Cătălin Saizescu:„Românii știu să facă haz de necaz și asta îi ajută să parcurgă etape grele din istorie”
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2024/01/catalin-saizescu_foto-alex-galmeanu.jpg)
Când nu vom mai tresări la auzul numelui Saizescu, când nu vom mai ști replici din Secretul lui Bachus, când nu ne vom aminti scenele emblematice dintre Dinică și Jean Constantin în Secretul lui Nemesis, vom fi pierduți. Goi și pustii. Vom privi ca tembelii scălămbăiala de pe Tik Tok. Dar să fim optimiști… Cătălin Saizescu apără de ceva ani umorul românesc. Așa cum știe mai bine. Așa cum l-a învățat tatăl său. Ultimul film, în regia lui Cătălin Saizescu, va aduce, cu siguranță, lumea în cinematografe.
Ești fiul marelui Geo Saizescu. Ai trăit într-o casă unde umorul era literă de lege sau din contră… era o atmosferă, rigidă, didactică, apăsătoare? Maestrul Saizescu avea și o latură introspectivă, care te punea pe gânduri…
Într-adevăr, era o casă în care umorul era literă de lege, dar mai presus de asta eram într-o casă în care legea guvernării era dragostea, iar iubirea asta de familie și țară era capitală. Nu de puține ori am avut divergențe cu tata referitoare la tendințele din cinematografie, dar de fiecare dată am reușit să-i transmit ideile bune care veneau din noile tendințe în noul val pe care el a reușit să le accepte, deși nu le împărtășea. Tata a fost un patriot desăvârșit, mai ales din latura 'oltenească' a iubirii de țară și de fiecare dată încerca să scoată în față tot ce venea din această parte a lumii. Pentru că oltenii erau, în opinia lui, o specie rară, aparte, și asta nu o știu doar ei, ci o știe toată lumea, sau cel puțin românii. Lucian Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat', iar eu aș spune că umorul s-a născut tot la sat, dar în Oltenia sau cel puțin în zona asta… Deși fiecare zonă a țării are umorul ei, eu cred că moldovenii au latura mai emoțională, ardelenii sunt mai serioși, oltenii sunt ageri, iar muntenii mai pragmatici. Dar nu este numai un fenomen regional, lucrurile se combină, până la urmă românii sunt cu toții niște oameni care știu să facă haz de necaz și asta-i ajută să parcurgă etape grele din istorie.
În ciuda faptului că făcea comedie, Geo era un tip foarte serios, meticulos, atent, punctual și sârguincios. Se trezea devreme și perioada lui de lucru era între 5 și 8 dimineața când pleca la birou. Avea o manie în a face teancuri de notițe și avea ziare subliniate, articole din reviste și cărți pe care le ținea așezate, într-un echilibru precar, de jur împrejurul lui pe un birou masiv de stejar atât la biroul de acasă cât și la cel din Gabroveni, unde era și redacția revistei Harababura, un soi de Urzica, revistă umoristică cu texte comice și caricaturi, și unul dintre copiii lui de suflet, pe lângă Facultatea de Arte a Universității Hyperion care-i purta numele (nu știu dacă îl mai poartă) și festivalul de film studențesc Hyperion pe care l-am redenumit Geo Saizescu după dispariția lui, dar care nu s-a mai organizat din lipsă de susținere financiară (tata se obișnuise să-și subvenționeze acești „copii' care nu făceau decât să risipească…).
Te-a ajutat până acum în viață numele pe care îl porți? Ți-a deschis uși? Cum a fost în facultate :)))?
Numele m-a ajutat mai mult când eram mic, pentru că mă cunoșteau doamnele de la Cinema Studio unde era cea mai importantă ușă deschisă și așa intram gratis să vizionăm filme (mergeam cu prietenul meu Mihai Mălaimare jr.) și aveam acces la balcon (care era de obicei închis). Încă n-am uitat cum stăteam pe mijlocul rândului 15 care avea o balustradă de lemn pe care-ți puteai odihni picioarele, fiind singuri în tot balconul, de parcă ne închiriaserăm tot cinematograful.
Și nu ratam niciun film…
Într-adevăr, până acum 20 de ani, numele acesta (suntem o singură familie cu rădăcinile în Prisăceaua, județul Mehedinți, acolo unde s-a născut tata) avea o sonoritate ce-i făcea să tresară pe mai toți românii care-i văzuseră filmele și nu erau puțini care mă întrebau dacă am vreo legătură cu el. În ultima vreme sunt din ce în ce mai rari cei care tresar la auzul numelui Saizescu… dar mai sunt…
Am avut și destule uși închise, doar că odată cu numele veneau și antipatiile și dușmăniile din oficiu, pe care nu le meritam. Ajunsesem la un moment dat să mă gândesc să iau numele de domnișoară al mamei ca să pot da și eu la facultate ca un anonim, dar n-am făcut-o, așa că mi-am luat direct o ușă-n nas… pe care, pe moment am simțit-o dur. Ulterior m-am bucurat să-l am ca profesor pe regizorul Mircea Drăgan un profesionist de școală veche, rusească, de la care am avut multe de învățat, precum și de la alți profesori minunați precum DR Popescu, Radu Aneste Petrescu, Călin Căliman, Dumitru Capoianu și alții.
N-am primit tratament preferențial în facultate, ba chiar am avut controverse serioase atât cu profesorul meu de an cât și cu tata, referitor la temele abordate în scenariile filmelor de an, la unele am renunțat forțat, dar la altele nu, și am avut totuși șansa să-mi și iasă bine, fiindcă eram amenințat cu exmatricularea :))) și poate că altfel cariera mea s-ar fi terminat înainte să înceapă…
Spune-mi un film de-ale tatălui tău la care râzi și acum…
În general râd la toate, dar preferatul meu rămâne „Astă seară dansăm în familie' unde regalul distribuției și genialitatea scenariului lui Băieșu își dau mâna într-o comedie originală de zile mari! Dar e greu să nu vorbesc și de „Secretul lui Bachus' în care Ștefan Mihăilescu Brăila este pur și simplu delicios.
Destinul, până la urmă, a învins, în ceea ce te privește. Tatăl tău ar fi fost mândru… Moștenești o genă a regizorului de geniu sau e o luptă pentru propria identitate?
În ciuda faptului că mama mă vedea arhitect sau doctor, am ajuns să îmbrățișez aceeași meserie ca tata. Și în sinea lui, tata era fericit că-l urmez deși nu susținea asta în fața mamei, ca să n-o supere.
La umbra nucului bătrân… nu crește nicio floare. Și, din fericire, suntem cu toții diferiți.
Care sunt principalele surse de inspirație în regia și scenaristica filmelor tale?
Viața. Articole din ziare, pe care, am fost învățat de mic să le culeg și am început cu foarfeca… acum le culeg digital… Cărți, încerc să fiu la curent cu ce mai apare nou în literatura românească… În general caut întâmplări care mă mișcă și pe care le pot aduna sub umbrela unei suprateme care să transmită un gând pozitiv în încercarea de a mișca ceva în interiorul spectatorului, să-i dea de gândit. Cred că dacă toți membrii unei comunități ar încerca cu câte puțin să aducă ceva bun, o temă de gândire măcar, societatea ar fi cu totul diferită.
Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în cariera ta de regizor?
Filmele de protecție a muncii sau filmele de prezentare pe care le-am făcut în facultate ca să-mi pot finanța filmele de an (pelicula era o avere), publicitatea și mai nou promovarea filmului nou făcut care sper să ajungă la cât mai mulți spectatori, acestea au fost și sunt marile provocări… ah, și am uitat să spun poate cea mai mare provocare e finanțarea proiectelor. Restul, adică realizarea filmelor, e o bucurie, deși, ce-i drept, fiecare film este o provocare… dar o provocare plăcută.
Cum este regizorul Cătălin Saizescu? Cum ai descrie onest colaborarea cu actorii și echipa de producție?
Deschis, destul de democratic când nu sunt despotic:) Îmi place atmosfera bună la filmare și mă bucur de fiecare clipă a producției unui film, deși sunt strict în ceea ce privește calitatea artistică a produsului finit.
Consideri că evoluția cinematografiei românești în contextul internațional ne este favorabilă?
Valul a trecut. Dar filmele care au rămas în urma lui au adus în lumină cinematografia românească peste tot în lume.
Există aspecte specifice pe care crezi că industria cinematografică din România le poate îmbunătăți?
În primul rând ar trebui să reapară școlile profesionale sau cursuri pentru școlirea tinerilor ce și-ar dori să lucreze în echipa de filmare, pentru că e nevoie de electricieni, mașiniști, recuziteri, constructori decor, asistenți de imagine, de machiaj, coafură, costume, oameni de producție… Sunt multe momente în care se simte penuria de personal și o creștere nejustificată a onorariilor în perfectă discordanță cu bugetele producțiilor naționale.
Urmează să apară în cinematografe Visul, cel mai recent film. Când l-ai făcut? Unde s-a filmat? Ce așteptări ai? Filmele tale nu trec neobservate niciodată. Ce mesaje care te reprezintă poartă acest film? Ce ți-a plăcut cel mai mult la acest proiect?
Visul este o comedie, filmat în două teatre, un cinematograf și un penitenciar de maximă siguranță. Filmările s-au încheiat în primăvara anului 2022. Este un film făcut din dorința de a reconecta publicul cinefil cu cinematografia autohtonă, o comedie cu substanță, povestea scenariului scris de Gabriel Gheorghe fiind inspirată de întâmplări reale.
Tema principală a filmului are legătură cu reeducarea persoanelor private de libertate, un actor fiind trimis la penitenciarul din localitate să înființeze un club de teatru și să pună în scenă Shakespeare. Dar una dintre supratemele filmului și poate cea mai importantă este că arta poate schimba oameni și destine.
Ca la fiecare proiect nou, mi-a plăcut și îmi place să întâlnesc oameni noi, atât actori cât și profesioniști din echipă, dar și să continui cu alți cu care am legat deja prietenii durabile.

FOTO: Alex Gâlmeanu