EXCLUSIV Andra Munteanu: „E ok să facem noi!”. Povestea unei femei care a ales să nu stea pe margine

01.07.2025, 22:02 . Actualizat 01.07.2025, 22:03

Interviul de mai jos este o călătorie prin amintirile, revelațiile și viziunile unei femei care nu a încetat niciodată să creadă că „e ok să facem noi'.

Există oameni care inspiră prin cuvinte, alții prin fapte. Andra Munteanu inspiră în ambele moduri. Născută într-un colț de țară, unde visurile erau la fel de greu de atins precum sunt stelele de pe cer, Andra a crescut în preajma bunicii care, deși apăsată de greutăți, i-a oferit poate cel mai de preț dar: acela de a iubi. Crescută într-un univers în care iubirea avea chipul blând al bunicii și mirosul de curat și pâine proaspăt coaptă din mâinile tatălui, Andra și-a croit drumul din fragmente de simplitate și dorința profundă de a construi un „mai bine' – pentru ea, dar mai ales pentru ceilalți.

Încă din adolescență, Andra Munteanu și-a îndreptat pașii spre educație și comunitate, ghidată de dascălii care au văzut în ea mai mult decât o elevă: au văzut un lider. La puțin peste 20 de ani era deja antreprenoare de succes, cu un business dezvoltat în 10 orașe iar puțin mai târziu, devenea fondatoarea uneia dintre cele mai influente organizații dedicate educației din România: Narada. A înțeles că nu poți schimba lumea întreagă deodată, dar s-a înhămat la a face bine copiilor, unul câte unul . A fost acolo pentru Roxana, pentru Robert, pentru mii de alți copii, cărora le-a dat mai mult decât șansa la o tabletă sau o bursă – le-a dat încrederea că pot.

Astăzi, Andra a rămas la fel de implicată în misiunea Narada, dar se concentrează pe crearea de inovații prin care activitatea organizației să aibă un impact cât mai mare în educație. A intrat, însă, și într-o nouă etapă a carierei sale, întorcându-se la antreprenoriatul comercial, unde creează instrumente de educație financiară care să le ofere românilor puterea de a-și construi o viață mai stabilă. Crede în binele pe care îl poate face fiecare dintre noi, în gesturile mici care țin lumea laolaltă. Și refuză să rămână pasivă în fața nedreptăților sau nevoilor.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Mihaela Rădulescu, mesaj scris cu sufletul după moartea iubitului ei, Felix Baumgartner: „Nu-mi ies cuvintele acum...”

Avantaje: Cum a fost copilăria ta și ce amintiri te-au marcat cel mai mult?

Andra Munteanu: A fost în mare parte o copilărie obișnuită pentru anii ‘90, cu mult timp petrecut la bunici, mai toate verile, și chiar și o parte din copilăria mea mică. Doar că atunci când zic bunici, întâmplarea a făcut că bunicul meu matern a murit când aveam doi ani. Așadar a fost de fapt timpul meu cu bunica, o femeie tare tânără atunci, dar cu o viață deloc ușoară. Însă, din fericire pentru mine, a fost o bunică tandră și grijulie cu mine și asta cred că m-a ajutat mult să devin un om care astăzi e capabil să iubească.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Fostele iubite ale lui Felix Baumgartner, gesturi emoționante după moartea acestuia. Cum au reacționat Nicole Ottl și Gitta Saxx

Acum, la vârsta bătrâneții, ea are o amintire persistentă de când eu aveam undeva la patru ani. Era vremea recoltei și ea era supărată că nu e nimeni să o ajute. Îmi amintesc că era un maldăr imens de păstăi de fasole în curte, pe care eu tot încercam să le deschid, să scot boabele ca să o ajut. Și atunci i-am spus că poate e supărată că am eu mânuțele prea mici și nu mă mișc suficient de rapid, moment în care a podidit-o plânsul. Înțeleg dragostea ei față de mine și faptul că nu își dorea să cred că e responsabilitatea mea (deși fie vorba între noi, asta cred până și astăzi), dar acum înțeleg și faptul că și ea era la rândul ei defavorizată de soartă și ar fi avut nevoie să primească ajutor întocmai ca un copil uneori.

Ce te-a motivat să te implici în proiecte educaționale încă de la vârsta de 15 ani?

Educatorii mei au fost dintotdeauna steaua norocoasă a vieții mele. Începând cu învățătoarea mea, care atunci când mi-am rupt mâna încercând să patinez pe gheață a venit și mi-a predat orele acasă doar ca să nu rămân în urmă, continuând cu dirigintele meu din clasa a 5-a, care mă saluta „doamna președinte' și dădea atenție la fiecare emoție pe care o afișam. Îmi amintesc că într-o zi i-am zis că nu mai vreau să fiu președinte și a chemat-o pe mama la școală să o întrebe de ce, ce anume mi s-a întâmplat. Cred că e profund sănătos pentru un copil să vadă că un adult de statura domnului Capșa, așa cum se numea dirigintele meu, se preocupă de emoțiile sale. Iar aceste două povești nu sunt nicidecum ultimii educatori care mi-au fost mentori și ajutoare, ca Sfânta Vineri din poveștile pentru copii.

La 20 și puțin de ani erai antreprenoare în toată regula. Cum ai reușit?

Uitându-mă înapoi cred acum că a fost totuși ceva cu care m-am născut. Ambele mele vocații, și antreprenoriatul și societatea civilă, s-au manifestat încă din anii de adolescență. Iar în Vasluiul anilor 2000 nu pot spune că am crescut în cel mai antreprenorial mediu. Însă, într-adevăr, de mică am văzut-o pe mama având un mic magazin de tip boutique, cu alimente și gustări, unde mergeau în pauză mulți dintre copiii de la școala mea. Cred că asta a ajutat apropo de a planta în mintea mea ideea că pot construi ceva singură, că pot fi propriul șef. În plus, tot în adolescență am întâlnit un om și un context fericit. Fundația Tineri pentru Tineri avea atunci o activitate națională extinsă și bine reprezentată în Vaslui – orașul meu natal. Iar întâmplarea a făcut să existe un drag reciproc între mine și profesoara care conducea atunci filiala, ea avea atunci vârsta mea de acum și a decis să îmi dea șansa să cresc în organizația de voluntariat pe care o crea. Cred că acela a fost iarăși un loc important în care am crescut cu adevărat spiritul de lider pe care îl am acum.

Cred că din aceste povești s-a născut spiritul meu antreprenorial. Și din faptul că m-am născut cu o abilitate încăpățânată de a crede că sunt bucăți din lume care pot fi mai bune și pe care noi, antreprenorii, le putem real îmbunătăți. Cred că fix acesta e motivul pentru care nu mi-am simțit niciodată viața lipsită de sens, întocmai din acest motiv.

Ce ți-ai dat seama că lipsește, în ciuda succesului pe care l-ai avut la o vârstă atât de tânără?

Îmi amintesc mirosul lui tata la finalul verii când venea să mă ia acasă, la oraș, după lunile petrecute la țară. Mirosea a săpun și a pâine proaspăt coaptă. Ăsta era într-un fel mirosul fericirii pentru mine, eram tare atașată de el la acea vârstă. Drept pentru care, într-o vară, când nu a venit la timp, m-am îmbolnăvit și nu m-am ridicat din pat până când nu a sosit. Zâmbesc acum la amintirea aceea pentru că erau vremuri în care era un singur telefon fix în celălalt capăt de sat. Și în care, de asemeni, reacția bunicii mele dacă nu mă simțeam bine era să aducă cele mai pricepute femei să îmi facă un descântec. Nu existau nici telefoanele mobile, să îi poată anunța rapid pe ai mei, și nici vreun fel de medicament.

Dar, revenind la mirosul de pâine și săpun, tot acela era pentru mine și mirosul care îmi amintea faptul că sunt diferită de ceilalți copii care stătuseră toată vara în oraș. Așa mă simțeam, că până nu miros din nou la fel, nu pot face parte din același grup cu ei. Azi, îmi dau seama că avem cu toții uneori acest sentiment de inadecvare, de lipsă de apartenență, cel mai adesea nejustificat, din motive absolut neesențiale, cum e mirosul de pâine.

Există un moment sau o persoană care te-a influențat decisiv în alegerea acestui drum?

Sunt aceste modele pe care le-am pomenit deja, dar n-aș putea spune că am o singură persoană care m-a influențat. Dar sunt sigură că, faptul că mi-a ieșit suficient de devreme, a fost un mare capital de încredere pentru tot restul vieții, că pot și că e un drum posibil pentru mine.

Care a fost momentul declanșator pentru înființarea Narada și cu ce gânduri ai plecat la drum?

Momentul e cel din vara lui 2016, în care eram deja un antreprenor de succes, cu un business pentru care creasem francize în 10 orașe și în care simțeam că viața e plină de oportunități și resurse pentru mine. Acesta era un contrast teribil de mare cu ce urma să aflu într-o discuție la un prânz cu fondatorul unui ONG de educație… și anume că foarte mulți copii din comunitățile lor nu mergeau la școală, pentru că nu aveau încălțări. Ceva atât de simplu de rezolvat și care totuși era departe de a fi accesibil tuturor copiilor din România lui 2016. Și atunci mi-am zis că trebuie să pun umărul și am făcut-o.

Crearea Narada n-a fost însă un drum scurt și nici unul simplu – am descoperit atunci că lumea noastră e una în care e considerabil mai simplu să articulezi un business menit să facă profit, decât o organizație menită să facă bine. Au fost necesari trei ani de perseverență în lipsa progresului, dar cumva, datorită și în mare parte lui Alex, cofondatorul Narada, am reușit. În 2020 organizația a început real să crească și să aibă impact anual pentru zeci de mii de copii din toată România, iar acesta nu-i puțin lucru.

Ce impact au avut acțiunile voastre (inclusiv platformele HartaEdu.ro și Naradix.ro) asupra accesului la educație și cum a evoluat organizația?

Dacă e să ne uităm la cifre – asta pentru că tocmai am realizat anul acesta că au trecut ca gândul cinci ani – sunt peste 200 de mii de copii impactați direct de proiectele și programele Narada, copii din peste 500 de școli din România în care, cu sprijinul donatorilor și al mediului de business, am investit peste 5 milioane de euro. Însă mie îmi place să privesc dincolo de cifre și foarte onest spun, îmi iau energie mai degrabă din povești. Nu o dată mi s-a întâmplat să merg în comunități și să aud profesori sau directori de școli spunând: „Nu mi-a venit să cred. Nu îmi imaginam că poate fi adevărat'.

Când îl privesc pe Robert de la Valea Doftanei, un copil care reprezenta doar o cifră într-o statistică a intervențiilor și pentru care am făcut un ocol de aproape două ore ca să-i ducem o tabletă și conexiune la internet la începutul pandemiei, deși, din punct de vedere rațional și al eficienței nu ar fi trebuit să facem asta, înțeleg perfect că impactul în educație nu ține de tabele cu rezultate și raportări. Ține de menire și aplecare către ce ne spune sufletul într-un moment sau altul că trebuie să facem. Azi Robert e complet integrat în comunitatea lui, se pregătește pentru Evaluarea Națională și spune răspicat că dacă nu ar fi primit acel suport la momentul respectiv, probabil că soarta lui ar fi fost cu totul alta.

Am adunat sute de povești în toți acești ani, am plâns și am râs alături de zeci de familii și mii de copii, ne-am bucurat, am greșit, ne-am ridicat, am luat-o de la capăt. Însă la finalul fiecărei zile am rămas cu câte ceva, cu o lecție învățată, cu un surâs, cu un „mulțumesc', cu o îmbrățișare.

Poți împărtăși o poveste care te-a emoționat și ți-a confirmat că munca ta chiar contează?

Narada e o organizație care face bine în fiecare an unui număr mare de copii, dar motivația mea se naște atunci când pot să văd cu ochii mei un singur copil pentru care am reușit real să pun umărul. Roxana e un astfel de copil. Roxana s-a născut la Bisoca, un sat din vârful muntelui din județul Buzău. Când am întâlnit-o era în clasa a 7-a și cânta dumnezeiește. Învățase să cânte de la radio, pentru că acolo în vârful muntelui nu mai urcase un profesor de muzică de dinainte să pună Roxana un pas în școală. Când am cunoscut-o nu aveam la Narada un program care să o poată sprijini, dar am creat pe loc unul și i-am oferit o bursă cu care a putut merge la meditații pentru admiterea la liceul de muzică din Buzău. Unde a și intrat, iar azi cântă profesionist, datorită profesorilor de acolo… și la fel de dumnezeiește.

Care sunt planurile de viitor pentru Narada și cum pot oamenii să se alăture cauzei?

Nu știu dacă ne ajunge spațiul pentru a trece în revistă toate planurile. Știi cum e: și într-o familie, planurile de viitor ne motivează, ne ambiționează, ne ajută să ne structurăm obiectivele. Ce pot să-ți spun este că în ultima vreme am încercat să privim puțin mai în profunzime lucrurile, să vedem care este impactul real al intervențiilor noastre asupra copiilor. Ne-am uitat la ce ne doare atunci când pare că nu ne mai lipsește nimic. Pentru că, trebuie să fim sinceri, educația din România anului 2025 este mult diferită de cea din 2016, când Narada a apărut pentru prima dată în gândul meu – chiar dacă nu se numea așa atunci – și foarte diferită de anul 2020, când făceam primele intervenții sub această formă de constituire juridică.

Statul a accesat fonduri europene și prin programele guvernamentale majoritatea școlilor din țară au primit dotări și funcționalități, ceea ce înseamnă că problemele de infrastructură au rămas mai mult excepții. Ce le lipsește însă copiilor? Acele metacompetențe pe care, din păcate, nu le deprind în școală și care sunt vitale pentru a-i pregăti pentru un viitor impredictibil. De ce impredictibil? Tocmai prezentul ne-a arătat cât de impredictibil poate fi contextul socio-politico-administrativ al țării, ca să nu mai vorbim de evoluția tehnologiei ultimilor 2-3 ani, evoluție care poate schimba total paradigma învățării și pregătirii, a job-urilor, a dezvoltării viitoarelor generații.

Rezumând, Narada se îndreaptă azi către intervenții în sfera științelor comportamentale menite să sprijine dezvoltarea socio-emoțională a copiilor prin programe dedicate rezilienței, gândirii critice și inteligenței emoționale.

Care va fi rolul tău de acum înainte în Narada? Știu că vrei să faci niște schimbări, să aduci o perspectivă nouă.

Narada este acum condusă de o echipă tare faină, așadar asta mi-a dat libertatea de a nu mai avea un rol atât de activ și de a mă putea concentra pe crearea de inovații prin care să livrăm impact pentru copii. Atunci când conduceam organizația erau atât de multe de rezolvat, încât adeseori terminam ziua cu regretul că n-am acordat suficient timp pentru a crea mereu soluții și mai de impact, măcar de ziua ar fi avut 30 de ore…

În plus, m-am întors și la rolul meu de antreprenor comercial, într-un proiect a cărui menire e să crească nivelul de educație în ce privește gestiunea banilor și, chiar mai mult, a investițiilor pe care le putem face fiecare dintre noi pentru a ne securiza viitorul. Un prim proiect pe care l-am dezvoltat în noua companie este www.talentfinanciar.ro, o platformă pe care toți cititorii o pot vizita pentru a-și crea un profil prin care vor analiza cum anume trăsăturile lor de personalitate le influențează relația cu banii și, ca atare, ce le este și ce nu le este recomandat în felul în care își gestionează finanțele. Pentru că o relație sănătoasă cu banii are întotdeauna ca fundament propriul fel de a fi. Îmi voi economisi banii și investițiile în mod diferit, spre exemplu, dacă mă emoționez, mai degrabă greu atunci când văd că economia are fluctuații, și diferit dacă fiecare schimbare îmi dă emoții majore.

Nu e deloc întâmplător faptul că din anii pe care i-am dedicat la Narada am trecut la domeniul educației financiare. Și asta pentru că în ultimii ani am văzut o creștere mare în satele României, puține școli mai au acum aceleași probleme de bază pe care le aveau în urmă cu opt ani, când am gândit Narada. În schimb, am observat în comunitățile României faptul că adeseori copiii cresc cu valori materiale nesănătoase. Prezența prea devreme pe rețelele sociale îi convinge că „succesul' se definește prin a avea ultimul model de telefon sau o mașină egală cu toate economiile tale.

Și asta îi vulnerabilizează financiar, iar apoi social, pe termen lung. Un copil care crede că poate cheltui toate economiile familiei pe un telefon, va fi un adult care cu ușurință se va îndatora mai mult decât poate duce. Și de aici o suită de comportamente toate distructive pentru sine și familia sa. O societate sănătoasă e mereu o societate inteligentă cu banii și resursele sale. Acesta e și motivul pentru care numele companiei pe care o construim este LTWealth, adică long term wealth – în traducere prosperitate pe termen lung – care adeseori se însoțește cu stabilitatea și liniștea pe multe planuri, nu doar financiară.

Cum ai defini o educație de calitate în România anului 2025? Ce elemente consideri ca fiind esențiale pentru formarea unui elev pregătit pentru viitor?

Cu toții am fost trimiși la școală ca să „învățăm carte'. Dar în ziua de azi mai e oare suficient? Ultima campanie Narada a avut la baza o cercetare științifică realizată de profesorii de la Cambridge, a cărei idee este că în mediile cele mai vulnerabile și adverse, copii pot dezvolta o serie de talente ascunse extrem de folositoare pentru viață, abilități ce nu pot fi deprinse în școală. Am studiat mult această cercetare și am aplicat chestionare calitative și cantitative în comunitățile noastre pentru a vedea dacă se aplică modelul. Rezultatele au fost conform așteptărilor, astfel că am derulat programul „nevoi ordinare pentru copii EXTRAORDINARI', cu ajutorul cărora am împuternicit profesorii să descopere acești copii cu talente ascunse și să-i pună împreună cu alți copii cu rezultate academice foarte bune pentru a se sprijini unii pe alții și pentru a lucra împreună, pentru a se descoperi împreună. Cred că cea mai des întâlnită expresie a fost: „Eu credeam că trebuie să ai un talent deosebit ca să fii selectat în program. Habar nu aveam despre mine că știu să… / pot să…'.

Educația ideală a anului 2025 ar trebui să le ofere copiilor toate abilitățile necesare pentru a se forma adulți responsabili care spun „știu să/pot să', fără urmă de îndoială.

Care sunt cele mai mari obstacole pe care încă le întâmpină copiii din mediile vulnerabile în accesarea unei educații echitabile?

Răspunsul, din păcate, nu s-a schimbat din 2020 până acum. În continuare sărăcia este cel mai mare balaur care se așază în drumul copiilor spre școală. În continuare, în mediile cele mai vulnerabile sunt copii care nu au cu ce să se încalțe sau să se îmbrace pentru a merge la școală și am văzut asta în vara lui 2024, când am făcut un apel către profesori pentru a vedea câți copii au nevoie de ghiozdan, rechizite, haine și încălțăminte. Rezultatul a fost că în numai câteva zile 8220 de copii aveau nevoie de acest sprijin. Iar sărăcia îi oprește pe mulți de la a continua școala, mulți pentru că după vârsta de 13-14 ani aleg să meargă la muncă, în detrimentul educației.

Dincolo de sărăcie mai este și nivelul de pregătire al familiei. Când ajungi în astfel de comunități și vezi că foarte mulți copii nu au niciun sprijin acasă, pentru că părinții lor nu au terminat nici măcar patru clase, îți amintești de acele vremuri în care educația era pentru cei înstăriți, pentru cei privilegiați, iar această imagine doare. Doare, mai ales pentru că realizezi că fără susținere, acești copii vor renunța devreme la școală și nu vor face decât să îngroașe acest cerc vicios în care se învârt familiile lor de generații: nu termină școala, muncesc din greu, pe bani puțini, uneori cu ziua, nu evoluează, se mulțumesc cu puțin și vor da naștere unor copii pe care nu-i vor putea susține, nu le vor putea da exemplu de reușită și de cât de importantă e școala/educația și tot așa.

Tu cum îți găsești „binele' tău și ce îți dă speranță, chiar și în vremuri complicate?

Există o credință stoică ce spune că dacă fiecare om își face „partea' acolo unde e el, brutarul face cea mai bună pâine pe care o poate face, medicul ajută toți pacienții pe care reușește, o mamă curăță camera copilului cu cea mai mare dragoste… și tot așa, împreună ținem structura lumii laolaltă. Asta e tot ce e nevoie! Așa că fericirea mea cea mai mare e că nu m-am simțit niciodată nici lipsită de speranță, nici de sens. Atât prin munca mea umanitară la Narada, dar și la LTWealth, simt ca eu și colegii mei facem în fiecare zi lumea un pic mai bună, mai ordonată, mai educată. Și desigur, în marea lucrurilor de rezolvat ce facem noi e doar un sâmbure de nisip pe o plajă imensă. Dar e ceva în plus, și asta e ce contează! Așadar, ce fac în zilele mele mai puțin bune e să mă așez puțin și să îmi amintesc că tot ce contează și dă speranță e ca fiecare dintre noi să ne facem partea, oricare ar fi ea.

Cum definești tu „binele' în societate? Ce înseamnă pentru tine o lume mai bună și ce valori ți-ai dori să fie mai prezente în societatea de azi – atât în România, cât și global?

Binele pentru mine e să nu rămâi pasiv atunci când e în puterea ta să faci ceva, oricât de mic. Și toți putem face ceva. Deunăzi eram într-o activitate de dezvoltare personală cu alte 16 persoane din toată lumea. La unul dintre exerciții în care eram cu toții legați la ochi și în care purtam de asemeni căști pentru blocarea sunetului, stăteam pe podea pe o saltea și am simțit cum cineva se așază lângă mine. Am simțit apoi că începe să plângă, am simțit asta pentru că se legăna în încercarea de a se liniști. Așa că am luat-o în brațe și am stat așa nu știu exact cât timp. Nu vedeam cine e, dar știam că atât pot să fac.

Mai târziu ne-am scos eșarfa de la ochi amândouă și mi-a povestit cât de mari erau pierderile pe care le suferise. Avusese un deces pe lună în familie de la începutul anului. Desigur, asta era o suferință atât de mare, că nu era în putința mea să schimb situația ei în niciun fel. Dar am putut sta cu ea. Nu mereu mi-a ieșit să stau cu oamenii care suferă, dar acum am putut, și asta a născut o prietenie între noi care traversează oceane.

Cred că binele în societate e de fapt un milion de astfel de momente și apoi un alt milion. Micro momente în care facem un gest mic, mic. Dar nu rămânem pasivi. Cred ca singurul mod în care răul are loc să crească e cel în care noi deși vedem ceva care nu-i cum trebuie, ne uitam pe margine și spunem doar „să se facă'. Dar cum zic naradienii, chiar „e ok să facem noi'. Așa că, hai să facem!