Daniela Zeca: “Azi când mă uit înapoi, îmi pare că nu eu am scris, ci o voce tăinuită a dictat tot…”

Vă mărturisesc că aștept cu nerăbdare un nou roman semnat de Daniela Zeca. Stilul ei de a scrie, de a țese o poveste care îți aduce aminte atât de un basm cât și de o carte contemporană, se potrivește cu plăcerile mele de cititor. De aceea nu puteam rata ocazia de a sta de vorbă cu ea la apariția ediției aniversare din „Demonii vântului' (Polirom, 2022), cartea de mijloc a parfumatei trilogii orientale. Sper ca acest roman să își câștige o nouă generație de cititori, care să o descopere pe Daniela Zeca așa cum am descoperit-o și eu: fără teama de vulnerabilitate și înfășurată într-o mantie de povești și simboluri.

Interviu realizat de Andreea Chebac

Tocmai a fost lansată o ediție aniversară a romanului dumneavoastră, „Demonii vântului' (ediția Polirom, 2022). Ce s-a schimbat în viața dumneavoastră în cei peste 10 ani de la apariția cărții și cum vă aduceți aminte de perioada în care volumul acesta a văzut lumina tiparului?
Faceți schimbul cu mine: la fix 10 ani distanță, după o ediție princeps și o a doua ediție – epuizate cu mult timp în urmă, îți revine pe piață o carte, în versiune aniversară și atunci bucuria, o clipă, ți se urcă la cap. Și mie mi s-a întâmplat, așa că „Demonii vântului' din 2022, roman retipărit chiar în zodia mea de Scorpion, mi s-a părut volumul cel mai frumos, solemn, grozav, ce mai!
Dar mi-am revenit repede. În fapt, dincolo de orice orgoliu sau laudă de sine, am știut că va sosi și am așteptat acest moment în care o poveste construită pe structura unui basm oriental se va îndepărta de falsa ei alură exotică, de senzorialitate, senzualitate și poezie, pentru a arăta mai mult din resursele de parabolă a puterii și a iluziilor înavuțirii. Nu în ultimul rând Demonii vântului este o sublimare în ficțiune a peripețiilor reale și tragice pe care le-a traversat, de la dezgroparea sa dintr-o carieră de piatră, tezaurul nostru „Cloșca cu puii de aur', care, până în 1922, când a fost atestată descoperirea mormântului lui Tutankhamon, era cea mai valoroasă comoară de aur scoasă vreodată la lumină.
După o pandemie chinuitoare și un război la care nu ne mai gândeam, scriitura a primit o rezonanță nouă, cea de la care eu am plecat inițial, acum mai bine de un deceniu, când l-am conceput pe șeicul Mo, cu tot cu visul lui de mărire.

Cartea are și o copertă nouă, care este povestea din spatele ei?
Rătăcitoarea de pe acele nisipuri ale deșertului și la care te uiți azi, dragă Andreea, fiindcă am văzut că erai atentă la coperta cărții, seamănă prea puțin cu mine, cea care, în ultimii 10 ani, nu a mai fost Sheherezada, ci DeZeBe, adică am călătorit doar în câteva orașe europene, am citit și am scris articole de teorie media, am predat la Universitate și m-am ocupat de jurnalism, livrându-mă cu tot suflul unui talk-show cultural matinal, de pe TVR2, „Mic dejun cu un campion'. Acest format de sâmbătă, de la ora 10, care a obținut două premii importante și care rulează fără întrerupere de aproape opt ani, m-a preschimbat din Daniela Zeca, cea a literaturii, în DeZeBe, cum îmi spun studenții și cum îmi zic, mai nou, cei care se mai uită la televizor.
Asta nu înseamnă că am lăsat literatura deoparte în tot acest timp, doar că ea a curs ca o apă fără valuri, însă știi cum se zice: apele liniștite sunt adânci, „Demonii vântului are de acum o cale a ei, de carte clasică, pe când eu încerc să aduc un titlu nou, care să nu îi dezamăgească nicio secundă pe cei care au citit trilogia orientală.
Dar până când noua poveste va fi gata, rămâne chiar să vă bucurați de această carte fericită, pe care am scris-o cu poftă și care continuă să fie, așa cum am mai spus, o carte a Stăpânului îndrăgostit. Pentru ea am zăbovit în febra și opulența Emiratelor Arabe, ca să pot să redau acel blestem al aurului, care cred că se insinuează și în cele din urmă copleșește orice suflet posedat.
Dincolo de imaginea copertei aniversare de acum e fascinația Saharei, pe care am descris-o în primul roman al trilogiei – „Istoria romanțată a unui safari' și care mă va urmări toată viața, ca un cer întors, cu tăcerile lui șoptitoare, în care, la apus, pătrunde vântul.
Azi, când mă uit înapoi, îmi pare că nu eu am scris, ci o voce tăinuită a dictat tot ce s-a așternut în pagini, iar acel glas era câte puțin al copilăriei pierdute, al îndrăgostirilor uitate, al corpului de femeie încă tânără și care își trăia probabil o vară târzie, indiană.

După călătoria acesta minunată în orient, noi, cititorii, așteptăm cu nerăbdare să ne purtați și în alte lumi exotice. Ce loc ați alege pentru o ipotetică viitoare călătorie literară?
Mi se pune foarte des întrebarea spre ce tărâm insolit, neexplorat, o să mă mai îndrept, iar răspunsul e: acum sunt doar cu mine, într-un București dispărut și secret, el e la fel de exotic, cred, precum atâtea alte teritorii din cărțile mele tocmai pentru că e al meu și l-am lăsat să îmi scape printre degete.
Înainte de a ne fi întristat și izolat fizic, din pricina virusului Covid 19, am trăit câțiva ani de interioritate, reîntâlnindu-i pe Dante, pe Cervantes și pe alți câțiva mari și descoperindu-i pe John Williams, cu „Stoner', pe Juan Gabriel Vásquez, Paolo Giordano, pe Thomas Pynchon (pe care îl recitesc acum, în tălmăcirea excelentă a lui Dan Croitoru) și o serie întreagă de autori români-prozatori și poeți, pe care nu aș vrea să îi enumăr, pentru a nu crea involuntar clasamente.

Care este relația dumneavoastră zilnică cu literatura? Ce citiți acum? La ce scrieți? Cum arată locul din casă în care vă petreceți cel mai mult timp în compania cărților?
Pentru că dețin și iubesc nespus două pisici grase, nu mai am niciun loc privilegiat, toate locurile din casă sunt ale lor, inclusiv fotoliul preferat a fost exclus fiindcă devenise un obiect favorit pentru ascuțit gheare. Așadar, în postura de perpetuu tolerată într-un spațiu burdușit cu vietăți și pagină tiparită, ceva discuri și câteva obiecte de recuzită obligatorie, am avut și am dintotdeauna o relație de maximă complicitate cu literatura din toate timpurile, e un fel de iubire-uimire-admirație-revoltă, care ne ține în viață pe toți ai casei.
Pe măsură ce vârstele mele se rotunjesc, sunt tot mai insomniacă, uneori ascult posturi de radio până în zori și asta pentru că radioul e o pasiune veche, iar vocea umană mi s-a părut întotdeauna expresia profundă a ceea ce a reușit să dobândească ori să piardă cel care vorbește.

Care este secretul unui dialog reușit? Vă întreb atât din postura celui care conduce discuția, cât și din postura invitatului.
După mai bine de un sfert de veac de jurnalism, încep să învăț că întrebările sunt cele care contează, pe când răspunsurile sunt tot atâtea povești.

Poezie, proză, jurnalism de radio și televiziune, critică literară… Unde vă simțiți cel mai acasă? Sau în ce ordine le-aţi aşeza pe toate acestea.
Dau din umeri destul de nedumerită și într-un fel cu totul neconvingător atunci când sunt interpelată și provocată să spun ce e pe primul loc pentru mine: televiziunea? proza? profesoratul sau poate ceva de peste toate astea la un loc?
Nu pun chiar niciodată toate aceste experiențe nici în succesiune, nici în concurență, fiecare e pe locul întâi la un moment dat și le devorează pe celelalte. În plus, ici și colo, sunt coridoare în umbră, care înnoadă între ele interviul și suspansul dintr-o poveste, felul de a te documenta ca să pășești în platoul de filmare și căutarea unui personaj.

Pentru că jurnalismul și literatura se întâlneasc în câteva puncte, printre care și arta povestirii. Pe final de interviu vă provoc să ne spuneți o poveste în care dumneavoastră sunteți personajul central. Un mic exerciţiu prin care cititorii noştri să vă cunoască puţin mai bine.
Poate avea două rânduri sau două paragrafe, poate fi o poveste despre cea mai recentă emoție sau despre cea mai fericită zi.
După prima ediție a romanului Demonii vântului', am fost întrebată cu insistență care dintre femeile din poveste sunt eu. Răspunsul e același și după zece ani: sunt toate și niciuna în fapt. Aceste eroine întruchipează mai ales ceea ce eu nu am ajuns să fiu.
Concret, în ordine personală, Demonii…' este o carte a mamei mele, căreia i-am și dedicat această a doua piesă a trilogiei orientale. Când eram pe sfârșite cu scrisul și doar retușam câteva dintre paginile despre perle, am primit un verdict medical: mama mea avea cancer, un diagnostic care s-a confirmat fără dubiu și care m-a aruncat brutal, a fost ca o cădere din cer, din tot ceea ce făceam. Am vrut să abandonez și așa am și anunțat, că mă opresc pentru o vreme. Aici flerul editorului meu a jucat un rol principal. Mi-a zis: nu renunța să termini romanul, cere un semn', dar mă simțeam năucită și habar nu aveam cum aș putea să fac asta. Eram la București, în miez de august, într-o caniculă istovitoare și am ieșit în stradă, cu gândul să mă urc într-un taxi, fără să știu încotro să apuc, era la amiază și în jur nu mișca nicio frunză. M-am așezat pe o bordură, în fața Institutului Bancar, unde de obicei îmi las mașina când locul meu de parcare e ocupat de altcineva. Am bolborosit, m-am rugat anapoda, mai mult am pretins: duc cartea mai departe și mama mea va trăi sau mă opresc?
În nemișcarea înfierbântată dintre blocuri a apărut ca de nicăieri o fetișcană pe o bicicletă. Căra o găleată cu mop, care i se legăna pe ghidon. Fata se ridicase din șa, ca să înfrunte panta asfaltată, era îmbrăcată în trening, precis murea de cald, dar s-a întors spre mine zâmbind și atunci am văzut: avea perle la gât.

Prof. dr. Mircea Iliescu: Oamenii care știu că au un istoric de cancer în familie își pot face anumite teste genetice de prevenție'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje