu și consider că este un bun cunoscător al sufletului omenesc. A ştiut cum să ne ajute să ne deschidem și să ne privim în oglindă, să vorbim despre lucrurile marcante din viaţa noastră, fără să ne autocenzurăm.

În ceea ce mă priveşte, am vorbit despre discriminare sexuală, despre abuz emoţional şi psihic în relaţii de iubire, în relaţia cu părinţii, dar şi la locul de muncă, despre animale ucise „just for fun', despre nesiguranţa femeii pe stradă, nesiguranţa financiară, lipsa unei perspective de viitor a tineretului, dar şi a românilor aflați la pensie…

Sunt teme despre care, probabil, toţi avem o părere, dar în tumultul vieţii alegem să le împingem într-un ungher al minţii şi să ne conectăm la imediat, la facil, la explicabil fără efort. E mai simplu şi mai confortabil.

Ești singura actriță care a îndrăznit să vorbească pe scenă despre abuzurile suferite în copilărie, despre istoriile personale care ascund astfel de fațete ale suferinței.

Da, pentru mine, cea mai grea mărturisire a fost cea despre trauma suferită în copilărie: abuzul sexual prin care am trecut la vârsta de șapte ani. O întâmplare pe care am preferat să o închid undeva şi să uit unde am pus cheia. Nu le-am povestit despre asta nici măcar părinţilor mei.

Ce e trist cu adevărat este faptul că toate prietenele mele au trecut prin ceva similar când au fost mici şi, tot aşa, niciuna nu le-a povestit părinţilor.

Cum ai găsit curajul și ce te-a făcut să abordezi această latură a vieții?

Am fost întrebată de un prieten de ce m-am lăsat expusă. Inițial, am considerat că este o întrebare legitimă. Aparent îţi expui o parte ascunsă, sensibilă, neantrenată social, eşti vulnerabil. Dar nu e aşa. E important să se vorbească despre abuz. O problemă discutată este pe jumătate rezolvată.

Vulnerabilitatea şi mai ales curajul de a o expune şi depăşi îţi dau putere. Abuzul este încă un subiect tabu în societatea noastră conservatoare. El trebuie denunțat, devoalat. Altfel, trauma poate avea efecte dezastruoase asupra vieţii ființei abuzate.

Mi-a fost dificil să vorbesc pe scenă despre trauma suferită, ştiind că astfel vor afla şi părinţii mei. Aceasta a fost marea provocare. Însă acum, că au aflat, mă simt eliberată şi mă bucur că am ales să fac această mărturisire folosindu-mă de mijlocul de comunicare cel mai familiar pentru mine şi care a fost factorul determinant al devenirii mele: teatrul.

Teatrul nu e doar entertainment sau evadare din realitate. Teatrul îşi poate asuma rolul de a vorbi despre teme nevorbite, de a fi şocant, provocator, deschis şi, de ce nu, agresiv. El trebuie să reprezinte un stâlp al comunităţii.

Dar eforturile tale au avut ecou, au transmis ceva în sufletele celor care te ascultă?

Sunt sigură că foarte multe femei au rezonat și vor rezona cu monologul meu. Îmi dau seama că se atinge o problemă de o sensibilitate aparte. După fiecare reprezentaţie primesc multe mesaje pe Facebook de la femei care îmi mulţumesc pentru curajul de a mă destăinui. Un spectator a numit spectacolul nostru „O lecţie de sinceritate'.

O tânără mi-a scris că a fost atât de afectată de monologul meu, încât nu a dormit în noaptea aceea. Eu cred că despre asta e vorba, de a ne aduce în realitate chiar cu preţul unei nopţi nedormite sau al unui puls ridicat. E confortabil să nu ştii, să nu vezi, să nu te afecteze. Doar că eu mi-am înţeles rolul într-un alt mod şi am pus suflet ieşind în faţa publicului „în pielea goală', fără nicio barieră, fără nicio protecţie.

Poate de aici şi reacţiile tulburătoare pe care le-am primit. O altă tânără a fost atât de mişcată de spectacolul nostru, încât a hotărât să continue Jurnalul, postând pe blogul ei un monolog despre viaţa sa în Timişoara.

Este așadar actoria una dintre cele mai grele meserii?

Actoria este o meserie care cere prezență fizică și psihică sută la sută. Este meseria în care îţi pui sufletul pe tavă. Nu poţi face asta în orice condiţii. Eu am nevoie să lucrez într-o atmosferă degajată, caldă, cu un regizor care mă inspiră…

… Care iscă o chimie actor-regizor?

Exact. Dacă chimia nu funcţionează, atunci mi-e greu. Abia atunci simt greutatea, povara meseriei. Nu pot crea în stres. Nu pot crea dacă nu cred în
proiect. Nu pot crea în teroare.

Ai creat vreodată așa?

Da, am fost nevoită să lucrez o dată, o singură dată, în teroare. Am menţionat „o singură dată' pentru că nu-i voi mai permite niciunui regizor să mă
dezechilibreze. A fost cel mai groaznic moment din viaţa mea de actor. Atunci a fost şi singurul moment în care m-am gândit să renunţ la meseria mea. Am avut noroc că imediat după această traumă am lucrat cu un regizor care a ştiut cum să mă remonteze, bucată cu bucată.

Ai momente când nu-ţi iese deloc ceea ce vrei să creezi pe scenă, să aduci, să transmiți oamenilor?

Bineînţeles că există astfel de momente. Aşa cum scriitorii au acel „writers block', şi noi, actorii, avem personaje pe care nu ştim cum și de unde să le apucăm. De obicei, acest lucru mi se întâmplă atunci când nu există acea chimie regizor-actor de care vorbeam. E foarte importantă lumina călăuzitoare a regizorului pe drumul către cheia personajului pe care doresc să îl creez.

Cu greu trec peste astfel de momente, le consider mici eşecuri. Însă căutarea nu se opreşte nici după a zecea reprezentaţie. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă împrietenesc cu personajul jucat de mine abia după premieră, după plecarea regizorului.

Mai este teatrul apreciat astăzi în România?

Până acum 10-15 ani, jucam spectacole şi pentru câțiva spectatori. Astăzi avem mereu sala plină. Unele spectacole sunt sold out după 2-3 zile de la punerea biletelor în vânzare. Deşi suntem un teatru minoritar (jucăm în limba germană cu supratitrare), publicul nostru e în proporţie de 70-80% nevorbitor de limbă germană. Ceea ce nu poate decât să ne bucure. Majoritatea spectatorilor sunt tineri.

Ești o adeptă a ineditului în spectacole. Te tentează şi altă formă de exprimare artistică?

Întotdeauna, pe lângă actorie, am fost atrasă de dans şi muzică. Am încercat şi aceste forme de exprimare artistică deoarece am avut șansa să joc des în musicaluri. Îmi plac provocările, noutatea. Să fiu scoasă din zona de confort.

Mi-aş dori să joc cât mai diversificat. Din păcate, nu putem vorbi despre alegerile mele, nu eu aleg rolul pe care urmează să îl joc. Ci sunt aleasă, distribuită de către regizori. Am jucat cu precădere roluri de forţă, comedie, dar şi multe personaje de basm.

Spune-mi despre cel mai frumos moment pe care l-ai trăit pe scenă…

Cel mai frumos moment pe scenă îl retrăiesc de fiecare dată când cânt cântecul meu final, „Cabaret', din spectacolul cu acelaşi titlu. Este momentul
în care mă pierd cu totul. E un sentiment indicibil.

Un actor se teme de banal. De ce se mai teme el? 

Un actor se teme de multe lucruri. El se teme de statul pe tuşă, de roluri pe acelaşi calapod, de plafonare, de pierderea entuziasmului, de jucatul în piese proaste, de nesiguranţa financiară. Actorul este vulnerabil și are un puternic simț al ridicolului.

Fii puțin autocritică: ce nu-ți place la tine?

Nu-mi place că sunt prea severă cu mine însămi, uneori impulsivă. Îmi displace faptul că răutatea celor din jur mă dezechilibrează. Mă enervează că sunt deseori nesigură pe mine.

Simți publicul din sală? Îți adaptezi jocul în funcție de el?

Întotdeauna simt publicul din sală. Nu îmi adaptez jocul, e prea mult zis. Însă am observat că atunci când publicul își face sesizată prezența și reacționează la jocul scenic, mă cuprinde un soi de euforie.

Ce personaj din teatru îți place cel mai mult și de ce?

Îmi plac personajele puternice așa cum îmi plac, de altfel, oamenii puternici în viața reală. Personajul meu preferat e Sally Bowles. Sally e un adevărat spectacol. E vie, colorată, plină de umor, captivantă, seducătoare, pasională, puternică şi în același timp vulnerabilă. Nu poţi să nu o iubeşti.

Mi-ar plăcea să joc personajul Geesche din „Libertate la Bremen' de Fassbinder. O femeie abuzată, care reușește să se elibereze pe sine, transformându-se din victimă în călău.

De unde iei energia pentru spectacole? 

De la spectatori, de la lumina reflectoarelor, de la partenerii de joc. Energia mi-o dă, mai presus de orice, pasiunea pentru scenă.

Dar liniștea, unde ți-o afli?

Liniştea mi-o aflu întotdeauna în antrenamentele lungi de alergare, bicicletă şi înot. În bisericuţa catolică din piaţa Bălcescu. Pe plajă, la soare, cu o
carte bună.

Ce ai schimba în alegerile vieții tale dacă ai putea?

Nu aş schimba absolut nimic. Tot ceea ce sunt azi datorez alegerilor, bune sau proaste, pe care le-am luat de-a lungul vieţii.

Ești acoperită cu un har unic. Te consideri o norocoasă a vieții? 

Sunt cu siguranţă norocoasă că am îmbrăţişat această pasiune şi am transformat-o într-o profesie. Câţi oameni se pot lăuda cu acest lucru? Harul unic nu este meritul meu. Dacă îl posed, înseamnă că sunt şi din acest punct de vedere norocoasă.

Apoi am dragostea. Dragostea pentru locuri şi oameni noi. Îmi place grozav să călătoresc. De obicei, combin dragostea pentru călătorie cu dragostea pentru sport. Particip la competiţii de triatlon pe distanţă ironman în locuri exotice şi fabuloase.

Ce te ține acasă?

Acasă? Tata şi mama. Teatrul meu. Cele trei căţele credincioase şi afectuoase. Prietenii mei. Cartierul meu liniştit.

Acolo, undeva, stă pitită și copilăria ta? 

Copilăria îmi stă pitită în cutia cu casetele mele cu Roxette, în ursuleţii Haribo care îmi amintesc de momentele cele mai mari de fericire când primeam pachete din Germania sau în grişul cu lapte făcut de mama, în poezia „Luceafărul' pe care tata mi-o recita când mă lua peste tot cu el pe ruda bicicletei sale, în cartea „Legendele Olimpului – Zeii' pe care o ştiam pe de rost.

Ce mai lucrezi acum, ce proiecte ai?

Tocmai ce am avut o premieră, spectacolul pentru copii „Prostia omenească' de Ion Creangă. Aștept cu nerăbdare următorul proiect al teatrului. Vom relua și spectacole din stagiunile precedente.

Care e greul cel mai mare al unui actor, al unui creator?

Întâlnirea cu personajul său, atunci când are loc tatonarea, încercarea de a-l apropia de propria personalitate și de principiile de viață ale actorului. Iar
bucuria cea mai mare este drumul spre prezentarea personajului în fața spectatorilor. Apoi, întâlnirea cu publicul și aplauzele.

Şi visul artistului Daniela Török care ar fi?

Visul neîmplinit, deocamdată, al artistului Daniela Török este să obțină un rol într-un film de lungmetraj.

Spune-mi o replică favorită, una care ți-a rămas în suflet și care simți, poate, că te definește.

Există o replică a personajului Polina Andreevna din „Pescăruşul' lui Cehov, care nu mă defineşte, ci mă emoţionează foarte tare de fiecare dată când o aud sau o citesc. O simt ca pe un cuţit în inimă pentru că mă obsedează efemerul şi trecerea neeluctabilă a timpului: „Evgheni, dragul meu, unica mea dragoste, ia-mă la dumneata… Ne trece timpul, nu mai suntem tineri şi măcar la sfârşitul vieţii să nu ne mai ascundem, să nu mai minţim.'

Autor: Adrian Cîlţan

Foto: arhiva personală; Teatrul German Timişoara

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Interviurile Avantaje