Dassy Lee, campioană street-dance: “Oamenii caută acum un succes atât de rapid… succesul n-ar trebui să fie rapid”

Street-dance-ul e o artă care se învață cu mult efort. Consacrat pe străzile Americii și trecut ulterior în cultura mainstream, street dance-ul este profund conectat la energia și dinamica urbană, fiind de fapt un termen „umbrelă” pentru mai multe stiluri de dans asociate muzicii hip-hop.

Dassy Lee a început să-l danseze la vârsta de 9 ani în parcul din spatele blocului său din Seoul, în Coreea de Sud. 16 ani mai târziu, își vedea visul de-o viață cu ochii: era în America, pe scena mega-producției „So You Think You Can Dance' (7 premii Emmy și milioane de spectatori în întreaga lume), prima coreeancă care reușea această performanță. Și-a croit propriul drum condusă de pasiune și încredere în forțele proprii. Azi, străbate lumea dansând și vrea să fie un exemplu pentru cei ce vin din spate.

DassySeparatorVEZI FOTOPOZA 1 / 3

De ce ai ales să dansezi? Când și cum ai început?

Am început să dansez urmărind videoclipuri muzicale la televizor, eram foarte mică, aveam 9 ani și-aveam foarte mult timp liber pe vremea aceea, și mă uitam mai ales la artiști K Pop. Am început să-i copiez: îmi adunam prietenii și dădeam spectacole la locul de joacă pentru noi și prietenii noștri. Repetam după școală. Seoul e un oraș destul de sigur pentru copiii care se joacă pe stradă. Dacă-ți scapi telefonul, oamenii îl vor ridica de jos și apoi vin după tine să ți-l returneze.

Cum a fost copilăria ta?

Tatăl meu a murit când eu aveam un an, a avut cancer, așa că de fapt nu mi-l amintesc. Am crescut doar cu mama. Ea făcea tot ce putea, și era mereu ocupată cu munca… Lucra la restaurant, făcea croitorie, orice… Am o soră cu 3 ani mai mare decât mine. După școala primară, mama nu m-a putut susține cu adevărat să pot să iau ore de engleză sau orice altceva… Nu și-a putut permite, așa că aveam mult timp liber și de aceea m-am apucat de dans.

Care-a fost cel mai dificil lucru din adolescență? Când a fost momentul în care ai realizat că poți face din street-dance o carieră din care să-ți poți plăti și facturile?

La liceu aveam un club de dans, susțineam multe spectacole școlare, participam la festivaluri. Când aveam 15 ani, am vrut să învăț asta mai serios, am mers la o școală de dans și-acolo m-am îndrăgostit de street-dance. Am văzut cât de uimitor poate fi, am înțeles diferențele între stiluri și m-am îndrăgostit de Popping, stilul pe care-l dansez acum. Este un stil de dans la intersecția dintre funk și hip-hop, bazat pe tehnica contracției rapide și a relaxării ulterioare a mușchilor. A apărut pentru prima dată în anii 70, în California. Mulți dansatorii coreeni sunt foarte academici, iar Popping-ul e foarte tehnic, așa că e nevoie de multă practică. E ca la balet: oamenii fac aceeași mișcare la nesfârșit pentru a-și perfecționa abilitățile.

A fost cel mai greu stil pe care l-am învățat vreodată, a durat 2 ani doar ca să pot stăpâni tehnica…. Mi-aduc aminte că terminam școala la 17:00, luam trenul 2 ore până la studio (Seoul e un oraș foarte mare) și exersam până la 5 dimineața a doua zi… Am intrat în echipa studioului ca să pot să învăț gratis, făceam repetițiile peste noapte. La 5 dimineața luam trenul ca să merg înapoi acasă (alte 2 ore), făceam un duș și mă duceam la școală. De la acel punct încolo dansul a devenit ceva serios pentru mine. Am început să particip la multe concursuri… Stilul popping era foarte popular în Coreea la momentul respectiv: când erau competiții, se strângeau câte 300-400 de dansatori… Atunci i-am cunoscut și pe legendarii Electric Bugaloos (trupa care a dezvoltat popping-ul și l-a făcut cunoscut în lumea întreagă, aceeași trupă care l-a-nvățat pe Michael Jackson celebrul Moonwalk). Ei au vizitat Coreea de Sud și-au susținut workshop-uri de dans.

A fost o mișcare curajoasă să părasești Coreea de Sud și să te muți în America pentru a-ți urma pasiunea. Cât de greu a fost să faci asta? Ce te-a ajutat să reușești?

Am fost întotdeauna super-fascinată de show-ul „So You Think You Can Dance”. Când am împlinit 21 de ani, am decis să mă mut în America, așa că mi-am luat viza de student și-am plecat la New York. Am terminat liceul când aveam 19 ani, mi-a luat 2 ani pentru a economisi banii de care aveam nevoie pentru mișcarea asta. Lucram puțin, făceam joburi de marketing. Economiseam bani și înainte, dar aveam nevoie de mai mulți… așa că doar munceam, dansam și participam la competiții cu premii în bani și puneam totul deoparte. A trebuit să iau cursuri de engleză pentru a putea obține viza. Înainte de asta, știam noțiunile de bază precum „bună ziua, ce mai faci?' dar nu prea puteam să vorbesc realmente cu oamenii. Eram foarte speriată. Iar la New York nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei singure prietene. Pe vremea aceea eram naivă, nu știam cât de mare e America… vedeam New York-ul ca pe acest oraș imens, strălucitor…. Și-am zis, la naiba, trebuie să merg la New York! Nu aveam decât o speranță. Și un vis. Cred că de aceea am reușit, pentru că pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte. Sunt în zodia Pești, sunt o visătoare. În situația mea, n-aveam nimic de pierdut. N-am avut prea multe opțiuni în adolescență, a trebuit să renunț la o grămadă de lucruri pentru că am crescut săracă, așa că tot ce puteam face era să găsesc ceva care să mă facă fericită. A fost dansul.

New York-ul este un oraș cu adevărat scump. Inițial n-am reușit să câștig bani cu viza pe care o aveam. Doar cheltuiam banii pe care îi economisisem acasă și participam la toate competițiile posibile. Mama mă mai ajuta puțin, din când în când, și munceam online, în paralel, pentru o companie coreeană. Locuiam cu 500 USD/lună într-o cameră foarte mică în Astoria, Queens. Am trăit acolo o viață foarte ieftină. Mâncam o pizza de un dolar în fiecare zi… Doar supraviețuiam. Nu știu cum am făcut asta. Cu banii câștigați din concursuri îmi plăteam chiria. Eram singură pe atunci.

M-am îndoit de mine și mi-am pierdut speranța de-atâtea ori în perioada aia… Dansez de 22 de ani, am vrut să renunț probabil de 2000 de ori în tot acest timp. Fiecare zi a fost o luptă. Cu faptul că n-aveam suficienți bani să mănânc, cu faptul că n-aveam alături oameni care să-mi înțeleagă pe deplin cultura și limba (mi-am făcut prieteni, desigur, dar Coreea de Sud este o cultură total diferită). Încercarea de a înțelege cultura americană a fost grea, îmi era dor de familia mea, mi-era dor de sora mea, de mama… Au fost multe momente de cumpănă, dar motivul pentru care am continuat a fost mama mea. O iubesc atât de mult, e eroina mea… N-am vrut să mă întorc în Coreea și să-i spun că am dat greș. Și trebuia să am succes pentru a o putea sprijini și pe ea. Ăsta a fost lucrul care m-a tot împins înainte.

Privind în spate, care-a fost cel mai important moment al carierei tale?

So You Think You Can Dance. Am locuit în New York 4 ani și apoi m-am mutat în Los Angeles pentru a-mi urma visul: am semnat cu o agenție de impresariat și-am dat într-un final audiția pentru So You Think You Can Dance. Au fost 4000 de oameni înscriși la preselecții, am ajuns în top 8, așa că am făcut emisiunea la TV. Eram pentru prima dată la o emisiune TV, era momentul pe care mi-l doream de atâția ani, îmi era frică… eram doar un dansator de stradă care făcea freestyle, deci improvizam, așa că dansul meu se schimba mereu. Când cameramanul îmi spunea: poți să faci acum exact același lucru pe care l-ai făcut la repetiție? Mi-era foarte greu să fac asta. Și simpla apariție la acest program, atât de popular, mi-a schimbat cu adevărat viața. Am învățat atât de multe și cariera mea a crescut vertiginos de-atunci. Am câștigat competițiile Ladies of HipHop în New York, Floor the Love în Singapore și Dance Delight Singapore. Am filmat clipuri cu Calvin Harris și One Republic, am predat la Millennium Dance Complex LA, Broadway Dance Center New York, Dartmouth College, Flying Steps Academy din Berlin Creative Motion Dance studio din Vancouver și multe altele…

Ce-a spus mama ta când te-a văzut atunci la televizor?

Nu cred că mama a văzut încă asta. Cred că i-am trimis câteva clipuri, dar nu știu dacă le-a văzut. Nu e foarte prietenă cu telefonul sau cu Internetul.

Alături de Marie Poppins și Lily Frias Faci, ai format grupul Femme Fatale. Ați împărțit scena cu Bebe Rexha și Cirque du Soleil, predați workshopuri peste tot în lume cu coregrafiile Femme Fatale, în martie și aprilie ați avut turneu în Franța… Cum de-a reușit grupul Femme Fatale să devină atât de popular?

Am pus bazele Femme Fatale acum 5 ani. Alături de Marie și Lily, am participat la o competiție foarte mare numită Sweden Dance Delight: ne-am înscris, am început să repetăm împreună și apoi să coregrafiem o piesă nouă, am intrat și-am câștigat. Ulterior acest videoclip a ajuns viral, cu multe milioane de vizualizări. De-acolo, grupul nostru a crescut natural: am semnat cu Cirque du Soleil, am ajuns în finala Red Bull BC One World, am făcut showcase video cu Bebe Rexha, showcase pentru Formula 1. Am muncit atât de mult…

Mai avem o coregrafie în care am folosit piesa „Its a mans world' a lui James Brown, care a devenit un viral nebun. Arătam ca niște bărbați, ne-am pus o mulțime de păr fals, purtam niște costume foarte largi și dansam foarte masculin… Ulterior, jachetele cad, apar niște cămăși decupate, astfel încât să puteți vedea spatele întreg, gol, și stilul de dans se schimbă într-unul feminin. „Its a mans world' ilustrează povestea unei culturi street-dance dominate de bărbați, unde mereu trebuie să dovedim de două ori mai mult doar pentru că suntem femei. Așa se simte. Și-am vrut să spargem stereotipurile, să arătăm că feminitatea este la fel de puternică precum masculinitatea. Le putem face pe amândouă, am vrut doar să arătăm asta. Și da, am vrut să spargem barierele.

Crezi că există în lumea hip-hop-ului un sentiment de egalitate între dansatorii bărbați și femei? Întreb pentru că în dansurile clasice (precum baletul, de exemplu, sau tango-ul, care s-a născut tot în stradă), raportul de forțe e clar datorită modului în care sunt portretizate genurile, ce poartă și ce fac pe scenă: bărbatul își arată mușchii și ridică femeia… În hip-hop, când dansează în grup, dansatorii de ambele sexe fac exact aceeași mișcare, nu există lift-uri, care să determine diferitele roluri dintre dansatori, toți poartă cam același haine unisex…

Nu, nu există. Pentru că street dance-ul a venit de la bărbați. Este realitatea. Și o mulțime de stiluri de street-dance sunt foarte masculine: hip-hop, popping… vogue și waaking au venit din comunitățile LGBT… Per ansamblu, cred că sunt destul de multe femei care învață să danseze diverse stiluri de street-dance, dar la competiții vei vedea că toți judecătorii sunt bărbați. Așa că simt că îmi doresc cu adevărat să existe mai multe femei în această zonă să existe mai mult spațiu pentru ca femeile să devină judecători, arbitri, profesoare, lideri. Oamenilor nu le place când femeile vorbesc asumat, cred că este o prostie, dar e în regulă, peste tot în lume. Simt că mai multe femei trebuie să vorbească asumat, să-și urmeze drumul fără să se teamă.

Ai venit în România pentru a juriza preselecțiile unei competiții de street-dance. Pe 27 octombrie, la Circul Metropolitan București, Red Bull Dance Your Style caută cel mai tare dansator de street dance din România: 16 dintre cei mai buni dansatori din toată țara dansează până la ultima suflare în fața celui mai exigent juriu, publicul din sală, care trimite un singur mare câștigător în finala mondială din Africa de Sud, în decembrie. Cum ți s-au părut dansatorii români? Care e nivelul?

Am venit în România pentru preselecțiile aceleiași competiții globale de street-dance pe care am câștigat-o la Miami. Din Cluj, Timișoara, București sau Târgu Jiu, un tânăr dansator care a crescut ca și mine dansând pe asfaltul din spatele blocului va pleca în decembrie în Africa de Sud, la Johannesburg, să reprezinte România într-o bătălie acerbă în fața celor mai bun 60 de dansatori din întreaga lume. M-am uitat la energia românilor, la abilitățile și tehnica lor, dar și la capacitatea de-a face spectacol. Este o competiție în care publicul votează, trebuie să știi deci cum să te joci cu publicul.

Vizibilitatea street-dance-ului e în creștere. Emisiuni TV, fenomenul TikTok, a crescut numărul școlilor care predau asta, inclusiv în România, competiții desfășurate în zeci de țări… Cum vezi tu viitorul acestui curent?

Nu o să mint, îmi e frică…:) Pentru că simt că oamenii caută acum un succes atât de rapid… și succesul n-ar trebui să fie rapid. Oamenii încearcă puțin, dacă nu funcționează se reorientează imediat. Nu văd oameni care să sape cu adevărat mai adânc în cultură, așa că mă sperie asta… Pe de altă parte, TikTok-ul îi face pe oameni să danseze pentru a se conecta mai ușor cu alți oameni, ceea ce este bine.

Cristian Vechiu: „Nu cred că generația Z a renunțat la religie, ci pur și simplu și-au găsit alte modalități de expresie în privința chestiunilor de natură spirituală'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje