Ana Barton: “„Mândria este începutul și sfârșitul tuturor relelor…”

„Ophanim' e o carte pe care, odată ce-ai citit-o, o porți în suflet și o plimbi prin lume, fără ca măcar să-ți dai seama că faci asta. Deși Ophanim sau Fane – altfel spus – e un personaj în felul lui excepțional, acest volum, publicat de Editura Trei, e chiar drumul de căutare a firescului și a normalului, unul plin de miracol și mister. Cu scriitura sa inconfundabilă, recognos­cibilă de la prima la ultima frază, Ana Barton te poartă într-o lume cu simțuri exacerbate, unde totul e motiv de mirare sau de recunoaștere și te ghidează spre profunzime, spre puterea cuvintelor, căci, nu-i așa: „De-aia ne dă Dumnezeu un infinit de cuvinte goale, ca să ne facem din ele frumuseți, izbăviri sau iertări. Și câte și mai câte alte bunătăți.'

Interviu realizat de Camelia Cavadia

Deși Ophanim – sau altfel spus, Fane – este un personaj cu adevărat extraordinar, înzes­trat cu un auz mai puternic decât cel obișnuit, lucru care îi schimbă, evident, viața, eu cred că această carte este mai degrabă o pledoarie pentru firesc și normalitate. Este o invitație la (re)găsirea firescului, a normalității, a naturaleții fiecăruia dintre noi. Am dreptate, mă contrazici?
Nu te contrazic. Am putea să spunem că, deși nu este un roman tezist, într-un fel este un roman-manifest. Exact despre asta este vorba. Un manifest pro firesc, pro naturalețe sau, așa cum zici tu, o pledoarie pro-firesc, pro-naturalețe și, totodată, un semnal de alarmă legat de goana teribilă după extraordinar pe care o trăim nu doar de acum, din ultimii ani, ci deja de zeci de ani încoace. Pentru că, dacă ne uităm bine și numărăm, sunt deja niște generații care nu mai știu să trăiască altfel. Acești tineri ai noștri, acești copii ai noștri sau copii de lângă noi – că nu trebuie neapărat să fi fost noi născătorii și crescătorii lor – pur și simplu disperă dacă o atingere de buton dă eroare. Nu mai există răbdare, nu mai există atenție, nu mai există concentrare. Iar căderea în gol – în golul interior – este atât de abruptă, încât nu mai există o scară interioară pe care să cazi, să te lovești, să te învinețești un pic la cap, un pic la genunchi, puțin la cot, să te doară șoldul, să te doară pe ici pe colo, după care să te ridici. Nu. Acum ai căzut de sus, iar jos este prăpastia unde te prăbușești și te faci țăndări. Iar pe mine lucrul ăsta m-a speriat foarte rău.
Și, deși nu a fost o chestiune rațională, cognitivă, (mă) bănuiesc că așa l-am născut pe Ophanim sau mai bine zis, pe Fane.

Spuneai undeva: cărțile sunt stăpânele noastre, nu noi suntem stăpânii lor. Dacă ea a venit la mine, îi respect venirea și-i sunt recunoscătoare că m-a ales. Cum a venit Fane la tine? Cum te-a găsit?
Nu a existat un moment, o secundă anume. Fane s-a adunat din viață, din observație, din trăire. Într-o zi, în mintea mea, din toate aceste strângeri, adunări de lucruri, de trăiri, de observații, a ieșit Fane, cel care aude atât de bine încât lucrul acesta îi schimbă viața.
Pe moment, nu m-am gândit că el este un simbol al excepționalismului, dar pentru că personajele mele sunt libere – am o relație de egalitate și de echitate cu ele – Fane s-a construit așa. Firește că eu construiesc arhitectura cărții, eu pun fundația, cu toate astea personajele mele sunt libere să cârmească într-o parte sau în alta, ele fiind libere să meargă în orice direcție vor. În momentul în care scriu, simt când ele vor să meargă într-o parte sau alta și le dau această libertate. Dar ce înseamnă că le dau libertate? Ele o au deja. Prin urmare, Fane a venit la mine liber. Și da, până la un punct, pot spune că eu am născut acest personaj. Dar oare doar eu singură am născut acest personaj? Nimic pe lumea asta nu se naște singur, prin proprie voință și putere. Eu nu sunt Dumnezeul personajelor mele.
Cam așa a fost și cu Fane: întâi a venit auzul lui la mine și apoi a venit lucrul de care m-am speriat cel mai tare: am știut că Fane este bărbat și că narațiunea trebuie să fie la persoana întâi. Iar asta a fost adevărata provocare. Pentru că abia atunci m-am gândit: voi fi eu în stare să scriu o narațiune la persoana I, cu naratorul bărbat, cu vocea unui bărbat? Mi-am dat seama că va fi greu pentru că e nevoie de foarte multă atenție, așa că asta a fost cea mai mare provocare.

Într-adevăr, e foarte greu să fii autentic și credibil atunci când ești femeie și scrii o carte întreagă din perspectivă masculină. Cât de greu ai găsit vocea lui Fane sau cât de ușor? A fost nevoie doar s-o cauți, știind că e undeva acolo, înăuntrul tău sau a fost nevoie s-o „naști', s-o inventezi cu totul de la capăt? Și ce alte provocări ai mai întâmpinat în conturarea acestui personaj?
Cel mai mult mi-a fost frică de intervenția feminității mele pentru că, la urma-urmei, asta sunt. Sunt femeie, trăiesc ca atare și mă temeam că la un moment dat, în timp ce scriu, mă poate fura lucrul ăsta și se poate duce la Fane și asta nu ar fi fost bine deloc. Pe de altă parte, am avut momente când nu scriam și mă gândeam – încercând să mă liniștesc singură – că fiecare dintre noi are o parte feminină și una masculină, cu care fiecare face ce vrea în momentul în care o conștientizează, în sensul în care sunt oameni care o resping și sunt oameni care înțeleg că acesta este firescul, omenescul din noi. Așadar, au fost momente când m-am temut ca nu cumva partea mea feminină, care este covârșitoare, să nu se înfiltreze și să-l modifice pe Fane.
Din cauza acestei temeri, la un moment dat, Fane a ajuns în fazele scrierii acestui roman să aibă un exces de manifestare masculină, dar acele părți au căzut la „montaj', pentru că erau niște excese și mi-am dat seama că nu i se potriveau.

Ai mărturisit de curând că și tu ai un auz mai bine dezvoltat decât al majorității, iar în prima parte a vieții tale a ieșit mai degrabă la iveală partea ta masculină, băiețelul din tine. Se poate spune că e în Fane și o parte importantă din tine?
Fane este o parte din mine, dar așa cum și mama lui este, și „tatăl' său este, așa cum multe dintre personajele cu care se întâlnește – căci Fane are o orbită, o constelație întreagă de persoane, de ființe în viața lui – toate sunt părți din mine. Pentru că totul s-a scris prin mine și aleg anume exprimarea asta: s-a scris, pentru că reducerea la ego e ceva care pe mine mă sperie foarte mult. Așa că, toate personajele din carte sunt o parte din mine.

Editezi mult? Modifici mult?
Nu foarte mult, pentru că eu sunt și redactor de o viață. Ori, în momentul în care ți-au crescut ochii de redactor, ei se închid odată cu ochii tăi de la Dumnezeu. Iar ochii ăștia de redactor nu se închid nici atunci când îmi scriu cărțile. De fapt, eu nu știu să-i închid niciodată. Sunt genul ăla de om care, deși nu spune, vede orice fel de eroare în orice fel de text. Așa am trăit, așa am muncit, nu e ca și cum i-aș putea închide cu un buton. N-am cum.
De obicei, nu tai foarte mult. Dar se mai întâmplă să am niște momente în care să stau pe un paragraf zile sau chiar mai mult de zile, pentru simplu fapt că nu-mi place cum sună, nu e eufonic. Eu așa scriu cărțile. Dacă văd totuși că nu-mi iese, mai las puțin lucrurile deoparte, căci nu are rost să te încăpățânezi. Nu faci, astfel, decât să te întristezi, să te frustrezi, iar lucrul ăsta nu-ți aduce nimic bun. Practic îți taie filonul firesc de creativitate și atunci chiar nu mai iese nimic. Așa că, o vreme, stau în banca mea, însă cartea nu stă niciodată și tu știi foarte bine asta. Căci cartea se scrie tot timpul, de fapt. Chiar dacă tu în timpul ăsta faci altceva, cartea continuă să se scrie. Și la un moment dat apare și soluția.
Nu pot să spun că editez prea mult, dar chiar și când mai schimb pe ici, pe colo, nu modific niciodată ideea.

La fel cum pentru Fane Mamana și Mamifera sunt două personaje extrem de puternice și prezente în viața sa, la fel de puternice au fost și încă mai sunt relațiile dintre tine și mama ta. Știu că bunica nu mai e. Cât de prezente sunt ele în omul care ești astăzi? Și ce-ți place cel mai mult din ceea ce ai luat de la fiecare?
După ce am pus un fragment din carte, cineva mi-a scris că și bunica lui era la fel ca bunica mea. Ei bine, nu, personajele mele nu seamănă cu mama și bunica mea. Mamana nu seamănă cu bunica mea și Mamifera în niciun caz cu mama mea. Aș putea spune chiar că mama e la polul opus personajului din carte.
Bunica m-a crescut în primii șapte ani de viață și dintr-un punct de simțire, care este esențial, mami mă crește și astăzi, când mă pregătesc să împlinesc în decembrie 49 de ani, iar mami a împlinit 72. E o diferență foarte mică de vârstă între mine și părinții mei. Ei aveau 23 de ani când m-am născut eu.
De la mama am luat multe, dar mai ales, un anume fel de grijă. Sunt o cloșcă explicită pentru familie și pentru prietenii mei. Ea s-a manifestat încă de pe vremea când aveam cam 21 de ani, vârsta fiicei mele de acum. Dintotdeauna am fost o cloșcă explicită. Îmi place să am grijă de toți, de toate. Dacă vrei un algocalmin, eu știu întotdeauna de unde să ți-l dau.

Sunt tare curioasă cum arată gențile tale, sunt ca ale Mamiferei?
Da, gențile mele arată exact ca gențile Mamiferei. Dar gențile mamei mele, nu. Gențile mele sunt practic niște papornițe, niște geamantane, care îmi rup spatele și șalele.

Și de la bunica ce ai luat?
Iar de la bunica mea am luat, probabil, felul meu de a fi mai aprig și uneori mai aspru. Ea era mai aspră decât mine. Eu sunt doar aprigă. Tot de la ea am luat și franchețea. Mama mea e diplomată; și cu noi în casă. Eu sunt diplomată în afară, însă sunt diplomată și în casă atunci când consider eu că este necesar. Altfel, în relațiile mele foarte apropiate, sunt extraordinar de francă, întrucât consider că dacă relațiile sunt apropiate ne putem permite.
Pe măsură ce înaintez în vârstă încep să semăn cu mama mea și asta mă bucură, cu toate că eu nu am cum să ajung la înălțimile ei. Pot să mai trăiesc și zece vieți de-acum înainte, că n-am cum s-o egalez. Mami este aproape o sfântă în viață.

Poate că oamenii ar putea spune asta și despre tine…
Poate, dar eu am niște repere foarte înalte. Mami și tati sunt cei mai primitori oameni pe care i-am cunoscut eu în viață. La fel ca și bunicii mei. Și, cumva, prin exemplul lor, am învățat și eu să fac asta. Știi cum e: există oameni primitori, mai puțin primitori și neprimitori. Și mai departe, cu restul ne putem descurca. În timp, am observat însă, că asta are și o parte care poate să-ți creeze probleme și am învățat târziu să pun limite, dar până la urmă am învățat. Însă, mă uit la mami și la tati, care la 70 de ani sunt primitori ca niște copii și am o admirație fără granițe pentru ei, pentru lucrul acesta.

În iudaism, îngerii ophanim sunt un grup de îngeri care sunt cunoscuți pentru înțelepciunea lor. Ei nu dorm niciodată, pentru că sunt în mod constant ocupați să păzească tronul lui Dumnezeu în ceruri. Mamifera îi spune fiului său așa: „Fane, cea mai importantă, cea mai mare chestie la care poate ajunge un om în viață e absența răutății. Nu e nimic mai sus decât asta și oricum nu ai cum s-o atingi decât razant, că de-aia ești doar om, Fane!' Singurul lucru pe care e în stare un om să-l construiască e lipsa răutății. Iar Fane, la cei 50 de ani ai săi, e un inocent, dar și un înțelept. Un inocent care nu face rău. Iar întrebarea este: cine sau mai ales ce e Ophanim? Pentru că el însuși spune la un moment dat: „Numele ăsta e cam mare pentru mine, e cam mult.' Se poate spune că Ophanim e și el un înger, alături de Lăzărica Proasta și Naru, care sunt și ei niște sfinți. Pot spune că, deși apar doar în câteva pagini din carte, m-au impresionat teribil.
Așa am și vrut să fie. Pentru că aceste personaje sunt doar niște mici stele pe orbită, mai degrabă mici străluciri care pâlpâie asemenea unor stele.

Ai făcut cu adevărat magie în această carte, cu această punctare de miracol.
Pentru că miracolul este lucrul de care ne îndepărtăm cel mai mult în zilele noastre, pentru că există această frică de mister. În condițiile în care toți experimentăm misterul de când suntem copii până la capătul vieții și preferăm să îl numim coincidență, întâmplare, îi dăm niște nume pe care le mintea noastră să le poată accepta și suporta, când de fapt, noi experimentăm misterul și miracolul în toată viața noastră, firește că unii dintre noi mai des decât alții, dar cu toții îl experimentăm. Nu există om pe care să nu-l fi auzit spunând: „Uite ce mi s-a întâmplat, este incredibil, nu înțeleg nimic!' Nu există om care să nu fi trăit asta. Or, Fane este un simbol, un exponent al acestui mister al lumii, în care fiecare dintre noi are ceva al lui, cum spunea Borges în „Fragmente dintr-o Evanghelie apocrifă', în poemul pe care îl iubesc cel mai mult pe această lume. Fiecare are ceva care-l pune deoparte, în același timp cu toții avem ceva care ne ține într-o relație de frățietate și este greu, dar nu imposibil, să trăim unii cu alții. Nu este ușor, dar când nu te bați cu pumnul în piept și nu transformi în piatră acel ceva special al tău, nu încerci să lovești pe aproapele tău pentru a te înălța pe tine sau să ieși în evidență, în defavoarea lui, atunci e posibil. Iar spune Borges că nimeni nu este sarea pământului, dar într-o clipă a vieții sale nimeni nu se poate să nu fie. Nu știu de ce mi-a venit în cap poema asta acum, dar văd în fața ochilor versurile, și-mi vine să le numesc versete. Despre asta este vorba. Despre cum alegem să trăim unii cu alții, în condițiile în care fiecare dintre noi are particularitățile lui, talentele sale, excepționalismele sale. Unele nici nu sunt pentru toată viața. Nici talentul nu e pentru toată viața câteodată, sau adesea. Și atunci până la urmă ce este important? Important este ceea ce ne apropie și ne duce în zona de eufonie care este firește opusul cacofoniei, care nu înseamnă greșit înseamnă pur și simplu urât. „Cacos' în greacă înseamnă urât.
Iar Fane trebuie să se țină în viață în ciuda acestui auz excepțional. Și asta îl face să trăiască foarte mult în interior. El face zeci de mii de kilometri, face ani lumină în interiorul său pentru că orice mișcare exterioară lui îi provoacă sunete pe care nu și le poate permite, pe care lumea oricum le are. El este nevoit să viețuiască cu sunetele lumii. Cum să își mai provoace și altele? E un fel de a vedea lucrurile altfel. Și pentru că nu poți să controlezi atât de mult lumea exterioară, hai să vedem ce facem cu cea interioară.

Ana, e bunătatea prostie? E chiar așa rău să fii bun? Și aici aș vrea să ne oprim puțin la Lăzărica proasta sau Noru – niște sfinți.
Nu, nu e. Pentru că bunătatea e un dar de la Dumnezeu, care, din punctul meu de simțire, îți vine prin țeavă direct. Numai că bunătatea adevărată nu creează frustrări. Când ai să auzi de la oameni: aoleu am fost bun cu cineva și uite ce mi-a făcut, ei bine, aia nu e bunătate. Pentru că bunătatea nu are așteptări. Ești bun pentru că ești bun, ești bun pentru că ești în conexiune directă cu Creatorul tău și nu ai regrete. Bunătatea nu are regrete. Deci nu e rău să fii bun. Treaba este: putem noi cu adevărat să fim buni? Pentru că asta e ceva foarte greu. Bunătatea e tot apanajul îngerilor și al sfinților. Sigur că există sfinți în jurul nostru – eu chiar cred asta – dar știi cum e, a fi sfânt înseamnă ca tu să nu fii așa de ușor de identificat de oameni, pentru că în momentul acela apar pentru tine niște provocări care te pot scoate din starea de sfințenie. Cum e și cu duhovnicii. Există în zilele noastre oameni care trăiesc în pustiu, numiții pustnici. Și o să mă întrebi: unde sunt? Păi asta e ideea, că dacă sunt pustnici, nu-i vedem. Așa și cu bunătatea. Dacă cineva a întors o palmă bunătății tale, tu bucură-te de faptul că ai putut să fii bun. Dacă poți. Dacă nu poți să te bucuri, dacă îți spui, ia uite cât e de nerecunoscător, eu am fost bun cu el și uită-te cum s-a purtat cu mine – asta înseamnă că undeva în sufletul tău tu aveai niște așteptări, o dorință de recunoștință. Adică tu ai fi vrut cumva să îți mângâie cineva vanitatea, ori bunătatea nu se vede, ea se simte. Bunătatea nu se cumpără în bani, se poate manifesta prin dăruire chiar și de bani, prin dăruire materială, dar ea nu se cumpără. Darurile pot fi materiale și spirituale, e clar. Dar bunătatea nu se cumpără. Ea este un dar din dar din dar din dar și știm ce este, de fapt. Este ceea ce face Raiul numai că e foarte greu de ajuns la ea. Parafrazând, Sf. Apostol Pavel spunea: Și atunci când faci lucrurile bine, să nu te lauzi cu binele tău! Lauda ta să fie Hristos. În numele Domnului să fie lauda numai numele lui Iisus și când vei face bine să spui – Mulțumesc, Doamne, că ai făcut prin mine acest bine, Tu. Am parafrazat.
Adică în momentul în care ai spus despre tine că ai fost bun, s-a cam pierdut bunătatea și au apărut vanitatea, mândria, iar mândria este începutul și sfârșitul tuturor relelor.

Nu aș vrea să încheiem acest interviu fără a te întreba puțin despre măiestria asta a ta a scrisului care face ca orice cuvânt, orice frază pe care o așterni pe hârtie să devină imediat a TA, să poarte semnătura ta recognoscibilă. Mai mult, ești o inventatoare de expresii și cuvinte. Cum faci asta?
E o libertate pentru care sunt foarte recunoscătoare. Mă bucur că m-am născut și trăiesc în această limbă, mă rog, visez și sudui tot în această limbă. Mă simt liberă în ea și atunci mă simt liberă să și creez cuvinte ușor recognos­cibile. Iar una dintre libertățile care pe mine mă bucură cel mai mult este aceea de a inventa cuvinte și expresii.

Foto: Cătălina Flămânzeau, Ionuț Iordache

Pavel Bartoș: Ai încurcat-o! Pegătește-te să fii șocat…'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje