Alex Michaelides: „Nu cred că există scriitori de succes care au avut o copilărie fericită„

01.08.2024, 13:47 . Actualizat 04.11.2024, 18:22

Scriitorul cipriot Alex Michaelides a luat lumea literară prin surprindere în 2019 cu romanul său de debut, „Pacienta tăcută' (Editura Litera, 2019). Intriga cărții lui amintește de măiestria Agathei Christie, autoarea care l-a și inspirat să se dedice literaturii, după cum mărturisește chiar el.
A urmat thrillerul „Fecioarele' (Editura Litera, 2021), iar anul acesta a revenit cu o altă intrigă captivantă cu romanul „Furia' (Editura Litera, 2024).

Cea mai recentă carte a sa a fost și prilejul vizitei pe care a făcut-o în București unde și-a întâlnit fanii. Tot atunci am avut și eu ocazia să stau de vorbă cu el pentru acest interviu și să descopăr ce l-a făcut să se maturizeze ca scriitor, de ce iubește genul polițist, dar și ce l-a determinat să renunțe la Hollywood.

VEZI FOTOPOZA (1 / 6)

Referințele la mitologia grecească sunt prezente și în cărțile tale anterioare, dar de data asta, în Furia', duci cu totul acțiunea pe o insulă grecească. De ce ai ales acest decor?
Cred că motivul pentru care am ales o insulă grecească drept loc pentru roman are foarte puțină legătură cu mitologia grecească, să fiu sincer. Trebuie să mă întorc puțin în timp ca să explic asta…
Felul în care am învățat să scriu a fost citind și recitind romanele Agathei Christie. Pentru că ador romanele ei! Avem 12 ani când am descoperit-o și ea m-a influențat să devin scriitor.
Agatha Christie își plasează mereu romanele într-un loc izolat – o insulă, o casă, un vagon de tren. Este important ca personajele să nu poată părăsi scena poveștii, să nu rămâi cu numărul limitat de suspecți pe care îi ai în poveste.
Așa că acum 10 ani, pe când lucram într-o clinică de psihiatrie, m-am gândit că ăsta ar fi locul ideal pentru a plasa un roman polițist, pentru că ea nu a scris niciun roman care se desfășoară într-o clinică de psihiatrie și așa a apărut Pacienta tăcută'. Apoi, pentru Fecioarele', al doilea roman al meu, m-am gândit unde altundeva nu a mai plasat un roman. Și mi-am dat seama că un colegiu universitar era răspunsul. Suspectez că a ocolit locul ăsta pentru că ea nu a mers la universitate și poate nu știa cum să-l descrie.
Apoi am rămas fără idei de locuri pe care ea nu le explorase deja… Sigur, a scris despre o insulă în romanul And then they were none' (Zece negri mititei'), dar nu era o insulă grecească… Și m-am gândit că pot adăuga asta în carte din propria mea experiență.
Cred că, în general, atunci când scriu încep cu locul în care se desfășoară romanul. Pentru mine locul este cel mai important lucru într-o carte, ca un fel de recipient pentru poveste.

Această suprafață glam – o insulă luxuriantă, actori celebri – este în contrast cu violența crimei care se petrece acolo.
Da, așa este. Evident, m-am gândit la And then they were nine' (Zece negri mititei) atunci când am scris Furia' pentru că eu cred că nu poți scrie o asemenea carte fără ca cititorii să nu se gândească și ei la romanul Agathei Christie. Iar unul dintre cele mai interesante lucruri din cartea aceea este felul în care, deși instinctul inițial era să plaseze totul într-o casă foarte întunecată și înfricoșătoare (asta au tendința să facă în ecranizări), Agatha Christie s-a hotărât să facă exact opusul: să creeze un contrast. Așa că locuința din cartea ei este foarte modernă, luminoasă, cu multă sticlă și cred că asta, de fapt, face lucrurile și mai înfricoșătoare.
Acest lucru se întâmplă și în alte cărți cum ar fi North by Northwest unde o crimă are loc afară, în câmpul de porumb, în mijlocul unei zile însorite, când crezi că nimic rău nu se poate întâmpla. Deci este vorba despre contrast, așa cum ai subliniat și tu.

Așa cum ai spus deja, și cum este și ușor pentru cititor să vadă, ai ales pentru Furia' o structură clasică: un grup de persoane este blocat pe o insulă și are loc o crimă. Nu a fost intimidant să abordezi această formulă de roman?
Asta a fost partea fun pentru mine, să mă joc cu așteptările cititorilor. Pentru că oricine ar fi citit această carte, despre o crimă pe o insulă, s-ar fi gândit automat că știe ce urmează să se întâmple, așa că am adăugat un narator foarte conștient de aceste așteptări ale cititorului și m-am gândit că ar fi interesant să înceapă un soi de dialog între el și cititor despre ce crede el că urmează să se întâmple, ce se întâmplă de obicei în cărți, dar și ce se întâmplă în viața reală. Și îmi place să mâ gândesc la ideea de gen literar, la cum Christie a scris astfel de cărți, sau la cum ar scrie ea un lucru anume etc. Să mă joc cu acest așteptări și limitări a fost cel mai amuzat lucru din cariera mea de scriitor.
Știi, cred că cititorii de literatură crime din ziua de azi știu la fel de multe despre gen ca scriitorii de crime, așa că pentru mine a fost important și să-mi tratez cititorii cu respect și să construiesc pornind de la cunoștințele lor.

Dar ce le spui celor care consideră că literatura crime este o literatură minoră?
Cred că, de fapt, există un mister în inima fiecărui roman. Și cred că poveștile cu detectivi datează dintotdeauna – Oedip rege' este o poveste cu detectivi, toate aceste tragedii antice sunt. Și cred că orice roman, într-o anumită măsură, urmează același format.
Nu sunt un scritor de literatură elevată, și nu sunt în mediul academic, sunt un scriitor de gen, și lucrez în cadrul acestui gen, dar ceea ce iubesc la el este că există atât de multe moduri în care poți spune o poveste, ai niște cărămizi din care se formează o intrigă și o soluție cu care le poți aranja și rearanja la infinit. Pur și simplu iubesc asta pentru că îmi oferă un soi de bază a narațiunii și mă ajută să spun povestea. Așa că nu știu cum să scriu o carte care nu are aceste elemente.
Cred că asta e partea cea mai fun din mine, aspectul ăsta jucăuș al planificării unei cărți, și ideea că dacă fac un lucru sau altul, povestea o să se dezvolte în cu totul alt fel. Partea grea și plictisitoare este scrisul în sine.

Întotdeauna planifici o carte înainte de a o scrie?
Am planificat totul pentru primele mele două cărți, asta și pentru că aveam emoții că nu știu ce fac și m-am gândit că dacă planific totul, o să fie mai ușor. De data asta, când am scris Furia', am vrut să mă distrez mai mult, așa că am hotărăt să nu planific, am mers acolo unde m-a dus povestea fără să știu finalul ei, cine era criminalul, cine era victima, știam doar locul în care se întâmplă și personajele care participă.
Apoi am intrat în tot felul de belele pentru că răsturnarea de situație de la final nu era bună, nu funcționa, și a trebuit să rescriu și să tot schimb.
În cele din urmă a fost grozav, dar a fost mult mai multă muncă în total, așa că a planifica o carte cred că economisește o groază de timp.

Deci a fost o experiență de scriere total diferită pentru Furia'.
Da, experiența scrierii celei de-a treia cărți a fost extrem de diferită, dar cred că m-am dezvoltat mult ca scriitor în perioada asta și m-am eliberat. Îmi vine în minte cuvântul încredere' pentru că nu știam dacă o să funcționeze abordarea asta, pe când, la primele două cărți, știam exact ce fac pentru că știam exact care o să fie finalul lor și cum o să ajung acolo. Așa că a fost și despre a-mi controla anxietatea, să nu intru în panică și să am încredere că totul o să fie bine.
Furia' este o carte scrisă mult mai instinctual și cred că de asta are și alt vibe față de celelalte… Am vrut să scriu ceva care să fie mult mai amuzant pentru cititor și m-am distrat și eu făcând asta.

Eliot, naratorul cărții dă dovadă de mult umor, e adevărat, dar nu este un narator de încredere, de ce l-ai ales tocmai pe el?
Nu el era naratorul în varianta originală, primul draft al cărții era scris la persoana a treia, era o poveste total diferită în care el juca un rol foarte mic, dar acea variantă era lipsită de viață… Așa că a trebuit să mă întreb cine spune această poveste și atunci a apărut idea că poate naratorul e chiar personajul ăsta nesemnificativ, Eliot, al cărui rol în acel moment se limita la a face cocktailuri și a spune glumițe. M-am gândit oare cum ar fi dacă el ar fi vocea poveștii.
Când am început să rescriu romanul cu el ca povestitor, totul a prins viață și a fost mult mai amuzant, așa, cu un narator ca Eliot – puțin răutăcios și chiar sărit de pe fix.
A fost amuzant și satisfăcător din punct de vedere creativ să încerc să fiu în mintea lui și așa am descoperit și povești pe care nu le știam, cum este cea a relației lui cu Barbara, nu știam că asta o să apară în carte…

Simt că personajul ăsta are o poveste mult mai amplă, care se află parțial în carte, dar care în mare măsură este în capul tău…
M-am gândit la copilăria tuturor personajelor din carte, și chiar am scris mult despre asta, dar nu am inclus totul în carte pentru că nu cred că era necesar ca cititorii să știe toate aceste detalii. Dar eu aveam nevoie de ele pentru a face personajele mai veridice.
Însă în cazul lui Eliot, copilăria și povestea lui de viață sunt fundamentale în economia romanului; despre asta este acest roman, pentru mine, despre autenticitate și dorința de a fi altcineva, de a nu fi capabil să fii tu însuți. Cred că toată povestea lui Eliot se poate rezuma la faptul că vrea să fie cine nu este, de aceea este important ca cititorii să înțeleagă background-ul lui și de unde vine.

Trauma copilăriei este foarte puternică și alimentează personajele din această carte.
Da, cred că toate personajele din această carte sunt de fapt niște copii care fug de copilăria lor și cred că de aceea oamenii sunt atrași de showbusiness și Hollywood, sau cel puțin eu am fost… Atunci când eram tânăr și lucram ca scenarist, am văzut mulți actori care fugeau de trecutul lor și de aceea își doreau să primească aplauze și admirație. Este multă nesiguranță îngropată sub această suprafață glam. Iar atunci când am renunțat la Hollywood simțeam că nu făcusem pace cu copilăria mea, așa că am început să merg la terapie, să studiez și apoi am lucrat și într-o clinică. Atunci am comunicat cu ceea ce terapeutul meu numește copilul speriat care trăiește în fiecare dintre noi', și abia după ce m-am conectat cu acea parte a mea am fost capabil să mă înțeleg pe mine și pe alți oameni și să devin, până la urmă, un scriitor mai bun. Am vrut să încerc să surprind puțin din asta în carte.

Furia' ridică întrebarea: caracter sau destin?, dar ce crezi că te-a făcut să devii scriitor – caracterul sau destinul tău?
Cartea începe cu un citat din Heraclit: Caracterul este destinul tău. Felul în care suntem noi, ca oameni, determină ceea ce facem. Pentru mine asta se leagă și de psihoterapie, unde terapeuții îți analizează copilăria pentru că aceasta îți determină caracterul. Apoi caracterul tău îți determină acțiunile de-a lungul vieții, așa că îți determină soarta.
Întorcându-mă la întrebarea ta, cred că dacă aș fi avut o copilărie fericită aș fi ajuns să fiu contabil într-o bancă din Cipru, la fel ca tatăl meu. Așa că acum sunt recunoscător pentru copilăria mea pentru că ea m-a făcut să devin scriitor. Cineva l-a întrebat la un moment dat pe Hemingway care este cel mai bun exercițiu pentru un scriitor și el a răspuns: o copilărie nefericită. Cred că nu sunt singurul în această situație și cei mai mulți oameni creativi își folosesc arta ca terapie.
Eu nu mă gândesc în mod conștient să fac asta, dar, de exemplu, acum, când stau de vorbă cu tine, îmi este clar că multe dintre experiențele mele se regăsesc în această carte. Și ăsta nu e un lucru pe care l-am planificat – nu m-am gândit să scriu despre copilăria mea sau alte teme personale. Lucrurile de genul ăsta pur și simplu se întâmplă și cu cât ești mai afundat în textul tău, cu atâta o parte mai mare din tine trece în scriitura ta. Este ca un fel de terapie, bănuiesc.
Intenția mea rămâne întotdeauna aceea de a scrie o poveste captivantă care să nu plictisească cititorul, ăsta e singurul lucru de care îmi pasă. Dar cred că în acest proces ies la iveală și alte lucruri. Ceea ce e grozav pentru că nu a fost întotdeauna așa. Dar acum, că sunt mai matur, sunt mai conectat cu mine, sunt și un scriitor mai bun, și apar lucruri de subtext în cărțile mele care vorbesc despre mine și care, sper eu, îl ating pe cititor într-un mod personal.
Altfel, fără aceste bucăți personale, ai o carte goală, stearpă, și atât de multe dintre thrillerele pe care le-am citit sunt goale în sensul ăsta – sunt doar o intrigă polițistă. Atunci când eram mai tânăr, în același mod îmi scriam și eu scenariile: erau doar o poveste, erau goale.
Nu cred că există scriitori de succes care au avut o copilărie fericită. Și nu vreau să spun că eu am avut o copilărie groaznică, dar eram nevrotic și mă simțeam singur, nu mă simțeam în largul meu cu nimeni și obișnuiam să fiu gelos pe copiii care erau buni la sport, sau care erau populari și fericiți. Iar acum, când mă uit la ei, văd că nu au plecat niciodată din orașul lor natal, fac același lucruri dintotdeauna, duc vieți tihnite, poate chiar fericite, dar absolut banale. Iar ceea ce m-a propulsat în cariera mea de până acum e tocmai faptul că nu m-am adaptat și a trebuit să mă caut pe mine însumi în alte părți din lume…

Cum te simți atunci când revii în orașul tău natal? Prietenii tăi din copilărie ți-au citit cărțile?
Petrec destul de mult timp acolo acum, dar… cum să-ți spun…. Mă bucur că nu sunt actor, de exemplu! Mi se pare foarte greu să fii recunoscut pe stradă, de exemplu. Mi s-a întâmplat asta puțin în America, dar în Cipru, stau într-un oraș mic, și ar fi foarte greu dacă s-ar întâmpla asta, îmi provoacă foarte multă anxietate dacă oamenii încep să se uite insistent la mine în supermarket etc. Dar oamenii au fost foarte drăguți și s-au arătat mândri de mine, poate și pentru că în momentul de față nu sunt foarte mulți autori ciprioți care vând foarte multe cărți.

Minunata Lana m-a făcut să mă gândesc la actrița Greta Garbo – pentru că și ea s-a retras la un moment dat din lumea filmului -, dar tu spui că personajul este bazat pe actrița Uma Thurman. Spune-mi mai multe despre asta.
Da, de fapt am scris cartea pentru ea. Iar cartea urmează să fie transformată într-un film pentru care eu scriu scenariul, și în care Uma Thurman va juca. Eu și Uma ne-am cunoscut când scriam la Pacienta tăcută', prima mea carte, și ea m-a învățat foarte multe despre cum să scriu, și mi-a dat foarte multe idei bune pentru această carte. Apoi am devenit prieteni apropiați iar ea este ca un mentor pentru mine – mereu citește ceea ce scriu și îmi dă idei. Așa că i-am zis că urmează să scriu ceva pentru ea, și astfel am creat personajul Lana. Am fost mereu un fan al Umei așa că scrierea acestei cărți a fost în mare măsură un gest de iubire. Cred că de aceea a și fost o experiență așa de frumoasă, pentru că nu am făcut-o pentru mine, ci pentru o prietenă…

Deci va fi un film!
Da, suntem încă foarte la început cu proiectul ăsta. Și știi cum e cu filmele, durează o veșnicie să se întâmple. De când aștept să se facă filmul bazat pe Pacienta tăcută' am mai scris două cărți. Deci vedem ce o să se întâmple… Deși, răspunsul sincer este că nu-mi pasă atât de mult, sper să se termine repede totul și să mă întorc la scris.
Pur și simplu îmi place să scriu cărți și am renunțat la a fi scenarist și a face filme tocmai pentru că nu-mi plăcea asta și nici nu eram foarte bun la asta. Cred că sunt mai bun la a scrie cărți și îmi place că pot face asta pe cont propriu fără să trebuiască să depind de alte o mie de persoane. Cel care a scris Toy Story spunea că a scrie un scenariu e ca și cum ai scrie un cântec care urmează să fie cântat de altcineva. Adică nu este al tău, regizorul preia scenariu, poate îl și schimbă, și din al tău devine al lui… Pe când, atunci când scriu o carte, scriu propriul meu cântec pentru că știu că nimeni nu o să se atingă de cartea mea, eu sunt responsabil pentru ea, eu am control asupra ei, numele meu apare pe copertă.

Care sunt obiceiurile tale legate de scris?
Sunt un om al obiceiurilor, al ritualurilor, îmi place să fac aceleași lucruri zilnic atunci când scriu. Am un apartament foarte luminos și liniștit acum în Cipru, și acolo am scris și Furia'. Nu pot scrie în cafenele, am încercat… dar e prea multă mișcare în jurul meu.
Cât timp scriu prima versiune a unei cărți sunt foarte retras, nu consum alcool, meditez, nu mă întâlnesc cu prea multă lume și mă concentrez doar pe a încerca să scriu cât mai mult în fiecare zi, să pun totul pe hârtie. Apoi mă întorc la normalitate, când încep să editez, pentru că editatul și scrisul sunt două procese diferite. Și cred că e important ca scriitorii aflați la început de drum să știe că nu trebuie să fie prea critici cu prima versiune a cărții lor. Atunci când scriu prima variantă nu mă preocupă structura frazelor, greșelile de scriere, vreau doar să am totul scris, și apoi mă întorc să repar, pentru că nu poți face ambele lucruri în același timp.

Marius China: „Viața pe scenă, lângă scenă sau în spatele ei este la fel de frumoasă„

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro