Alina Lavinia Grigoraș, jurnalist și scriitoare: „Oricând e un moment oportun să îți urmezi inima și să îți pui în evidență talentul și pasiunile”

Alina Lavinia Grigoraș lucrează în presă de 25 de ani, 14 ani la publicația în limba engleză Nine OClock, iar din 2024 este co-fondator și redactor șef al publicației România Journal. Prima carte a publicat-o la 37 de ani (Scufia cu vise), iar anul trecut a lansat „Aligri și cele patru anotimpuri', apărută la Editura Leviathan, în ediție de lux. Cu desene realizate chiar de fiica autoarei, Eva-Katerina Buțu, primul volum al tetralogiei, Anria, invită cititorii mai mici și mai mari într-o „călătorie fantastică pe tărâmul iernii veșnice' – după cum se spune în cuvântul introductiv. 

După Anria, vor urma Primavera (primăvara), Verania (vara) și Tomnera (toamna). A început să scrie literatură pentru copii după ce a devenit mama, mai exact, după sosirea pe lumea a celei de-a doua fiice. De fapt, chiar dorința fetițelor de a le spune mereu seara povești la culcare a fost și imboldul de a se apuca de scris.

Alina și-a dorit dintotdeauna să scrie, și pe măsură ce timpul a trecut, a înțeles că scrisul nu e doar un hobby, ci o mare parte din identitatea sa. „Dacă ar fi să mai fiu la început de drum în anii tinereții, cu siguranță nu aș mai proceda în acest mod — de tergiversare și găsire de motive în a nu scrie, sub pretextul că „nu e momentul acum', iar sfatul pentru orice persoană talentată este să nu își impună limite.

Avantaje: Ce te inspiră în viața de zi cu zi ca femeie, în afară de scris și jurnalism? Ai ritualuri, mici plăceri sau repere care îți dau echilibru?

Alina Grigoraș: E mai largă discuția, poate și în contextul în care condiția femeii autor sau, în general, a celei ancorată într-o anumită profesie, e mai vitregită dacă se găsește și în ipostaza familială, de mamă, pentru că, oricât ne-am da viteze, pentru cele mai multe dintre noi, în această ipostază este dificil de a găsi balansul necesar, este o realitate pe care trebuie să o recunoaștem. E o constantă luptă să menținem un echilibru cotidian, dărămite să perpetuăm ritualic niște mici plăceri, nu mai spun de a găsi timp zilnic pentru a scrie.

Chiar nu am știut ce să răspund în prima instanță la întrebarea unor amici care erau curioși care e stilul meu de a scrie, și primul răspuns care mi-a venit în minte a fost „stilul pe apucate', care, deși nu e oficializat, era foarte valid în cazul meu, al acelui moment, și cred că e în asentimentul multora.

Adică scriu și mă desfăt cu micile plăceri când apuc, în general, de cele mai multe ori pe fugă, uneori și pe îndelete. În privința jurnalismului, având sfântul deadline suflându-mi în ceafă, de obicei pun articolele pe care trebuie să le scriu pe primul plan.

Dar, în ciuda acestor provocări, sigur că am și mici ritualuri, precum cafeaua de dimineață, pe care, dincolo de plăcerea socializării cu alții, îmi place de multe ori să o beau singură, eu cu mine însămi și cu gândurile/planurile inerente. Și dacă planningul și reflecția merg mai bine dimineața, scrisul îmi vine mai la îndemână seara, până mai spre miezul nopții – atunci se liniștește toată casa și concentrarea și inspirația sunt mai intense, iar palierele imaginației sunt mai bogate.

Un reper care mă scoate din monotonia și repetitivitatea treburilor cotidiene este și gândul la vacanțe – apropierea lor și petrecerea lor, în ultima instanță, sunt adevărate baterii spirituale pentru mine. Mă descarc și reîncarc fantastic prin călătorii, deși nici de astea nu am timp să le fac în ritmul în care mi-aș dori.

Ce înseamnă „feminitatea' pentru tine, într-o lume în care definițiile sunt tot mai fluide și în schimbare?

Da, a devenit foarte sensibil acest termen, temporal și comportamental vorbind. În opinia mea, feminitatea a fost și este încă într-un roller coaster în ultimul secol, pentru că în acest interval a suferit cele mai multe și rapide șocuri, dar a bifat și cele mai mari și importante realizări, începând cu emanciparea femeii, obținerea dreptului de a vota, implicarea ei mai mult în sfera profesională și dobândirea unor drepturi reale la locul de muncă și în viața intimă, desprinderea ei treptată de imaginea exclusivă a gospodinei, doar mamă și soție, până la succese mai în profunzime, precum proporția mai mare în funcții de conducere, companii sau politică, atingerea unei cote mai echilibrate în salarizare.

Bineînțeles, să ne înțelegem, acestea nu sunt complet rezolvate, încă mai există în mentalul colectiv prejudecăți care se răsfrâng și în viața de zi cu zi sau care au fost înțelese într-un mod eronat, încât vedem acum reversul medaliei: în unele instituții sau circumstanțe, feminitatea a fost confiscată de feminismul exagerat sau de corectitudinea politică, care duce spre discriminare pozitivă (vezi mișcarea woke care creează atâtea valuri înspumate în opinia publică în ultimii ani).

Deci, da, să nu confundăm feminitatea cu feminismul și nici feminitatea cu posibilitatea nețărmurită de a întinde coarda ei exagerat, până la faza când ajungem să o anulăm total.

Cred că feminitatea trebuie să își asume și atuurile, dar și slăbiciunile inerente, să nu forțeze anumite limite și să caute tot timpul o cale de soluționare diplomată, echitabilă și mai puțin acerbă, în proporțiile caracteristicilor care au rămas în istorie ca avantaje feminine: diplomația și rezolvarea pașnică a lucrurilor, dar cu fermitate.

Nu aș lega neapărat feminitatea de componenta maternă – nu se exclud, dar nici nu se includ una pe alta – nu aș lega-o de aspectul fizic negreșit, în sensul acela de ultra-efeminat, cu acces pe opulență și standarde de frumusețe efemere.

Pentru mine, feminitatea înseamnă naturalețe înainte de toate, asumarea defectelor, dar și încercarea de a corecta pe cele mai grave, în special pe cele morale; înseamnă îngrijire a aspectului fizic, normal, dar în sensul ei organic, parfumat discret și cu bun gust, pe principiul less is more; înseamnă și asumarea cu fruntea sus a momentelor mai dificile, când nu putem fi „în țiplă' din varii motive: oboseală, copii, lipsă de timp. Mai înțeleg feminitatea și ca o exprimare fără limite a duioșiei și a fermității în același timp – aici aș putea spune că avem de-a face chiar cu un ideal feminin. E greu să le bifezi într-o măsură proporționată, să reușești să fii acel suflet bun și să ai autoritate în același timp, să fii bună și cool, dar fermă. Mă refer, de exemplu, și ca mamă, parteneră, angajată, șefă etc.

Și ultimul, dar nu în ultimul rând, aș spune că un apanaj al feminității este menținerea cu dârzenie și cu seninătate a simbolului acestui colectiv, pronumele „ele', și mă refer la acea solidaritate „de breaslă' – ceea ce presupune ca femeile să se susțină mai mult reciproc ca să poată lupta mai bine, dacă este cazul, împotriva oricăror lucruri care le pun în pericol existența și, în egală măsură, să lupte și pentru cele dintre ele care au alte opinii, care sunt diferite, care „ies din rând' într-o formă sau alta și care sunt mai supuse, de regulă, oprobiului public – inclusiv pe acelea care își caută încă feminitatea sau pe cele pentru care pronumele „ea', „ele' pot fi înlocuibile.

Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care l-ai învățat scriind atât articole de presă, cât și cărți?

Sunt multe satisfacții „de-a lungul drumului' în ambele direcții. Cele mai neașteptate lucruri pe care le-am învățat sunt că scriitura, în orice formă, îți dă aripi, te eliberează și îți conferă patosul acela necesar de a descoperi și a te descoperi, că ai un scop în viață, că e o formă de auto-terapie, că prin scris îți și răspunzi la unele întrebări personale sau profesionale și că, în ultima instanță, pui umărul la ceva – în societate și în procesul de cunoaștere și auto-cunoaștere –, că munca ta ajută cumva la un moment dat, cât de puțin, și oferă perspectivă. Și acesta este și scopul, într-un orizont mai mare, cred: să nu încetăm să găsim lucruri „neașteptate' în tot ce facem, indiferent de vârstă și nivelul profesional.

Ce simți diferit atunci când scrii un articol față de atunci când scrii o poveste pentru copii? Te transformi într-un alt „tu”?

Ambele scriituri ar trebui să aducă autorului o recompensă sufletească, un scop. Cred că intensitatea acestor sentimente depinde de cât de profund te identifici în fiecare, ce îți aduce mai multă satisfacție, adrenalină. În anii de început ai carierei, mă identificam mai mult cu partea gazetărească – erau și alte timpuri, când și presa românească era la începuturi și avea acel imbold specific oricărui lucru la început de drum: mult optimism, pasiune, fervoare, când nu simțeai foame, sete, oboseală, când alergai după o știre sau trebuia să predai articolul în timp record, curiozitatea, nerăbdarea de a mai învăța ceva. Între timp, mi s-a mai tăbăcit pielea în această meserie, ca să spun așa – intervine și repetitivitatea și plafonarea un pic – dar în mod cert am aceeași satisfacție când duc la bun sfârșit un articol și bifez ceea ce îmi propun să comunic de la bun început.

Presiunea pe autor e mai mare în cazul articolelor de presă – trebuie să bifezi multe, păstrându-le în anumite tipare (deadline-urile, scriitura simplă, concisă, lapidară în cazul știrilor), având grijă permanent să nu deraiezi de la misiunea supremă a comunicării gazetărești: să informezi nepărtinitor, să aduci cât mai multe dovezi, argumente pentru a sprijini misiunea de informare, dar și de desconspirare a ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor, printre rânduri. Trebuie să îți păstrezi ochiul acela al minții, de detectiv, care nu judecă însă și nu pune etichete, dar a cărui misiune e să dezvăluie și să aducă spre informare publică un lucru controversat sau problematic, în lipsa unor unelte ajutătoare clasice, justițiare (jurnalistul nu e nici judecător, nici polițist, munca lui nu se finalizează neapărat cu o anchetă, verdict); uneori chiar rămâne fără niciun ecou – și aici poate deveni chiar frustrant.

Scriitura pentru copii, pe de altă parte – și scriitura ficțională în general – este dintr-o „altă poveste', și la propriu, și la figurat. Îți permite, dincolo de faptul că trebuie să fii atent și să respecți anumite standarde care să țină cont de specificitatea micilor cititori, să alergi pe un câmp mai întins al imaginației, să deschizi uși mai mici sau mai mari. Îți conferă o libertate mai mare de a-ți deschide sufletul, de a te pune în pielea personajelor, de a evolua odată cu ele – și asta mi se pare foarte satisfăcător când scriu povești pentru copii. În mod clar, mă transform în alt „eu' când scriu literatură, povești – mă identific cu personajele, le urmăresc și pe ele cu ochiul minții, dar într-o manieră mai liberă, fără constrângeri. Le și las, de multe ori, să meargă unde vor ele, să deschidă ce uși vor, cum am spus, le îngădui să își pună întrebări, să greșească, să pălăvrăgească cât vor, să fie repetitive, să se joace cu cuvintele, cu forma și înțelesurile lor. Se găsește mai multă libertate pentru suflet și cuvânt pe tărâmul poveștilor, și asta îmi dă o satisfacție mai mare.

Dar cred că există o parte de „personalitate dublă' iminentă în fiecare autor, și nu e neapărat ceva rău – pentru că, în majoritatea cazurilor, autorii au și alte profesii, meserii – și, la sfârșitul zilei, ai nevoie de o dedublare, în sens pozitiv, pentru a jongla cu ambele roluri. Pentru mine, dedublarea decurge lin, însă – e ca o trecere bună și înălțătoare dintr-un portal în altul, ca și în cazul eroinei Aligri – pentru că îmi îngădui tot timpul să mă las dusă pe val de puterea elementului surpriză, într-un scop de devenire, de transformare și dezvoltare personală în ambele „meserii'.

Când ai știut că scrisul nu e doar un hobby, ci parte din cine ești? A fost un moment clar sau o revelație care a crescut în timp?

Scrisul a fost dintotdeauna parte din mine, cred, cel puțin de când am intrat la școală și am învățat să scriu. Eu eram fetița aceea din clasă care scria compuneri kilometrice și foarte încărcate de figuri de stil, pentru că așa izvorau din mine și nu aveam limite de cuvinte sau alte bariere. Spre ghinionul colegilor care trebuiau „să îndure' minute bune să mă asculte (haha), dar am avut și norocul providențial să mă susțină și profesorii — toți pe care i-am avut, de la învățătoare până la cei de limba română din gimnaziu și liceu — au detectat partea mea creativă și m-au încurajat, nepunându-mi bariere (doar indicații punctuale) și susținându-mă necondiționat, ceea ce mai greu se întâmplă în zilele noastre, unde vocația de pedagog și îndrumător de suflete mai rar se regăsește în bagajul dascălilor.

E mare lucru (și în ziua de azi, dar mai ales în timpul sistemului educațional mai cazon din anii comunismului) ca un dascăl să aibă un cuvânt bun pentru un copil cu anumite abilități, talente, pasiuni — să îl sprijine cu sfaturi și aprecieri, dincolo de maratonul ăsta amețitor din trecut, dar care a persistat și în ziua de azi, pentru note, olimpiade, premii, alegerea unei opțiuni perfecte pentru carieră/viață. Uneori e nevoie doar de comunicarea unei simple empatii, a unor mici gesturi de apreciere și sprijin, pentru a da aripi cuiva, pentru a-i certifica că e pe drumul cel bun.

Ulterior, în ciuda sprijinului de care am avut parte la școală și acasă, mi-am mai reprimat dorința asta de a scrie, din cauze obiective, cred: lipsa de timp, focusul pe carieră, alte proiecte, chiar și neîncrederea în mine uneori. A venit facultatea, jobul efectiv, viața te prinde în vâltoarea ei, și anii 90, începutul anilor 2000 în România nu au fost ușori pentru un tânăr la început de drum din niciun punct de vedere.

Am ales de atunci încolo orice altceva decât să îmi continui această plăcere și nevoie de a scrie (literatură, firește). Cumva am continuat scriitura prin meseria de jurnalist, dar nu acea parte de scriitură pe care mi-aș fi dorit-o, mai personală, cum este ficțiunea. În mod clar, privind în urmă, am avut și partea mea de vină că nu am insistat mai mult să îmi pun imaginația pe hârtie, dar probabil că ar fi venit cu un cost de burn-out.

Revenind la întrebare, în mod clar scrisul, pentru mine, nu e doar un hobby, e parte din mine — lucru pe care l-am știut dintotdeauna, l-am aplicat parțial în meseria de jurnalist, atât cât îți permite scriitura gazetărească, care are mai multe limite decât cea literară — dar pe care l-am și neglijat de multe ori (în special partea de scriitură personală, literară), de cele mai multe ori din cauze obiective.

Însă, dacă ar fi să mai fiu la început de drum în anii tinereții, cu siguranță nu aș mai proceda în acest mod — de tergiversare și găsire de motive în a nu scrie, sub pretextul că „nu e momentul acum'.

Și sfatul acesta pot să îl dau acum fără niciun dubiu oricărei persoane înzestrate și pasionate de scris: să nu își impună limite sieși. Oricând e un moment oportun să îți urmezi inima și să îți pui în evidență talentul și pasiunile, în ciuda dificultăților și barierelor temporale.

Ce te-a inspirat să creezi universul din „Aligri și cele patru anotimpuri?„

Nu am fost conștientă că pot și vreau să scriu cărți pentru copii decât în momentul în care am devenit mamă, în special după venirea pe lume a celei de-a doua fetițe, Eva, la șase ani după prima, Sara. De fapt, atunci am decis să pun pe hârtie mai multe povești, care s-au concretizat într-un prim volum de povestiri, Scufia cu Vise (publicat în 2014), dar ideile, subiectele de povești le-am născocit, le-am dobândit din timpul copilăriei de „only child' a fetiței celei mari, Sara.

Ea a fost genul de copil care voia povestea de seară, și, după ce am epuizat toate poveștile clasice sau după ce s-a săturat ea de ele, a vrut ceva mai „nou', și așa am început să născocesc mici întâmplări, povestioare de noapte bună. Atunci a fost factorul declanșator, sămânța încolțită a imaginației mele renăscute după lunga pauză de nescris de după liceu.

După ce am adunat câteva povestioare în volumul Scufia cu Vise, care se adresa copiilor de școală primară, în general, mi-a venit și ideea unei cărți pentru copii pe alt palier (următoarea grupă de vârstă — 10-14 ani), un roman pe care îl imaginasem eu ca o călătorie inițiatică într-o lume alegorică, pentru că se potrivea cu grupa de vârstă, perioada de preadolescență, care e dovedită — fizic și psihologic — ca fiind o etapă mai intensă a auto-descoperirii lumii.

Și cel mai potrivit peisaj pentru această călătorie inițiatică, de cunoaștere și autocunoaștere, mi s-a părut însăși succesiunea anotimpurilor, prin care natura se transformă, cunoaște vitregii, renaște etc. Deci petrecerea existenței umane și naturale pe parcursul unui an, când poți să experimentezi organic toate aceste schimbări, a fost declicul inspirațional pentru firul narativ al cărții.

Și am considerat, în plus, că ai o varietate bogată de „material', cum se spune — sunt atâtea trăiri, simboluri, obiecte și vietăți specifice fiecărui anotimp, că merită să urmezi fiecare „vârtej' sezonier în parte ca să exprimi bogăția sa și însemnătatea fiecăruia și să faci corelații cu viața reală, dar mai presus de orice, cu caruselul de sentimente și circumstanțe familiare cititorilor din această grupă de vârstă.

Dar am obținut și un altfel de efect: cititorii au descoperit — și viitorii o vor face — că, de fapt, cartea nu se limitează doar la această grupă de vârstă, este o carte pentru toate vârstele, în esență.

Și, ca să fac și o scurtă prezentare a cărții: ea urmărește călătoria inițiatică a lui Aligri, o fetiță de 10 ani, și a motanului său, Boticelli, prin Iarnă, denumită Ținutul Anria. După ce pisoiul încurcă firele Bradului Cosmic, pilonul central al lumii și al anotimpurilor, cei doi trebuie să treacă prin tot ținutul, să parcurgă o sumedenie de hopuri și pericole, să ajungă la capătul ținutului și să descurce firele aferente iernii, ca să poată ieși mai departe, spre Primăvară.

Cum s-a născut ideea tetralogiei? De ce începe povestea cu Anria, tărâmul iernii?

S-a născut pe parcurs, pentru că eu, inițial, aveam în minte o singură carte, un singur roman. Pe măsură ce am înaintat cu scrisul și am fost eu însămi captată prin portalul prin care trece și Aligri și ajunge în Anria – o anagramă a cuvântului „iarna'-, firește nu la propriu ca ea — mi-am dat seama că nu îmi ajunge o singură carte pentru asta. Aveam atât de mult de spus despre iarnă, despre întâmplările de acolo, despre toate structurile ei statale, personaje, firul epic s-a încâlcit și el, precum firele Bradului Cosmic din carte, încât doar pentru un anotimp nu mă „încăpea' un singur volum.

Și atunci am decis să scriu o carte pentru fiecare anotimp, și cum avem patru anotimpuri (discutabil însă acum din perspectiva schimbărilor climatice — haha), rezultă patru volume, ca atare o tetralogie.

Începe povestea cu Anria, așa cum și anul calendaristic începe iarna — asta a fost rațiunea primară. În plus, eu personal am asociat ideea de început cu momentul de dinaintea renașterii (naturii), care e primăvara prin excelență, dar pentru a renaște trebuie să trecem mai întâi prin niște furci caudine: frig, vijelii, vitregii. Și a fost și o coincidență de începere a scriiturii — în momentul acela era chiar final de noiembrie, la câteva zile depărtare de iarnă.

Cum ai construit tărâmul Anriei și celelalte districte? Te-ai inspirat din mituri sau basme?

Nu am avut un model în minte. Cred că a fost și o setare prestabilită de istoria lungă a noastră ca persoane — a lecturării de basme și povești în timpul copilăriei — în sensul că acțiunea, în majoritatea acestor povești, se bazează pe depășirea unor obstacole. Dar cred că este și standardizarea clasică a oricărei scriituri ficționale: să aibă o intrigă și o etapizare a rezolvării acestei intrigi.

Dar nu m-am inspirat dintr-un basm sau mit anume. Am folosit însă puțină documentaristică — să spunem, și ca deformație profesională, din jurnalism — în sensul că am documentat un pic geneza zeilor scandinavi și legenda din spatele lor, ca să încadrez povestea Anriei într-un reper cultural care deja există în mentalul colectiv, și ca să fac referire la Ymir și Uriarii de Gheață, am simțit nevoia să arăt cititorilor că e și un sâmbure de adevăr undeva în istoria îndepărtată a Anriei.

Anria este un produs ficțional sută la sută, dar această referință funcționează ca efect dramatic, în sensul: „e o legendă, dar… se spune că e și ceva-ceva adevăr în spate'.

Una peste alta, am mizat mult pe factorul originalității. Lumea Anriei este izvorâtă din pură imaginație, e o lume nouă, nemaîntâlnită, deși în ea se regăsesc și repere cunoscute de fiecare. Această alternanță induce iar un element de dramatism acțiunii.

În ceea ce privește districtele, ideea și succesiunea lor au curs natural, în sensul că denumirea lor vine de la fenomene, lucruri și vietăți specifice iernii, pe care le cunoaștem din viața noastră reală. Le-am pus pe hârtie schematic, ca să am o etapizare în minte și am mai strecurat ulterior denumiri și ființe fantastice inedite.

Cât de greu a fost să creezi de la zero o lume total diferită, nu doar de realitatea noastră, ci și a basmului clasic?

Nu mi-a fost greu deloc, pentru că mi-au venit cumva natural, izvorâte din ciclicitatea imaginației, pe care, dacă o stârnești, de cele mai multe ori se revarsă în cascade. Cu excepția unei mici scheme a ordinii Districtelor în firul narativ și a documentării mitologiei nordice și a entităților mitice, totul a curs organic, din una în alta. Pe principiul că orice idee nouă naște alte zeci de noi piste și posibile permutări.

Aligri este un acronim al numelui tău. Se poate spune că fetița care pornește în aventura vieții ești tu?

Aligri, da, e un acronim al numelui meu: Ali vine de la Alina și Gri de la Grigoraș. Dar a fost și o dorință de-a mea de a inventa un nume original, potrivit lumii inedite a Anriei, și acesta mi s-a părut adecvat — acronimul avea o sonoritate adaptată lumii fantastice în care urma să se desfășoare personajul.

În cealaltă privință, dacă Aligri sunt eu — în esență, se poate spune că orice erou de carte e un alter ego al autorului, și în cazul meu e pertinentă această idee. În momentele incipiente ale acțiunii am demarat construcția personajului cu gândul la fetița care am fost eu, deși Aligri nu îmi seamănă în totalitate. Fizic — destul de mult (cu excepția ochilor verzi), moral — nu atât de mult. Aligri e visătoare ca mine, dar devine rapid dezghețată și vorbăreață; eu am fost un copil timid, introvertit mult timp. Și mai sunt și alte asemănări și deosebiri.

Dar la un moment dat, orice personaj scapă cumva din mâinile autorului și capătă forme la care nici el nu s-a gândit inițial, și atunci încetează practic să mai fie doar un alter ego. De aceea, o văd pe Aligri mai mult ca pe un arhetip — orice fetiță poate deveni Aligri sau există o mică Aligri în fiecare din noi.

Dacă tu ești Aligri, cine e Boticelli? Există și el în realitate?

Da, a existat un Boticelli inițial și există și unul actual, dar sunt doi motani diferiți. Primul a aparținut unei foste colege de breaslă, și i-am spus că îi voi da credit pentru nume permanent, și în orice circumstanță (haha). Boticelli originar nu mai e printre noi, din păcate, însă numele mi-a rămas în memorie. Mi-a plăcut numele, părea foarte original, suna bine și era și foarte vizual, îmi și imaginam avatarul de poveste al lui Boticelli cel real într-un anumit fel.

Bineînțeles, în calitate de personaj de carte, a suferit câteva modificări, a căpătat o altă culoare, și o altă proporție, mai rubensiană, dacă e să rămânem în registrul picturii. Cât despre actualul Boticelli în carne și oase, el a fost botezat după Boticelli din carte, așa de atașați am fost de acest nume. E motanul nostru actual, un pisoi orange tabby de un an, cu noi de 10 luni, care, deși e roșcat și nu capuccino, și nu e așa gras ca Boticelli din carte, e la fel de mâncăcios și năzdrăvan.

Cum a fost să lucrezi împreună cu fiica ta, Eva-Katerina, la această carte?

A fost ideea celor de la editura Leviathan. Evei îi place să deseneze, nu e o pasiune totală, dar are mână bună și din una în alta, povestindu-le de ea și hobby-urile ei, la un moment dat, au venit cu ideea asta, de a face ea ilustrațiile, să captăm și ideea de artă naivă și să fie imagini simple grafice, nu ceva foarte sofisticat. De lucrat e mai greu de obicei să lucrezi „în familie', deoarece copiii au de obicei tendința de a o lălăi, dar cred că i-am explicat destul de bine în final cum stă treaba cu un deadline și ea s-a încadrat la fix.

Aspectul fizic al lui Aligri a fost inspirat din pozele mele din copilărie pe la vârsta de 10 ani, dar a ieșit ceva care seamănă cumva și cu Eva. În privința celorlalte personaje, i-am explicat cam cum vreau să arate, am discutat. Unele i-au ieșit mai ușor, altele mai greu, a fost muncă mai asiduă, ba renunța, apoi se reapuca la insistențele și încurajările mele. Treburile obișnuite, cu urcușuri și coborâșuri, din timpul oricărui proces creativ.

Ce mesaj ai dori să rețină cititorii din această carte?

În principiu îi las pe ei să descopere universul Anriei, nu aș vrea să îi influențez prea mult, cu atât mai mult cu cât e o carte cu atâtea înțelesuri și dedesubturi, multe mesaje trebuie decodificate, altele se subînțeleg. Mesajul sumarizat este acela pentru fiecare dintre noi, copil sau adult, să nu renunțe niciodată, chiar dacă se află în mijlocul vreunei ierni, la capătul ei stă întotdeauna o inimă dezghețată, cum e și motto-ul volumului Anria.

Dar mai sunt o grămadă de alte mesaje ascunse în pagini, e un tărâm fantastic dar cu multe repere în lumea noastră de azi: se fac referiri la iubire, răbdare, dar se vorbește și despre lucruri stringente, cum ar fi cam ce înseamnă un contract, ce e o dictatură, despre corupție, sănătate mentală, schimbări climatice, și chiar și despre moarte, bineînțeles în limitele capacității de înțelegere a unui copil. Cartea e mai eclectică așa, e ca un puzzle cu multe piese, unde fiecare își găsește locșorul ei până în final.

Ce ne poți spune despre următorul volum – Primavera?

Da, tetralogia va continua cu volumul doi despre primăvara, unde noul tărâm se numește Primavera, de unde și titlul. Vor urma Verania (vara) și Tomnera (toamna).
Primavera e în lucru, suntem și în mijlocul anotimpului aferent, deci am material bun pentru inspirație. Nu pot spune când va fi finalizată, în mod cert în acest an, vom vedea când e momentul prielnic de lansare, pentru că am gândit lansările fiecărui volum în anotimpul specific. Anria a văzut lumina tiparului în această iarnă, în decembrie, și a fost lansată în ianuarie.

Oricum, perspectivele sunt mult mai optimiste decât în cazul Anriei (haha), care a fost începută în 2014, a stat ceva timp în sertar, tot așa din tergiversări cauzate de lipsa de timp, schimbare de joburi, numeroase alte proiecte, concentrare pe timpul petrecut cu fetele mele. De Anria m-am reapucat treptat de prin 2022, am finalizat-o în 2023 și am reușit să o public la final de 2024.

Ca arhitectură a capitolelor, fir epic și intrigă, structura Primăverii va fi cam aceeași ca a Anriei, Aligri va intra printr-un nou portal într-un nou tărâm, al primăverii, ale cărui fire trebuie să le descâlcească și pentru asta trebuie să parcurgă o grămadă de probe, să treacă alte noi teste, să depășească niște vicisitudini. Boticelli îi va rămâne alături, firește, dar de majoritatea personajelor ne vom despărți, însă vor apărea altele noi, la fel de simpatice sau antipatice, după caz, ca și precursorii lor din Anria.

Ca un spoiler, primul District al primăverii este cel al Dezghețului și vor fi și cele ale Ghioceilor, Ploilor, Echinocțiului de primăvară, va fi multă natură înverzită, raze de soare, flori și insecte. Dar mai presus de orice, totuși lucrurile nu vor fi ce par a fi…..