EXCLUSIV AVANTAJE: Dan Perjovschi “Nu o să mă vedeți asociat cu branduri și bani.Mai curând pe tricourile Noi facem un spital decât în Pinacoteca națională”

EXCLUSIV AVANTAJE: Dan Perjovschi “Nu o să mă vedeți asociat cu branduri și bani.Mai curând pe tricourile Noi facem un spital decât în Pinacoteca națională”

Ideile și mesajele scrise în stilul Dan Perjovschi sunt mai mult decât imagini de admirat în cele mai mari muzee și galerii de artă din lume. Pe pereții liceelor, pe geamurile sau zidurile clădirilor, pe pancarte sau pe tricouri, Perjo oprește oamenii din graba lor cotidiană și-i pune pe gânduri.

La Slănic Moldova, în fosta centrală termică (transformată acum în spațiul In Context sau Centrala Artelor), pe niște geamuri uriașe, Dan Perjovschi a scris și-a desenat. Mult! Mesaje scurte și tranșante. Care te amuză. Apoi însă parcă îți piere zâmbetul. Pentru că-ți vorbesc exact despre punctele tale sensibile, ale țării și ale lumii. Un soi de radiografie pe care o poți descifra singur.

Cum a fost în familia Perjovschi, cu unul dintre băieți atras de muzica, iar celălalt de pictură? Cum v-au susținut părinții în acele vremuri?
Nu-i clar cum de-am luat-o toți spre arte. Și sora a făcut Pedagogic, a predat la grădiniță clasică, apoi la Waldorf și asta face și acum în Spania, unde locuiește de mulți ani. Fratele meu a fost deschizător de drumuri, din cauza lui am ajuns eu la Iași, ca să mă pună în legătură cu studenți de la Arte care să-mi mai arate chestii… pentru că n-aveam bani de meditații full-time. E comod să ai pe cineva înaintea ta care înfruntă toate prejudecățile. Artă? Muzică? E mult mai ușor după aia. Bașca primești de-a gata educație muzicală de la Pink Floyd la Weather Report. Părinții, tata muncitor la Uzina de piese auto și mama educatoare la grădiniță n-au zis nici pâs. Au plătit meditațiile și pregătirile (că așa se intra în comunism, cu sacoșe de bani dați pentru extra training) și practic ne-au băgat în facultăți. Câte concedii și-au sacrificat, câtă muncă în plus, numai ei au știut. Am avut bibliotecă în casă și mi s-au cumpărat toate culorile de care aveam nevoie. Din păcate, diferențele de vârstă dintre noi nu ne-au permis prea mult „împreună': când era unu în liceu, ălălalt era la facultate, când termina unul, zbang cu repartiția în alt colț al țării. Ne-am „adunat' și „egalizat' târziu…

Ce înseamnă acum acasă? Mai simțiți Sibiul ca fiind acasă?
Niciodată n-am pierdut Sibiul ca acasă, doar am adăugat Iași acasă, Oradea acasă și București acasă, adică peste tot pe unde am locuit. După 1989 a venit acasă la New York, acasă la Paris, acasă la Frankfurt… Și de când avem atelier-casă-depozit și proiecte în oraș, Sibiu a redevenit primul acasă. Mi-am dorit toată viața să mă uit la un perete de cărți. Acum mă uit. Și mă simt bine.

Peretele liceului dintr-un oraș mic din România, Târgu Ocna, și zidul celui mai cunoscut muzeu din New York. Ce provocări a adus fiecare dintre aceste experiențe?
Fiecare zid, tavan, fereastră, hol pe care-l desenez are provocările lui. Și nu întotdeauna sunt legate de instituția care mă invită. Artist-run-space-uri îți dau o libertate pe care n-o găsești în muzee mari. Muzeele îți dau o vizibilitate neegalată de galerii. La MoMa desenam în direct în fața întregii lumi, la Târgu Ocna desenam în fața elevilor și directoarei liceului. La MoMa ai toată istoria artei de partea ta, la un liceu în România ești singur-singurel. La MoMa s-au mai vazut chestii (deși am fost primul care a folosit Atrium-ul central ca pe o sală de expo), la liceu ești primul care faci așa ceva… în ambele locuri îți tremură un pic markerul. Eu sunt mândru de ambele premiere. Și încă ceva, există încă un lucru care unește cele două proiecte, MoMa și Costache Negri: ambele au fost șterse. Știi, ce fac eu de niște ani e o singură lucrare-flux care are stații și apariții pe diverse arhitecturi în diverse locuri din lume. Încontinuu, permanent. Apariții, ștergeri, reapariții, la Slănic pe geam, la Van Abbemuseum pe zid, la A.L.E.G pe tricou.

Știu că vă place să lucrați cu copiii. Ce stil abordați în relația cu ei? Ce primiți în schimb?
Din contră. NU îmi place deloc. E un efort enorm pentru mine. Mai iute aș face cinci proiecte standard și aș desena kilometri de geam sau zid. Îmi place să fiu singur, să gândesc, să am feedback să-mi cântăresc lucrarea, să mă pot concentra, să îmi pot controla demersul și estetica. Cu greu îmi duc propria sensibilitate și pot să-mi asum ce fac. Am răspunderea mea și a gesturilor mele. N-o pot duce pe a altora. Dar știu că trebuie să fac workshopuri și să angajez în discuție tineri (mai puțin copii). Eu și Lia (n.r. Lia Perjovschi, de asemenea artistă vizuală, soția lui Dan Perjovschi) suntem exemplul viu că se poate. Provenim din familii sărace, de la țară, nu am fost enorm de talentați, nu am făcut școli grozave și până la 28 de ani am fost închiși în propria țară. Nu am putut călători și nici accesa istoria artei mondiale. Știam puțin și știam prost. Și uite unde am ajuns.'

„Important e să judeci cu capul tău'
„Învățăm și noi cât putem de la ei. În workshopurile noastre nu învățăm pe nimeni niciun skill special. Dacă sunt 20 de participanți încercăm să avem 20 de cursuri. Fiecare se învață pe sine și, prin comparație, un pic de la ceilalți. Important e să judeci cu capul tău și să duci o idee de la A la C. Restul e practică. Noi nu facem workshopuri despre cum se desenează, ci despre cum se trăiește. Despre eșec și elasticitate, despre încăpățânare și despre plan B, și C, și D. Da, da sunt tentat s-o trag cu sfaturile, dar am destul umor și autoironie, am destulă încredere să le vorbesc de eșecurile mele, de chestii care n-au mers și de iluzii în care am crezut cu pasiune (pentru că mi s-a spus că alea sunt importante) ca să-mi dau seama după mulți ani că nu erau. Și eu, și Lia suntem sinceri și deloc înfumurați. Am dormit 20 de ani pe saltele puse direct pe jos și mai iute am dat banii pe cărți decât pe blugi la modă. Nu avem mașină, dar avem o casă plină de cărți și albume. Vorbim din experiență și, pentru că am predat din Finlanda în Statele Unite și din Geneva în Priştina, avem o privire profundă asupra educației artistice mondiale….

Vorbiți des despre libertatea de expresie. În acest moment, sunteți un om liber?
Dintr-un punct de vedere, da. Desenez ce vreau. Trăiesc prin și cu arta mea. Văd lumea din cauza și prin arta mea. E supertare. Nu, nu sunt liber total (nici nu cred că așa ceva există). Sunt supus algoritmilor social media. Am răspunderea implicațiilor proiectelor mele și de aia judec de o mie de ori ce desen fac public și ce fel de poziție publică iau pe x temă și y subiect. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac. Nu desenez oriunde. Nu expun cu oricine. Nu o să mă găsiți în anumite muzee și nici în anumite țări cu anumite regimuri. Nu o să mă vedeți asociat cu branduri și bani, ci cu activiști, chestii caritabile și participative. O să mă vedeți în zone defavorizate, și nu la boieri pe deal înconjurat de zid. Nu o să fiu niciodată „doctor'. Nici director, și nici șef. Mai curând pe tricourile Noi facem un spital decât în Pinacoteca națională. E greu să devii exemplu și e și mai greu să te menții exemplu.

Spunea cineva într-un interviu: „ce e e important la el e că n-a amețit de la aburii succesului'. Ce mască ați purtat?
Păi niciodată nu mi s-a părut ceva colosal. Din contră, mi se pare ceva natural. Am avut un talent, am avut o șansă, am prins un val, am stat pe el… Nu m-am lăsat nici după ce primul val a trecut. Bineînțeles că mi-am depășit de mult condiția (țară săracă, mediu slab culturalizat, sistem de artă contem­porană nedezvoltat etc.) și unele lucruri mi-au ieșit la marele fix. Dar nu le pot compara cu ceea ce au realizat colegi de-ai mei artiști, activiști sau cetățeni din alte colțuri ale lumii.
Eu rămân mereu în admirația oamenilor care se adună, se organizează (fac și se laudă mai puțin) de ani de zile în zone nefericite, în zone de război, în zone unde e vorba de viață și de moarte. Am vizitat odată o tabără pentru refugiați Médecins sans frontierès… nu mai e nimic de spus după aia.  Am colegi care se luptă de ani de zile la Pata Rât. Eu am fost 3 zile acolo…  Mi-am făcut treaba bine. Pe alocuri foarte bine. Dar e multă lume la noi și aiurea care face lucruri excepționale fără să le ia nimeni interviu.

Există o pagină în revistă, „Avantajele vieții', în care oamenii povestesc câteva dintre elementele importante ale vieții lor. Care sunt „avantajele' lui Dan Perjovschi?
Am umor. Mă autoenergizez. Sunt optimist. Îmi place munca, îmi place să desenez, îmi place să expun, îmi place să comunic, îmi place viața. Parteneriatul cu Lia a funcționat de la început (și artistic, si familial) și uite, după 35 de ani, merge uns. Ne sprijinim unul pe altul și ne potențăm reciproc. Împreună suntem de neînvins.

Interviu realizat de Cătălina Chiricheș

Foto: Adi Bulboacă și Sorin Florea

Citeste și:

DOSAR SPECIAL Cine sunt solomonarii, cele mai problematice figuri ale mitologiei populare'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Interviurile Avantaje