Alexandru Tomescu: „Pe scenă, vioara devine o parte din mine, capabilă să dea glas celor mai profunde și mai intime trăiri ale mele”
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2023/01/alexandru-tomescu.jpg)
A cântat într-o pădure – pentru a milita împotriva exploatării iraţionale a domeniului forestier, a interpretat în faţa unei case în ruine – pentru a stopa distrugerea clădirilor incluse în Patrimoniul Naţional, a cântat în stația de metrou „Piața Victoriei' pentru a lărgi percepția publicului asupra muzicii clasice. Numele său este foarte adesea asociat viorii de patrimoniu Stradivarius Elder-Voicu, pe care interpretează începând din anul 2007. Violonistul ALEXANDRU TOMESCU este artistul român apreciat pe toate scenele din România, dar și în multe dintre cele mai importante săli de concerte din lume.
La finalul anului 2022 s-au împlinit 20 de ani de când Alexandru Tomescu este solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România, Sala Radio fiind scena unde îl puteți aplauda cel mai des pe marele muzician. Pe 3 februarie 2023, acesta va interpreta Simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră de Mozart, sub bagheta celebrului dirijor francez Frédéric Chaslin, alături de Orchestra Națională Radio și de Răzvan Popovici (la violă).
Realizăm acest interviu împreună la început de 2023, un moment când fiecare dintre noi se gândește, mai mult sau mai puțin conștient, la dorințele pentru Noul An. Ce își dorește cel mai mult Alexandru Tomescu – pe plan personal sau profesional – de la 2023?
În primul rând, îmi doresc să îmi pot duce în continuare la îndeplinire proiectele muzicale și în 2023. Trăim într-o lume imprevizibilă, cu acest război atât de aproape de România. Chiar dacă mulți îl ignoră, dramatismul lui este cât se poate de real. Sper ca 2023 să ne aducă pace, pe toate planurile. Este probabil lucrul cel mai prețios pe care îl putem avea. Ajungem să o apreciem abia atunci când o pierdem…
La finalul anului trecut, ai aniversat frumoasa cifră de 20 de ani de când ești solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România. Publicul te-a aplaudat în nenumărate concerte superbe și, în curând, pe 3 februarie 2023, vei reveni pe scena Sălii Radio, interpretând de această dată Mozart: Simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră, sub bagheta cunoscutului dirijor francez Frédéric Chaslin, alături de Orchestra Națională Radio și de Răzvan Popovici (la violă). Care este cea mai dragă sau mai specială amintire pe care o ai, din acești 20 de ani, într-un concert derulat la Sala Radio?
Cele două decenii au zburat mai repede decât dacă ar fi fost doar două zile! A fost o perioadă extrem de densă din punct de vedere profesional. Pe lângă marile lucrări din repertoriul clasic pentru vioară, am putut explora împreună cu colegii mei (din Orchestra Națională Radio sau din Orchestra de Cameră Radio) repertorii dintre cele mai diverse, în special cele atât de dragi mie: creațiile secolului XX.
Au fost multe momente memorabile, extrem de emoționante, trăite pe scena Sălii Radio, scena unde mă simt ca acasă. Dacă ar fi să aleg unul singur dintre ele, ar fi cel al primului concert cu public de după pandemie: nu voi uita niciodată emoția și energia de care eram cuprinși cu toții la gândul reîntâlnirii cu publicul nostru, cel pentru care ne pregătim zi de zi.
De această dată vei interpreta Mozart. În luna decembrie, tot pe scena Sălii Radio, ai cântat Glazunov și în noiembrie Beethoven. Te bucuri de un repertoriu foarte variat. Totuși, dacă ne-am imagina o mașină a timpului și ai putea călători în orice epocă muzicală, ce curent ai alege și cu ce compozitor ai dori să fii contemporan?
Încerc să mă simt la mine acasă cu fiecare dintre lucrările pe care le prezint pe scenă, pentru că dacă nu ar fi așa, nu aș putea transmite publicului esența lucrării respective. Desigur, sunt lucrări cu care simt că rezonez din prima, precum și piese care necesită ani de zile de studiu, de aprofundare, de experimente. Am lista mea de compozitori preferați, însă deasupra tuturor este Johann Sebastian Bach, compozitorul a cărui muzică se spune că se adresa direct lui Dumnezeu.
Continuând pe aceeași idee a unui joc imaginar, dacă mâine te-ai putea găsi față în față cu Bach sau cu alt mare creator, ce întrebare ai vrea sa îi adresezi sau ce ai dori să înveți de la el?
Cred că mi-ar plăcea să intru ca un învățacel Zen la marele maestru Bach – să mă lase să îi pregătesc foile cu portative, să deretic prin biserică, să ascult muzica lui pe care o improviza la orga din catedrală – și poate, în acest fel, într-o buna zi aș fi putut atinge iluminarea muzicală!
Artiștii care și-au construit, ca și tine, un parcurs internațional, povestesc despre faptul că publicul se „simte' ușor diferit ca reacție în diferite țări. Ai fost aplaudat în săli celebre ca Walt Disney Concert Hall – Los Angeles, Concertgebouw Amsterdam, Théâtre des Champs Élysées și Théâtre Châtelet – Paris, Berliner Philharmoniker, Sala Mare a Conservatorului din Moscova sau Metropolitan Art Center – Tokio. Unde te-ai simțit cel mai bine? Și care sunt principalele diferențe pe care le-ai perceput dinspre spectatori?
Ceea ce simt atunci când cânt pe scene atât de diferite este că – dincolo de diferențele culturale, de spontaneitate în exteriorizarea emoțiilor, de entuziasm introvertit sau extrovertit – publicul este, în cele din urmă, unit de muzică.
Este unul dintre marile ei daruri: poate aduce împreună oameni din cele mai diverse medii, sensibilități și vârste. Cu toții vibrăm, fiecare în felul nostru, la sunetele aceleiași simfonii. Nu aș putea spune că pregătesc în mod diferit un program dacă îl voi prezenta în Spania sau în Japonia. Muzica transcende cu mult granițele de pe hărți și pe cele din mințile noastre. De altfel, aceasta este ideea de bază a oricărui turneu: să pregătești și să perfecționezi până în cele mai mici detalii un program muzical, pe care apoi să îl prezinți în aceeași formă într-un număr cât mai mare – și cât mai diferit – de orașe. Este ceea ce încerc să fac în fiecare an, cu turneele Stradivarius și cu numeroase alte proiecte gândite pentru publicul românesc și pentru cel internațional.
Să ne întoarcem puțin înapoi în timp… Provii dintr-o familie de muzicieni: mama ta este un apreciat profesor de vioară și tatăl tău s-a dedicat pianului. Cum ai ales tu vioara? A existat vreun moment în calea ta când ai fost „tentat' de vreun alt instrument?
Dintotdeauna mi-am dorit să cânt la vioară! Provocarea a fost însă aceea de a-i convinge pe părinții mei că destinul meu va fi unul de muzician! Fiind amândoi în domeniu, știau cât se poate de bine că nu este o alegere ușoară; nu doar prin prisma dificultăților direct legate de profesie, cât mai ales prin acelea generate de celebra cortină de fier a comunismului: nu puteai călători pentru concerte, concursuri sau masterclass-uri. Din fericire, revoluția a schimbat complet „regulile jocului' și astfel am putut să îmi construiesc personalitatea artistică lucrând cu cei mai mari artiști din lume.
Tentații de alte instrumente? Cred că fiecare violonist tânjește la un moment dat după sunetele mai grave, inaccesibile viorii, sau după polifonia pe care ți-o poate oferi pianul. Îmi place să cânt la orgă, dacă am ocazia prin vreo biserică sau catedrală; senzația de plenitudine sonoră este incomparabilă. Rămân însă fidel pasiunii celei dintâi: vioara.
Te-ai gândit vreodată ce ai putea fi dacă nu ai fi muzician? Te poți vedea într-o altă ipostază profesională posibilă sau legătura cu muzica este prea strânsă?
Atunci când eram la grădiniță mă visam șofer de troleibuz, pentru că eram fascinat de ușile care se deschideau la atingerea unui buton. Sau, ceva mai târziu, când am început să călătoresc pentru concerte, visam la meseria de conductor de vagon de dormit – ideea de a fi mereu pe drum era pur și simplu seducătoare la vremea respectivă.
Am mai fost tentat să mă dedic șahului la un moment dat, deoarece mi se părea că îmi voi deranja mai puțin vecinii cu exercițiile! Și desigur, numeroase alte tentații – care au dispărut așa cum au apărut. Chemarea mea este să fiu violonist și o voi împlini atâta vreme cât pot da tot ce am mai bun din mine acolo, pe cele 4 strune ale viorii.
După România, ai studiat în Elveția și în S.U.A. Ce simți că ți-au adus în plus aceste experiențe? Care sunt aspectele pe care le-ai învățat în cele două instituții de învățământ din străinătate?
După ce am încheiat studiile la Conservatorul din București, la clasa maestrului Ștefan Gheorghiu, părintele școlii românești de vioară, am continuat mai întâi la Southern Methodist University din Dallas-Texas, cu prof. Eduard Schmieder, și apoi la Sion, în Elveția, la École Supérieure de Musique, cu prof. Tibor Varga. Au fost perioade de cizelare finală a direcțiilor în care mă dezvoltam din punct de vedere artistic, în paralel cu o activitate concertistică din ce în ce mai intensă. Studiam zi și noapte, ori de câte ori reușeam să găsesc un moment liber.
Îmi era foarte dor de țară, de toți cei dragi care mă așteptau aici. Am învățat multe, atât în America, cât și în Elveția. Am încercat să iau de la fiecare dintre cei doi profesori ceea ce a avut fiecare mai bun. Apoi în România am pus în aplicare toate lucrurile deprinse acolo.
În septembrie 2007 ai obținut, prin concurs, dreptul de a cânta pe vioara de patrimoniu Stradivarius Elder-Voicu (1702), folosită timp de 4 decenii de maestrul Ion Voicu. Ce înseamnă pentru tine acest instrument-bijuterie?
Vioara Stradivarius reprezintă materializarea celui mai ardent vis al oricărui violonist. Este o întruchipare a perfecțiunii: nici până în ziua de astăzi, cu toate progresele tehnologice, nu putem construi viori cel puțin la fel de bune. Este o bucurie, o onoare și o responsabilitate uriașă să cânt pe un astfel de instrument!
Desigur, mulți sunt copleșiți de valoarea viorii, care este uriașă. Dar adevărul este că atunci când o țin în mâini, pe scenă, în concert, vioara devine o parte din mine, capabilă să dea glas celor mai profunde și mai intime trăiri ale mele.
Frumusețea viorii a fost recunoscută de către toți specialiștii – nu doar că provine din epoca de aur a lui Stradivarius, dar datorită faptului că s-a păstrat în condiții ideale, se numără printre cele mai frumoase viori Stradivarius din lume. Atunci când am primit-o, la Ministerul Culturii, am simțit că datoria mea este să duc mai departe povestea românească a viorii, poveste începută de maestrul Ion Voicu, timp de peste 4 decenii.
Ai construit în jurul viorii Stradivarius mai multe proiecte personale, independente, concretizate în turnee naționale și evenimente speciale prezentate în țară și în străinătate. Dacă ți-ar propune un sponsor să reiei unul dintre aceste evenimente, care ar fi el? Este vreunul care ți-a rămas drag în mod special?
Turneele Stradivarius, pe care le-am început încă din 2008, reprezintă concretizarea unei promisiuni făcute chiar atunci când am primit vioara: voi duce vioara în fața cât mai multora dintre posesorii ei de drept, respectiv fiecare dintre cetățenii României. Îmi dau seama că poate nu toți sunt neapărat melomani, dar vioara Stradivarius poate fi o cheie cu care să ajungi la sensibilitatea fiecăruia dintre ei. Succesul de care se bucură și în prezent turneele Stradivarius este o dovadă că nu m-am înșelat: dacă propui oamenilor programe muzicale de cea mai bună calitate, în mod constant, atunci ai posibilitatea să creezi un nou public pentru muzica clasică.
Fiecare turneu a fost unic în felul sau, prin programul ales sau prin artiștii invitați care mi s-au alăturat pe scenă. Timpul este mult prea scurt ca să îmi permit să reiau vreun program deja prezentat; am idei, în continuare, pentru mulți ani de acum înainte. Dar dacă ar fi să mă opresc la un singur turneu, atunci acela ar fi „Bach to Basics'. Atunci am prezentat toate cele 6 sonate și partite pentru vioară solo de Bach, într-un concert-maraton de peste două ore și jumătate. Practic, această culegere de sonate și partite este „Biblia' violoniștilor.
Fiica ta, Katerina, are acum aproape 8 ani. Ți-a preluat pasiunea ta pentru munte și drumeție, dar îți împărtășește și dragostea pentru muzică sau este atrasă de o altă cale?
Katerina a cochetat inițial cu vioara, apoi cu pianul, apoi și-a dat seama că adevărata ei chemare este, cel puțin pentru moment, de natură sportivă. Îi place foarte mult să se cațere, ori de câte ori are ocazia, mergem mereu în parcuri de aventură, cu circuite de tiroliene, se pregătește la Aikido.
Vom vedea însă ce îi rezervă viitorul; copiii din ziua de azi vor să experimenteze totul într-un timp cât mai scurt. Cred că rolul părinților este acela de a îi încuraja pe copii să își cultive talentele, nu să le impună vreo direcție anume în viață.
Și pentru că vorbim acum despre copii, dacă ar fi să te întrebe fiica ta care este cel mai important sfat de viață pe care ai vrea să i-l transmiți, care simți că ar fi acela?
Cel mai important lucru în viață este să faci cu plăcere ceea ce faci, orice ar fi acel lucru. Dacă îți poți practica meseria cu plăcere, cu pasiune, ești unul dintre cei mai norocoși oameni din lume.
Recent ai devenit noul proprietar al cabanei Caraiman, cu intenția de a o restaura și de a o reda circuitului turistic. Mai mult, ai interpretat deja pe platoul din fața cabanei, deci un recital susținut la înălțime, la propriu și la figurat! Un eveniment cu totul inedit și special în peisajul cultural românesc. Te-ai gândit să continui în vreun fel evenimentele legate de acest loc special?
Cabana Caraiman este proiectul meu de suflet. Locul este pur și simplu magic, toți cei care au fost acolo pot să vă confirme asta. De aceea, mi s-a părut cât se poate de normal să aduc acolo sus și muzica pe care o iubesc atât de mult!

Organizarea primului concert a fost o adevarată provocare logistică, încununată însă de succes. Am reușit chiar să nimerim și fereastra de vreme bună, dintre două furtuni de vară. Bucuria oamenilor care au venit acolo la concert mă încurajează să continui proiectele artistice la peste 2000 metri – vor mai fi cu siguranță concerte, masterclass-uri, poate și un festival de film. Idei am foarte multe, trebuie să găsesc și timpul și resursele pentru a le pune în practică.
Când nu cânți sau nu ești pe munte, ce alte pasiuni mai ai? Mai rămâne timp pentru altceva în viața lui Alexandru Tomescu?
Îmi place foarte mult să călătoresc, de preferință cât mai departe de orașe și cât mai sus pe munte. Atunci când mi se alătură și fetița mea, fericirea este dublă! Îi plac și ei foarte mult munții și excursiile și încerc să o încurajez și în direcția aceasta. Aș vrea sa reîncep să fac fotografii, să găsesc din nou timp pentru a putea citi în liniște sau a asculta muzică – lucruri cât se poate de obișnuite, dar care devin exotice atunci când ritmul vieții e din ce în ce mai haotic
În afară de partiturile pe care le pregătești pentru noile tale concerte, ce muzică ascultă Alexandru Tomescu atunci când vrea să se relaxeze?
Nu am vreo preferință anume pentru vreun gen muzical, îmi place pur și simplu muzica care îmi transmite o emoție puternică. La Cabana Caraiman găsesc cel mai ușor timp pentru a asculta muzică, mai ales în serile lungi de iarnă.
Știu că ai o superstiție legată de ideea de a dezvălui proiecte viitoare. Totuși, ce îți dorești să realizezi în acest an sau în cei care vor urma?
E o vorbă care îmi place: Dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă, povestește-I despre planurile tale :)))
Voi povesti despre proiectele viitoare atunci când vor avea suficientă concretețe pentru a sta în picioare. Până atunci, vă aștept cu drag la concertele care urmează, cel mai apropiat fiind cel din 3 februarie, de la Sala Radio.
Interviu realizat de
Cristina Niculescu (Barbulescu) – Consilier PR (Relatii Publice) / PR Expert Radio Romania
Stagiunea de concerte
Foto: Ioana Hameeda
Daniela Zeca: Azi când mă uit înapoi, îmi pare că nu eu am scris, ci o voce tăinuită a dictat tot…'