Cristian Vechiu: „Nu cred că generația Z a renunțat la religie, ci pur și simplu și-au găsit alte modalități de expresie în privința chestiunilor de natură spirituală”

Cristian Vechiu este un tânăr cercetător român în istoria religiilor, un om echilibrat și rațional care privește societatea în ansamblu și fenomenele ei prin lupa științei. Scopul acestui interviu a fost în primul rând acela de a aduce la rampă o voce dintr-o categorie de persoane care, cred eu, merită mult mai mult spațiu în media și, apoi, de a-mi lămuri câteva curiozități personale.

Discuția care a rezultat este plină de informații, de date, de detalii surprinzătoare, dar și un fel de platformă pentru și mai multe interogații legate de lucrurile pe care le spun sau le fac din inerție, îmi dau seama acum… Sper să găsiți în ea o poartă de intrare în aceste domenii extrem de vaste care sunt istoria religiilor și filozofia, și care ne îndeamnă să avem curiozități, nu certitudini. (interviu realizat de Andreea Chebac)

Este greu să faci portretul robot al unui tânăr cercetător român. Imaginația zboară liberă… Cum te-ai prezenta într-o frază? Ce ți se pare relevant să știe cititorii despre tine?
Sunt o persoană pasionată de istoria religiilor și de studiul limbilor vechi; pentru mine, cele două merg mână în mână nu doar pentru că în studiul religiilor este necesar să cunoști limbile în care au fost scrise textele esențiale pentru acele religii, ci și pentru că mă ajută să am acces la diferite mentalități pe care le-au avut oamenii de-a lungul timpului și să înțeleg modul în care limbile vorbite de acești oameni contribuiau la crearea unor structuri afective și simbolice și la crearea unor obiceiuri și practici ritualice.

Facultatea de Filozofie, masterat în Studii Religioase, nu ai ales cele mai lucrative domenii. De unde vine această pasiune? Ce răspundeai în copilărie când erai întrebat „Ce vrei să te faci când o să fii mare'? 
Inițial cred că o contribuție majoră în conturarea acestor pasiuni le-au avut lecturile din copilărie și faptul că am crescut (îndeosebi în timpul vacanțelor) în medii în care gândirea magică era la ea acasă. Ambele bunici erau descântătoare în satele lor, iar această experiență, de a fi în preajma unor persoane la care veneau oameni chiar și de la zeci de kilometri depărtare pentru un descântec, a cântărit enorm în fascinația mea de mai târziu pentru studiul religiilor. Desigur, la vârsta aceea nu îmi dădeam seama de impactul pe care urmau să îl aibă acele „sesiuni' de descântat, însă intuiam că mă aflam într-un univers formidabil, suprasensibil, în care cuvântul are o putere aparte.
Revenind la întrebarea „Ce vrei să te faci când o să fii mare?', primul răspuns cred că a fost avocat sau judecător, însă am trecut repede peste faza aceasta și am ajuns apoi la dorința de a scrie teatru și de a regiza. Începând cu clasa a noua am ajuns la concluzia că vreau să studiez filozofie și cam asta a fost, nici nu m-am mai răzgândit până la terminarea liceului și nici nu îmi păsa de veșnica întrebare: „Și ce faci cu filozofia?'. Părinții mei nu mi-au chestionat niciodată alegerea, cred că știau și ei că nu mi s-ar fi potrivit nicio altă facultate. După ce am încheiat cei trei ani de licență la filozofie în București, am dorit să mă concentrez mai ales pe studiul istoriei religiilor așa că am urmat un master de profil (singurul din țară) la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și am continuat cu un doctorat tot în studii religioase la Facultatea de Teologie Romano-Catolică. În tot acest răstimp m-am dumirit și că ceea ce îmi doresc să lucrez și unde mă pricep cel mai bine este domeniul cercetării și împărtășirii cunoștințelor mele cu ceilalți.

De câțiva ani împărtășești din cunoștințele tale de istoria religiilor, filozofie, tradiții mistice la cursurile de la Fundația Calea Victoriei. Ce ai învățat în răstimpul ăsta despre tine ca lector și despre conținutul pe care îl alegi pentru cursurile tale?
Experiența de lector m-a ajutat nespus de mult să-mi cultiv atât abilitățile profesionale, cât și să dezvolt anumite trăsături de caracter. În primul rând, mi-a oferit mai multă încredere în mine. În al doilea rând, am căpătat speranța că există în continuare interes pentru domenii „neprofitabile', precum istoria religiilor și filozofia. Cursanții mei vin întotdeauna cu dorința sinceră de a învăța lucruri noi, de a-și spori orizontul cunoașterii, de a-și completa poate unele lacune în formarea lor. Totodată, am învățat să acord mult mai multă atenție celorlalți și să îmi structrez mai bine ideile, informațiile și, în general, să fiu mai organizat. Pentru mine, o seară de curs presupune o implicare totală: îmi doresc ca cei care participă la cursurile mele să plece îmbogățiți intelectual, dar și să devină mai reflexivi, să exercite mai lesne capacitatea de chestionare a unor idei adesea preconcepute.
În privința conținutului, încerc la fiecare reluare a unui curs să vin cu ceva nou. Sigur, istoria unei tradiții religioase – în absența unor descoperiri radicale, revoluționare – rămâne aceeași, dar modalitatea prin care privim și analizăm specificul acelei religii poate să se schimbe. Or tocmai această dorință de a nu repeta la infinit „o poezie' în loc de a discuta analitic despre un subiect îmi oferă prilejul de a rămâne conectat la ceea ce se întâmplă actualmente în zona de cercetare. Orice propunere de curs este documentată minuțios, îmi aleg subiectele în măsura capacităților mele intelectuale și în limita priceperii mele, dar, odată fixat un subiect, îl pregătesc temeinic pentru prezentarea de la curs. Cursurile mele se sfârșesc mereu cu o bibliografie orientativă – e alegerea participanților dacă vor parcurge ulterior, după terminarea cursului, acea bibliografie sau nu, dar eu cred că multe dintre lecturile recomandate de mine au fost luate în serios. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să primesc e-mailuri ori mesaje pe Facebook din partea unor foști cursanți dornici să primească noi recomandări de lectură.

Ne poți dezvălui o informație de la unul dintre cursurile tale care face întotdeauna senzație printre  participanți?
Îmi vin în minte mai multe exemple, nu neapărat asemănătoare între ele, dar o să mă refer la o idee care a incitat și care a uimit mai mereu participanții. Este vorba de noțiunea de pharmakós, adică „țap ispășitor', care se referă la un anumit tip de ritual din Grecia Antică prin care erau pedepsiți cei care erau considerați a fi răspunzători de situațiile nefericite din comunitate ori se făceau vinovați de încălcarea unor tabuuri. Fie că vorbim de calamități naturale, fie de pericole externe, vechii greci aveau obiceiul de a găsi un țap ispășitor pe seama căruia să pună problemele care amenințau comunitatea și coeziunea socială. Țapul ispășitor era de regulă un non-cetățean (un sclav, un străin), un criminal sau un infractor învederat ori o persoană cu un anumit handicap fizic. Pedepsirea acestuia (prin bătaie cu pietre adesea) și alungarea din oraș se presupunea că echivalau cu o purificare a comunității, cu restabilirea stării de armonie și cu rezolvarea situației nefericite. Țapului ispășitor i se interzicea revenirea în orașul respectiv. Desigur, vorbim de un ritual care în zilele noastre pare aberant și absurd, însă pentru lumea antică (și nu doar pentru grecii antici, pentru că regăsim astfel de ritualuri cu rol de catharsis și în alte tradiții religioase) recăpătarea purității (fie că e vorba de cea individuală, fie de cea colectivă) în fața zeului/zeilor constituia o miză spirituală majoră. Și mai interesant este faptul că termenul de pharmakós este legat de un cuvânt pe care îl avem și noi în limba română, și anume „farmacie'. În fond, pentru grecul antichității, pharmakós era atât otravă, cât și remediu: otravă pentru că el era cauza dezechilibrului din comunitate, dar funcționa ca remediu de îndată ce era identificat, pedepsit și alungat, căci doar așa era restabilită starea de dinainte de criză. Odată dezvăluită informația aceasta la curs, se întâmplă, nu de puține ori, să avem discuții mai lungi asupra acestui concept de „țap ispășitor' și a modului în care continuăm să operăm cu el chiar și astăzi, deși evident aspectul ritualistic pe care îl avea în antichitate a dispărut.

Religia nu mai este în centrul lucrurilor în zilele noastre, așa cum era în Evul Mediu, de exemplu. A renunțat Generația Z la religie?
Modul în care se raportează oamenii la religie s-a schimbat de mai multe ori de-a lungul timpului. Nici măcar pe parcursul Evului Mediu nu aș spune că am avut un mod coerent și unitar de a gândi, practica sau trăi fenomenul religios. Post-iluminism, cel puțin în lumea occidentală, societatea a devenit mai seculară, mai dezvrăjită, sau cel puțin așa susțin unii istorici și antropologi. Impresia mea frustă este că ființa umană din momentul în care a devenit capabilă să articuleze limbaj și să utilizeze capacitatea de gândire simbolică (inclusiv fantasmarea, dar nu în sensul peiorativ de vedenie sau nălucă, ci pur etimologic, cu alte cuvinte, capacitatea de a crea imagini mentale) a intrat și pe făgașul gândirii religioase și magice.
Nu cred că generația Z a renunțat la religie, ci pur și simplu și-au găsit alte modalități de expresie în privința chestiunilor de natură spirituală ori a acelor „nevoi' cărora le corespundeau în alte vremuri așa-zisele religii tradiționale. Vorbim de un fenomen în plină desfășurare așa că vom avea o idee mai clară despre cum s-a raportat generația Z la religie peste câteva decenii. Este de urmărit și cum se vor schimba unele dintre ideile ori obiceiurile celor din această generație când vor fi mai înaintați în vârstă și nu mă refer aici doar la cum vor privi atunci „chestiunea' religioasă, ci și la ce ideologii vor fi mai sensibili, ce anume vor respinge și ce vor susține.

Să vorbim puțin și despre teoriile conspiraționiste care se răspândesc rapid mai ales prin social media, multe au un sâmbure religios în centru. Cum se explică asta?
Ar fi mai mulți factori de luat în considerare aici. Fără o ordine anume, aș spune că un rol aparte îl poate juca și sentimentul de mister/secret pe care de-a lungul secolelor l-au presupus nenumărate tradiții ori grupuri religioase. Unde întâlnim ideile acestea de mister, inițiere etc, acolo vom regăsi și teorii mai mult sau mai puțin conspiraționiste. Acesta a fost și cazul practicilor pitagoreice de exemplu, dar lucrurile au stat la fel și pentru riturile creștine în primele două secole de creștinism, pentru inițierile mithraice, pentru ordinele inițiatice ori mai târziu, în perioada modernă și chiar și în prezent, pentru lojele masonice. Un alt aspect de luat în considerare este și faptul că ideile de natură religioasă au fost adesea asociate cu supranaturalul. De la supranatural la paranormal saltul nu e neapărat mare, dar poate fi semnificativ. De exemplu, dacă nu știi prea multe despre civilizația Egiptului antic și vezi tipurile de reprezentare artistică ale faraonilor, s-ar putea să ți se pară bizare ființele respective. Dacă te uiți și la cum credeau egiptenii că arată zeii lor, vei și mai șocat. Dacă te gândești că piramidele au fost ridicate în urmă cu peste 4 000 de ani, începi să te îndoiești că niște oameni ca noi au fost în stare să clădească acele monumente, că regii Egiptului erau ființe în carne și oase și, cine știe, poate că zeii lor chiar erau extratereștri. Cam așa funcționează adeseori tipul de raționament din spatele multor teorii ale conspirației. Sigur, multe idei de genul acesta ar putea fi combătute cu o pregătire și o educație mai bune, dar lucrurile nu cred că sunt atât de ușor de rezolvat.
Uneori, cred că e vorba și de megalomanie deghizată în conspiraționismele acestea: „nu se poate, domnule, ca egiptenii ăia să fi ridicat piramidele', megalomanie care este completată de egocentrism (practicat în mod paradoxal în grup, pe forumuri și în grupuri de social media): „noi știm adevărul, ăștia vor să ni-l ascundă, dar noi nu ne lăsăm păcăliți.' În trecut, mă amuzam teribil intrând pe unul dintre cele mai cunoscute forumuri conspiraționiste și citind ideile debitate pe acolo. Astăzi, singurul motiv pentru care mă mai interesează așa ceva ține doar de partea de documentare a unor fenomene conexe celor religioase.

Cum i-ai explica unui cercetător străin religia în societatea românească în momentul de față?
N-ar fi tocmai simplu de explicat, dar tocmai pentru că ar fi vorba de un cercetător în istoria religiilor i-aș oferi câteva repere după care să își ghideze propriile interpelări și eforturi de a înțelege fenomenul religios în societatea românească.
Mai întâi legătura străveche cu politicul care produce și în prezent efecte cel puțin contestabile, o legătură care nu înseamnă doar subordonare dintr-o parte sau alta (în funcție de caz și/sau perioadă), ci și o co-dependență bolnăvicioasă. Această relație de co-dependență a fost prezentă în spațiul actual încă dinainte de existența statului modern numit România. În al doilea rând, o bogată diversitate etnică ce a însemnat îndeosebi în trecut și o anumită diversitate religioasă. Astăzi, sub apanajul unor revendicări ortodoxiste (de tipul: „noi, românii, din cele mai vechi timpuri am fost ortodocși'), s-ar putea ca un cercetător străin, cel puțin la o primă impresie, să nu mai resimtă diversitatea confesională din trecut. Un alt reper ar fi confuzia cvasi-generală a practicanților din mediul religios predominant (cel creștin) între practici și credințe populare și învățăminte / noțiuni religioase. Dar acesta este un aspect pe care îl regăsim cu precădere în zona Balcanilor. Nu în cele din urmă, clivajul între ușurința cu care românii declară a avea o anumită identitate religioasă și modul în care își asumă acea identitate la nivelul practicilor ei.
Relația aceasta dintre belief-behaving-belonging (credință-comportament-sentiment de apartenență) este una cel puțin interesantă în spațiul românesc. Eu aș caracteriza-o în primul rând ca fiind oportunistă și conformistă: cei mai mulți se declară religioși dintr-un soi de conformism, din reflex dacă vrei, dar raportarea lor directă față de religia respectivă este adeseori punctuală – cred când îmi convine, mă comport ca un credincios când am nevoie și îmi place să cred că aparțin de o comunitate când au loc mari sărbători. Evident, un cercetător străin poate să constate astfel de fenomene abia după o perioadă mai lungă petrecută în spațiul românesc. O experiență de acest fel s-ar putea să fie chiar amuzantă: de la crucea făcută pe repede înainte de șoferii de autobuze atunci când trec prin fața unei biserici până la lecțiile de ritualuri funerare ținute de bătrânele de la sate.

Ai un punct sensibil pentru o anumită credință religioasă sau o admirație pentru o anumită practică religioasă? Vorbim aici de privirea cercetătorului și nu a convertitului.
Datorită lucrării de dizertație și a cercetărilor din perioada masteratului, am o slăbiciune pentru istoria magiei, îndeosebi pentru ceea ce s-a întâmplat cu magia în perioada Renașterii și până în zorii modernității. Altfel, mi se pare impresionantă istoria tumultoasă a zoroastrismului, care astăzi mai numără undeva în jur de 250 000 – 200 000 de adepți. Iar un alt punct sensibil îl reprezintă subiectul numit generic „gnosticism', fascinația mea intelectuală pentru această problematică de istoria religiilor este constantă de cel puțin 10 ani.

Este filozofia un ajutor pentru tine față în față cu absurditățile de zi cu zi?
S-ar putea ca unii cititori să fie dezamăgiți de ce voi răspunde, dar pentru mine filozofia nu a reprezentat un instrument prea util în privința problemelor existențiale, a deziluziilor, a anxietății etc. Sigur, nu neg faptul că pentru unii s-ar putea ca un filozof sau altul, o idee sau alta, să le fortifice edificiile interioare, să-i întărească, să le ofere motivația de a continua. Pentru mine filozofia a fost mai degrabă întâlnirea cu o lume fascinantă de idei produse de oameni la fel de failibili ca noi toți. Datorită filozofiei am căpătat aptitudini și abilități care continuă să îmi fie utile în activitatea mea de cercetare și predare: am învățat să citesc critic un text, să-i „descifrez' nivelurile de sens, să am o perspectivă mai analitică, să nu mă las sedus de „autorități' intelectuale, să încerc să explorez mereu cu propria-mi minte ceea ce citesc și ce văd, ce se discută în jurul meu și de ce nu, chiar și temele actuale ale societății noastre.

Cum menții ideea de învățare continuă? Ce activități, proiecte te țin mereu conectat la domeniile tale de interes?
Învățarea continuă se bazează, în cazul meu, în primul rând, pe exercițiul lecturii: caut mereu să îmi îmbogățesc resursele de documentare prin cărți, studii, articole relevante pentru activitățile mele. Pare simplu la prima vedere, dar nu e: în România nu este câtuși de puțin facilitată partea această de documentare – bibliotecile sunt de regulă în urmă cu câteva decenii, lipsesc titluri importante publicate de-a lungul timpului, iar accesul la baze de date unde poți găsi materiale de studiu, ca jurnale și reviste științifice este cvasi-inexistent. În lumea de azi este însă mai simplu să ajungi la oamenii care te pot ajuta în domeniul tău datorită noilor medii de comunicare – Facebook, Twitter, e-mail, platforme dedicate zonei academice etc., așa că uneori poți lua legătura chiar cu autorii studiilor pe care ai vrea să le citești.
Alte resurse de documentare de care sunt tot mai atras și pe care le găsesc a fi de mare folos mai ales pentru că îmi solicită un alt tip de atenție sunt podcasturile și canalele de youtube care abordează teme de istoria religiilor, istoria civilizațiilor și filozofie. În ultimii 5 ani am observat o creștere a numărului de podcasturi mai ales, iar unele dintre ele sunt realizate exemplar de specialiști în domeniu.
În fine, deși n-aș spune deloc că e vorba de o activitate mai puțin însemnată, este aceea a traducerilor și a studierii unor limbi vechi: îmi place să îmi exersez abilitățile de traducător și mai tot timpul am ceva în lucru, chiar dacă de cele mai multe ori este vorba strict de texte traduse pentru uz intern, adică exerciții de traducere. Editurile din România nu se dau în vânt după texte nișate traduse din limbi vechi, așa că nici nu îmi prea pasă dacă „exercițiile' mele vor fi sau nu publicate vreodată. În ultima vreme lucrez la traducerea unui text filozofic de mici dimensiuni, dar care a avut un impact masiv în doctrina neoplatonică și ulterior și în curentele ezoterice occidentale: Despre peștera nimfelor în Odiseea' de Porfir, un filozof din secolul al III-lea.

Marco Missiroli: „Tinerii de azi sunt mai puțin interesați de sex, ei au un devotament față de propria imagine'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje