EXCLUSIV AVANTAJE Aurelian Temișan: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că elimină din viața mea oameni care nu-mi fac bine, scutindu-mă pe mine de chinul de a-i scoate cu forța”

VEZI FOTOPOZA (1 / 13)

Cu Aurelian Temișan am stat de vorbă la repetițiile pentru piesa „Eu te cred, da tu mă minți'. Undeva, pe ultimele rânduri ale sălii de la Palatul Național al Copiilor, țineam în mână o listă lungă de întrebări despre spectacolul „Oameni – tribut Aurelian Andreescu' pe care l-a susținut acum doi ani, pe 18 decembrie, dar și pe 5 martie, anul următor la TNB, despre piesa de teatru „Eu te cred, da tu mă minți', care a avut premiera pe 25 martie, dar și despre viața personală.

Recunosc deschis că mă grăbeam să ajung la întrebările despre viața personală, ultimele pe lista mea. Aș fi vrut să aflu exact ce fac, respectiv ce nu fac cei trei membri ai familiei Temișan de reușesc să aibă o viață de familie împlinită și fericită. Cu alte cuvinte, mi-ar fi plăcut să descopăr o rețetă a fericirii și a longevității de la cineva care are o relație, cu aceeași persoană, de 25 de ani.

În mare măsură, am reușit să-mi satisfac curiozitatea asta atunci când ni s-a alăturat Dora, fiica lui Aurelian Temișan și a Monicăi Davidescu. Până la  sfârșitul interviului, Dora a gravitat' în jurul lui Aurelian – exact, cam ca planetele în jurul Soarelui – păstrând tot timpul contactul fizic cu el. În tot acest timp, nicio frază imperativă de tipul Lasă-mă acum că am puțină treabă' nu a plecat de la Aurelian către Dora. Absolut niciuna.

În scurt timp, am realizat că întrebările mele legate de secretul familiei fericite nu prea și-ar mai avea rostul. Înțelegerea nevoilor celor din jur e, cu siguranță, unul dintre secretele unei relații funcționale, indiferent de tipul relației. Iar dacă mă refer strict la relația părinte-copil, o înțelegere superioară a nevoilor copilului este, fără niciun dubiu, mai prețioasă decât orice învățătură cuprinsă în ghidurile de parenting.

Ai debutat în 1989, la 17 ani, la Festivalul de la Mamaia, și timp de 30 de ani ai avut un traseu ascendent, fără întreruperi. Care este secretul unei vieți profesionale reușite pentru un artist?

În primul rând, să urci pe scenă înseamnă să-ți asumi acest lucru. Să simți că acel act artistic pe care-l desfășori, fie că ești actor sau cântăreț, pleacă din tine. Trebuie să-l înțelegi, să ți-l asumi și să-l transmiți folosindu-te de toate cunoștințele tale. Nu știu dacă există o rețetă a succesului sau a longevității statului pe scenă. Fiecăruia după cum îi este scris.

Personal, mă bucur de cei 30 de ani petrecuți pe scenă și sper ca ei să fie doar un început.

Pe 5 martie, ai fost amfitrionul spectacolului „Oameni – tribut Aurelian Andreescu”. De ce te-ai oprit asupra lui Aurelian Andreescu? Ce te leagă de muzica sa?

Coincidența de nume ar putea fi un prim răspuns, deși eu port numele tatălui meu, Aurelian Temișan. Tatăl meu s-a născut în aceeași perioadă cu Aurelian Andreescu. Apoi, tata a cântat cu Aurelian Andreescu și, deși perioada în care au împărțit scena a fost destul de scurtă, mi-a povestit multe lucruri despre marele artist.

De Aurelian Andreescu mă leagă și asemănarea dintre vocile noastre. El avea o voce impunătoare, extrem de puternică. În același timp, nu puteai să nu remarci sensibilitatea cu care transmitea mesajele pieselor. El a fost bariton tenor, eu sunt bariton bas, sunt voci asemănătoare, sigur, cu diferențele de rigoare. Apoi, eu, la 8-9 ani, cântam prin casă melodii din repertoriul artistului, încercând să-l imit.

Nu e singurul artist căruia vreau să îi dedic un spectacol. Cu Andreescu am început, dar îmi doresc din suflet să continui lista artiștilor pe care trebuie să-i omagiem pentru cariera lor. Mi-aș dori foarte mult să-i cântăm pe cei care sunt încă printre noi, să ne bucurăm de prezența lor, de reușitele lor de-a lungul anilor și să le vedem pe chipuri bucuria că activitatea lor artistică n-a fost în van, că este împlinită și încununată.

De ce te-ai oprit asupra melodiei „Oameni” pentru a da titlul acestui spectacol? „Copacul” sau „Tu ești primăvara mea” sunt piese cel puțin la fel de celebre. Are o semnificație aparte pentru tine melodia „Oameni”?

Primul spectacol a avut loc în decembrie. Dacă l-am fi organizat în martie pe primul, era posibil să-l fi numit „Tu ești primăvara mea'. Dar am ales „Oameni' pentru că este un titlu generalist și, în același timp, extrem de sensibil. Vorbim despre om, despre această ființă care e înzestrată cu de toate, de la iubire până la ură, de la gălăgie până la liniște și alături de care trăim atâtea senzații în fiecare clipă.

Nu ajută la nimic să fii solitar. Să împarți o bucurie cu cineva drag e mult mai plăcut. Să împarți o tristețe cu cineva cu care poți rezona e mult mai ușor. „Oameni', „Copacul', „Tu ești primăvara mea' sunt trei dintre piesele-emblemă pe care le-a cântat Aurelian Andreescu. Eu le-aș pune în ordinea asta: „Copacul', „Tu ești primăvara mea' și „Oameni'.

Chiar dacă, în topul meu, melodia „Oameni' este pe locul 3, am făcut o alegere bună dând spectacolului acest titlu pentru că, până la urmă, cu oamenii m-am bucurat în sală, ei s-au bucurat de prezența noastră, a 60 de persoane pe scenă. Cu toți am făcut ca produsul finit să fie unul de excepție.

Artiști, critici muzicali și chiar oamenii de rând îl consideră pe Aurelian Andreescu vocea de aur a muzicii românești: „Cel mai valoros interpret pe care l-a avut muzica ușoară românească din timpul său (Temistocle Popa); „Cea mai valoroasă voce masculină a muzicii ușoare românești (Titel Popa); „A fost de neînlocuit' (Mihai Constantinescu). Ce anume a contribuit la unicitatea lui Aurelian Andreescu?

Eu am marele regret că nu l-am cunoscut. El a plecat dintre noi în 1986, eu m-am lansat în 1989. Din punctul meu de vedere, a fost și rămâne cea mai mare voce masculină pe care a avut-o România vreodată. Unicitatea a dat-o, cred, însuși faptul că, în momentul în care urca pe scenă, de la primele note emise, de la prima melodie, cucerea publicul.

Forță, stabilitate, profunzime, sensibilitate – rar găsești toate aceste patru elemente într-un singur artist. Aurelian Andreescu nu avea studii muzicale, dar talentul și simțirea sunt mai importante decât toate școlile din lume.

Aveai 14 ani când a murit Aurelian Andreescu. Ce amintiri ai legate de el? 

I-am zgâriat discurile de câte ori le-am ascultat în încercarea de a-l imita. La 10-11 ani aveam o voce în plină transformare, era din ce în ce mai pițigăiată și mai instabilă, dar de atunci mă marcase muzica lui.

Erau piese pe care le ascultam și nu le înțelegeam: „Te-ai schimbat', „Un fluture și o pasăre' mi se păreau atât de grele încât nu credeam că le voi putea cânta vreodată. Dar iată că aceste două piese și altele la fel de grele au fost incluse în concertul „Oameni – tribut Aurelian Andreescu'.

În timpul acestui spectacol, ai simțit că te-ai identificat cu Aurelian Andreescu? Ai avut un vibe anume?

E foarte greu să spui acest lucru. Nu prea ai cum să te identifici cu cineva pe care nu l-ai cunoscut, cântând un repertoriu care nu e al tău. Poți doar să crezi că tu, prin prezența ta, prin actul pe care l-ai desfășurat pe scenă alături de o mulțime de muzicieni de excepție, ai reușit să spargi această barieră invizibilă dintre scenă și spectator, să ajungi la sufletul lui.

Evident, în momentul în care ai reușit asta, ai primit și ecourile de rigoare. Nu o dată am văzut, în timpul spectacolului, oameni care se ridicau în picioare la finalul unei piese și aplaudau sau oameni care-și scoteau batistele pentru a-și șterge lacrimile. În fiecare om, fiecare melodie avea o rezonanță aparte.

De ce compozitorii titrați nu mai compun melodii nemuritoare, precum cele ale lui Aurelian Andreescu?

Pentru că nu mai are cine să le mai cânte și nici nu se mai cer astfel de melodii. Ar mai fi artiști tot din generația noastră, dar vedem bine cât sunt de mediatizați… A fost o epocă, totul s-a schimbat, voci de o asemenea amploare nu mai există, iar piața cere cu totul altceva. Mai există câțiva dintre compozitori, chiar i-am avut în sală: Marius Țeicu, Horia Moculescu, Zsolt Kerestely.

Pe vremea aceea, compozitorii nu scriau punând piesa la sertar și chemând câte un solist ca să verifice dacă i se potrivește sau nu. Compuneau pentru anumite voci, pentru că era normal să încerci să identifici posibilitățile artistului în scriitura ta. Nu știu cât se mai întâmplă azi acest lucru, azi se pune accent pe beat, pe partea orchestrală… există și vocea acolo pe undeva.

M-a bucurat enorm prezența în sală a acestor trei titani ai muzicii ușoare românești. I-am văzut lăcrimând, fiecare la piesele sale, dar și la alte piese.

Crezi că avem noi, ca nație, demnitatea copacului din cântec? Sau lecția demnității este una atât de dificilă încât o să mai avem de învățat la ea o bună perioadă de-acum înainte?

Eu cred că suntem un popor cu demnitate și cu mândrie, deși, uneori, mândria ne-a cam tras în jos. Suntem foarte bine înrădăcinați, ancorați ca nație și cred că acest popor atât de asuprit își va găsi liniștea la un moment dat și va rămâne precum copacul, cu rădăcinile extrem de bine înfipte în pământ.

Care este mesajul piesei de teatru Eu te cred, da tu mă minți'?

„Dacă minți de prea multe ori, atunci când spui adevărul, nu te mai crede nimeni”, e chiar o replică din piesă. Este o comedie plină de quiproquo-uri, extrem de spumoasă. Regizorul Liviu Lucaci este și actor, așa că vede din două puncte de vedere punerea în scenă. Ca actor de pe scenă, fiind credibil în ceea ce spune, și ca regizor, punându-se în pielea spectatorului care vede ceea ce facem noi pe scenă.

În piesă, eu sunt avocat, la fel cum am fost și-n piesa „Chicago'. Avocații au o libertate de exprimare mai mare decât restul oamenilor. Se pare că le-am imprimat acest lucru și celor două fete ale mele din piesă, în special uneia dintre ele, care o cam ia razna când e vorba de imaginație și de inventivitate.

Făcând un exercițiu de imaginație, cum te-ai descurca în viața reală cu o fată ca precum Jane, fiica ta din această piesă?

Sper ca cea pe care o am, Dora, să nu mă facă să trec prin experiențele prin care trece avocatul din piesă cu fiică-sa. Doar că el, fiind avocat, învățat să nu spună chiar tot timpul adevărul gol-goluț, tratează cu mai multă ușurință această relație a fetei lui cu ceilalți. Până la urmă, „a minți' e o obișnuință în familie, numai că unul o face pe bani, altul din plăcere.

Eu cu Dora mă înțeleg foarte bine și, din fericire, e departe de a fi ca fiica mea din piesă.

Apropo de Dora, care sunt cele mai importante valori, principii pe care ai vrea să și le însușească?

Să fie responsabilă. Vreau ca, în momentul în care coboară de pe trotuar și pune piciorul pe stradă, să fie sigură că s-a uitat și-n stânga, și-n dreapta; în momentul în care aruncă ceva, să știe că, odată aruncat acel lucru, există posibilitatea să nu-l mai poată recupera; în momentul în care rostește un cuvânt care poate jigni, să fie conștientă că jignirea poate cântări mai greu decât toate scuzele pe care și le va cere ulterior. Toate astea se învață în timp și, cu o conduită de familie așa cum credem noi că are, nu-i va fi greu.

La Dora, am văzut accente importante de maturitate, ceea ce ne sperie un pic pentru că e cam devreme la 8 ani, însă nu poți împiedica copilul să evolueze. Nu poți decât să-l susții.

Care sunt cele mai importante lecții de viață pe care le-ai învățat de la părinții tăi? 

Sunt multe. Simplitatea, de exemplu. Am învățat, de asemenea, că în momentul în care vii acasă și te-ai șters pe preșul de la ușă, tot acolo ai lăsat și toate problemele, și toate grijile. Casa trebuie să-ți fie o bulă în care să te relaxezi și să te bucuri de energia celor care te așteaptă. Eu n-am trăit nicio ceartă în familie, în toată copilăria mea și probabil că asta s-a întipărit în mine.

Când Dora era foarte mică și veneam acasă extrem de obosiți, și eu, și Monica, iar ea avea chef de joacă, nu o respingeam niciodată pe motiv că suntem sleiți de puteri. În situațiile astea, trebuie să faci efortul să înțelegi faptul că cel mic a stat o zi fără tine, că are nevoie de atenția ta. Dacă faci asta, nici nu-ți dai seama cât de ușor te reîncarci cu energie.

Ce te bucură cel mai mult în viață? 

Zâmbetele sincere, privirile în ochi, atingerile fără interes, mulțumirile din priviri. Iar din punct de vedere al profesiei, încununarea de la finalul fiecărui spectacol, fie el de muzică, de teatru, felul în care publicul te vrea din nou la rampă, plăcerea de a-l trimite tu acasă după cinci-șase rânduri de aplauze, bineînțeles printr-o glumă. „Îndepărtarea' asta la care recurgi la finalul spectacolului nu face decât să ți-i apropie pe oameni și să îi convingă că trebuie să revină.

Sigur, totul se petrece în armonie, cu multă dragoste, cu multă dăruire și cu multă satisfacție când ai un astfel de public în față. Și, un lucru important, armonia pe care trebuie s-o ai acasă alături de cel drag influențează pozitiv reușita pe care o ai și profesional. În cazul meu, acest lucru este verificat.

Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat până acum?

Dispariția părinților mei, la distanță de nici un an de zile unul de celălalt. E clar că relația lor a fost mai presus de puterea mea de înțelegere. Dar Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru milioanele de clipe pe care le-am petrecut împreună. Cu siguranță, n-am să las acel moment al dispariției fiecăruia dintre ei să-mi umbrească amintirile. Uitându-mă la ce am lângă mine, am înțeles că e o evoluție normală. Bunicii, apoi părinții… invers ar fi greu.

Dacă te-ai naște a doua oară, ai face ceva diferit?

Aș vrea să fac exact aceleași lucruri. Mi-aș dori să trăiesc aceleași experiențe, în schimb, mi-ar plăcea să fiu un pic mai mult din ce sunt astăzi. Dacă aș avea din nou 10 ani sau 20 de ani, mi-ar plăcea să fiu conștient că am mai fost o dată acolo. Aș face lucrurile un pic mai bine.

Căror lucruri din copilărie le duci dorul?

Duc dorul lipsei de griji pe care o aveam, al vacanțelor în care plecam dimineața la joacă și mă întorceam seara, al lecțiilor pe care mi le făceam când veneam de la școală ca să scap de ele și să pot sta cât mai mult la joacă. Duc dorul murdăririi fără niciun fel de jenă, consecința faptului că alergam și mă tăvăleam prin toate cotloanele.

În același timp, uitându-mă la Dora și făcând comparație cu copilăria pe care am avut-o, îmi dau seama că nici ea nu e deloc departe de ceea ce am trăit eu.

Ai 24 de ani de relație, dintre care 13 de căsătorie. Oarecum spectaculos, într-o societate în care relațiile se destramă pe bandă rulantă. Care este rețeta unei relații longevive?

Nu știu dacă există vreo rețetă. E ca la loterie. Dacă îți este scris să câștigi… nu trebuie decât să joci. E greu să-ți faci planuri în momentul în care cunoști pe cineva. Eu, spre exemplu, am cunoscut-o pe Monica în contextul ăsta: „Buna, Monica Davidescu sunt. Urmează să te prezint. Cum vrei să te prezint?'.

Dacă aș fi știut că, de la momentul în care am cunoscut-o, vor trece 24 de ani petrecuți împreună, i-aș fi spus simplu: „Prezintă-mă soțul tău'. Dar visam eu la așa ceva atunci? Nu știu dacă putem vorbi de un secret, dar mi-aș dori să multiplicăm acești ani și să fie măcar ca și până acum.

Enumeră câteva lucruri pentru care îi ești recunoscător vieții. 

Pentru coloana vertebrală pe care mi-a dat-o Dumnezeu, pentru puterea de discernământ, pentru oamenii frumoși pe care mi i-a scos în cale. Îi mulțumesc pentru selecția naturală pe care o face, eliminând din viața mea oameni care nu-mi fac bine și scutindu-mă, astfel, pe mine de chinul de a-i scoate eu cu forța.

Mulțumesc pentru că mi s-a dat posibilitatea de a face ceea ce fac, pentru felul în care viața m-a învățat să le transmit oamenilor, fie că e vorba de o părere, de un sfat sau de un act artistic.

Care crezi că e cea mai mare problemă a societății actuale?

Lipsa respectului de sine. Am ajuns să ne călcăm în picioare chiar și pe noi înșine pentru niște valori care nu există.

A consemnat: Oana Anghel

Surse foto: ARCUB/Silviu Mustățea, arhiva personală