Ada Condeescu: „Aș fi mult mai săracă sufletește dacă m-aș axa doar pe carieră”. Confesiuni despre familie, iubire și libertate INTERVIU

Într-o lume în care sensibilitatea și forța par adesea două lumi paralele, Ada Condeescu reușește să le unească remarcabil. Actriță cu un parcurs impresionant, remarcată atât în cinematografie, cât și în teatru, Ada emană o naturalețe rară, o delicatețe care ascunde o determinare fermă și o disciplină de fier. De la rolurile intense care i-au adus recunoaștere internațională, până la echilibrul fin dintre viața profesională și cea de familie, Ada se dezvăluie ca o femeie completă, autentică, rafinată. În acest interviu pășim alături de ea prin etapele carierei, prin provocări, vulnerabilități, visuri și bucurii, descoperind povestea unei artiste care continuă să inspire, să caute și să crească.

Ada Condeescu este protagonista editorialului de modă din revista Avantaje de decembrie, iar strălucirea fotografiilor e dublată și de acest interviu exclusiv! Enjoy!

Ai debutat în cinematografie cu „Eu când vreau să fluier, fluier”, la 21 de ani. Ai filmat, zi de zi, timp de două săptămâni, alături de cei încarcerați. Cum te-a impactat acea perioadă și cum ți-a schimbat perspectiva asupra actoriei un rol atât de intens?

Ana' din Eu când vreau să fluier, fluier' mi-a schimbat viața radical, din toate punctele de vedere. În primul rând, modul în care priveam această parte a societății, unul superficial la acea vreme, s-a transformat profund și am simțit și în anii de mai târziu, ecoul acelor zile în care am stat multe ore în discuții, filmări și pauze, cu cei încarcerați. Mâncam la aceleași mese, noi, echipa, și ei, iar eu aveam o bucurie imensă că acești tineri nu se mai simțeau izolați sau stigmatizați. Râdeam împreună, cântam, ascultam poveștile lor.

Am aflat concret ce înseamnă Penitenciar pentru minori și tineri', care sunt faptele și pedepsele lor și m-au impresionat puternic. Nu de puține ori, în pauzele de filmare, resimțeam în sinea mea tristețea vieții pe care o trăiseră de copii și nevoia lor de dragoste și de apartenență.

Eram și eu extrem de vulnerabilă atunci, fiind primul meu rol principal într-un lungmetraj, la 20 de ani, departe de casă, și simțeam presiunea, simțeam că am o responsabilitate enormă față de ei, dar și față de oamenii care crezuseră în mine că pot face această meserie, față de tata, care nu mai era de puțin timp, și recunosc că uneori eram copleșită și îmi venea să plâng, mă redresam însă rapid, gândindu-mă la părinții pe care i-am avut, la mama care mă iubea, la profesori, prieteni, la oamenii care m-au ghidat în viață, lucruri aparent firești, dar pe care acești oameni nu le cunoscuseră vreodată.

Am înțeles atunci, prin rolul pe care îl aveam, cât de mult înseamnă să nu judeci, ce mult te poate limita asta, ce important este să iubești oamenii și să nu te consideri fără greșeală. Am vizitat mai târziu mai multe astfel de penitenciare din țară, dar din pacate nu am reușit să schimbăm ceva în sistem, cu adevărat. Dar filmul, cu siguranță, da. Tinerii s-au simțit văzuți și ascultați, au iubit povestea și ideea eliberării, a primei iubiri și a prieteniei, au crezut în șansele lor de după ispășirea pedepsei.

Există și acum la Jilava, pe un perete enorm, afișul filmului, refăcut în spray-uri graffitti și țin minte că mi-au dat lacrimile atunci când l-am văzut. Apoi, am descoperit ce important este în lucru, pentru mine, să mă izolez cât pot de realitatea imediată și să mă las absorbită de atmosfera poveștii și a filmării propriu-zise. A fost, cu siguranță, un debut extraordinar pentru mine, nu aș fi putut să îmi doresc mai mult.

Ai filmat alături de actori non-profesioniști (majoritatea deținuți) pentru „Eu când vreau să fluier, fluier”. Cum a decurs interacțiunea cu ei și ce ai învățat despre autenticitate și prezență scenică de la acești parteneri de scenă mai puțin convenționali?

Întodeauna mi-a plăcut mai mult să improvizez, acolo mă simt stăpână pe mine. Acolo simt ca pot explora cel mai mult și că pot crea și, deși pare absurd, acolo mă simt cel mai în control. Este un privilegiu să joci cu actori neprofesioniști, autenticitatea lor este ceva la care un actor cu școală sau experimentat ar trebui să tindă, după părerea mea. Nici un curs profesionist nu îți poate dărui acea strălucire și acea inspirație a unei clipe trăite real pe scenă sau pe set. Dacă reușești să conservi acest adevăr' și apoi să îl refaci, este aurul acestei meserii.

Relația dintre personajul tău, Ana, și Silviu este plină de tensiune și ambiguitate. Cum ai perceput și construit chimia necesară pe ecran și care a fost provocarea principală în respectiva situație?

Aș face un pas în spate și aș spune că este în primul rând meritul directorului de casting, regretatul Emil Slotea, care ne-a găsit și ne-a adus împreună, apoi al echipei de regie și producție și, de ce nu, chiar și al Universului. Eu și George Piștereanu ne-am legat foarte bine în ultima întâlnire de casting, cea cu care eu am și luat rolul, după multe luni de probe, dar atunci ne-am eliberat de toate piedicile, ne-am lăsat vulnerabili cu totul și s-a văzut ce puteam face împreună din aceste personaje. Pentru mine, să pot să mă pun cu adevărat în acea situație, până la capăt, a fost cel mai important și faptul că am reușit mi-a adus multă încredere în mine, ca actriță.

A fost exact ceea ce încerci să întruchipezi de fiecare dată prin arta actorului. Am construit mult la fața locului, am repetat prin improvizație scenele, asta a dus la o încredere în partener și în regizor. Libertatea creează chimia între oameni, între personaje și în povești. Am avut suficientă cât să putem da viață unei legături cum nu se mai scrisese în filmul românesc. Deci iată că este și meritul scenariștilor, Cătălin Mitulescu și Florin Șerban.

Filmul a câștigat Ursul de Argint la Berlin în 2010. Cum ai trăit acel moment și ce impact direct și imediat a avut acest premiu asupra primilor pași ai carierei tale? A deschis uși sau a creat și o presiune a așteptărilor?

Una nu o exclude pe cealaltă. Am avut parte de multe întâlniri și momente importante și frumoase pentru mine. A fost, într-adevăr, un succes răsunător în țară și în străinătate, am văzut lumea, am înțeles ce înseamnă un public de cinema, ne-am bucurat de dragostea lui pretutindeni. Noi știam însă, cât de mult s-a muncit la acest film, cât a investit fiecare în toate momentele, de la pre-producție la post-producție, așa că bănuiesc că asta ne-a ținut aproape de pământ, cum s-ar zice.

Primesc de multe ori întrebarea „cum de nu ți-a luat succesul mințile”, eu nu cred că se poate întâmpla așa ceva, atâta vreme cât tu îți cunoști munca depusă, cât timp știi ce înseamnă fiecare secundă pe platou, fiecare emoție investită, fiecare oră de nesomn și zbatere a minții ca totul să iasă într-o formă finală perfectă. Și mă refer aici la dedicarea totală a tuturor departamentelor care lucrează la un lungmetraj. 

Iar în actorie este ca în sport. Oricât de bine ai fi săvârșit un rol sau câte premii ai lua, în următorul o iei de la zero. Presiunea este constantă. Chiar și când nu lucrezi. Și trebuie să te antrenezi mental tot timpul.

Rolul Veli din „Loverboy” ți-a adus premiul „Heart of Sarajevo”. Ce a însemnat pentru tine această recunoaștere internațională și cum ai abordat complexitatea personajului?

Odată cu recunoașterea internațională nominală, cred că m-am maturizat la o vârstă foarte crudă în meserie. Pentru rolul Veli' m-am pregătit mult mai mult ca timp și mult mai în detaliu. A fost un rol pe care l-am construit așa cum am visat. Cu timp, cu răbdare, cu documentare, cu fragmente de vise și muzică, cu imagini din tablouri, cu muncă pe teren, am fost în centre ale traficului de persoane pentru câteva luni, am cules poveștile fetelor de acolo. Am pus în Velo bucăti, din care cred eu, se naște evoluția unei ființe. Și am simțit asta ca pe o șansă foarte mare pentru un actor.

Ai menționat în trecut importanța vulnerabilității în evoluția actoricească. Poți dezvolta această idee? Și cum te-ai protejat, totuși, în procesul artistic?

Cred că nu poți să faci această meserie fără să fii vulnerabil, fără să fii conștient vulnerabil. Te costă mult, dar asta e prețul menirii tale, dacă firește, crezi în ea. De cele mai multe ori, a trebuit să mă oblig să-mi las sufletul să simtă lucrurile pe care le aveam de trăit în anumite povești, să fac un efort să îmi aduc în față durerile sau emoțiile mai puțin plăcute ale vieții mele. Nu am regretat niciodată. Ca să poți emoționa un om, ca să poți să-i atingi inima și mintea, trebuie să fii total onest în emoție, să îi aduci în față adevărul tău și în felul acesta cred că te poți conecta până la capăt cu spectatorul, însemnând astfel că ți-ai împlinit datoria.

Și chiar dacă în timp, prin experiențele rolurilor, am învățat să mă protejez, recunosc că nu fac asta foarte des. Atunci când lucrez la un rol sau când filmez propriu-zis nu mă protejez în niciun fel, nu-mi doresc să fac asta.

Încerc, însă, să mă detașez cât pot de mult, atunci când ajung acasă, tocmai pentru a-mi regăsi universul personal, pentru a putea dărui oamenilor din jurul meu ceea ce sunt eu, fără emoțiile și stările unui personaj sau ale unei alte povești.

Ce diferențe majore sunt, din punctul tău de vedere, între lucrul în cinematografie, teatru și în proiecte de televiziune (miniserii)?

Tipul de lucru este foarte diferit începând cu procesul de lucru, felul și timpul în care repeți, modul în care îți gândești viața personajului, felul în care îți dozezi emoțiile și bineînțeles traseul emoțional pe care ți-l  creezi ca actor în construcția rolului.

Pentru structura mea și plăcerea personală, de ce nu, ador să lucrez în cinema, pentru că acolo ai o poveste care se încheie, ai un timp limitat în care poți da viață unui personaj. Spațiul de lucru este unul mult mai aproape de realitate și astfel îți vine mai natural să trăiești ceea ce ți s-a dat de făcut. În teatru este, de exemplu, mult mai provocator acest tip de „refacere”, pe care trebuie să îl umpli în fiecare seară cu spontaneitate, cu inspirație, cu emoție știind în același timp foarte bine unde trebuie să ajungi cu povestea propriului rol.

Fiecare tip de lucru are sclipirile sale, dar și lucruri de care eu sunt mai puțin atrasă, însă mi se pare cu atât mai minunată această meserie, pentru că deși o faci într-un singur fel, o faci de fapt în atât de multe alte feluri.

Ai primit trofeul Shooting Stars' la Festivalul de Film de la Berlin. Ce înseamnă acest tip de recunoaștere pentru un actor român pe scena internațională?

În primul rând, această recunoaștere în cariera unui actor european este o bucurie personală, este acel ceva care îți dă certitudinea că ceea ce ai făcut este bine și că ești pe drumul cel bun. Un premiu, așa cum este Trofeul Shooting Stars, nu poate decât să te ajute să îți faci această meserie mai departe cu și mai multă dăruire, cu și mai multă generozitate, dar cu o mai mare încredere în tine și în forța ta.

Filmul „Retreat Vama Veche' este descris ca fiind o „comedie ca o terapie” care le pune pe cele trei femei de carieră (Ada Condeescu, Adela Popescu și Laura Cosoi) în fața defectelor și secretelor lor în timpul unui retreat de yoga. Ce crezi că aduce acest gen de proiect în cinematografia românească actuală?

Făcând în toți anii de meserie doar dramă, acest proiect a venit ca o mare bucurie pentru mine, în special pentru că jucam cu două prietene bune, dar și cu restul echipei, actori minunați. Cred că este vital să existe pe piața românească filme de toate genurile, comedii, filme de acțiune, thrillere. Cu cât există mai multe genuri de filme românești în cinema, cu atât putem educa publicul să meargă în săli și să avem astfel o industrie reală în sfârșit.

Personajul tău, Eva, trece printr-o situație de răscruce, fiind pusă în fața unei alegeri între o dragoste pasională din trecut (Radu Vâlcan) și o relație rațională din prezent (Răzvan Fodor). Cum ai abordat actoricește acest triunghi amoros și ce ți-a plăcut cel mai mult la dinamica dintre cele trei personaje principale?

A fost important pentru mine să-mi creez un trecut al fiecărei relații. Așa cum îmi creez la fiecare personaj o biografie, acum era foarte important să-mi creez acest trecut în raport și cu cele două personaje, fostul iubit si logodnicul, pentru a putea simți în timpul întâmplărilor prin care trece Eva, dualitatea sentimentelor pe care le are, acest tip de neliniște și de frământare interioară. Cred că oricât de bine ți-ar fi într-o relație prezentă, lucrurile nespuse, neîncheiate din trecutul tău, nu au cum să nu te zdruncine atunci când vin peste tine și mi-a plăcut să explorez acest tip de intensitate emoțională și de îndoială fictivă.

Adela Popescu îți este bună prietenă și în viața reală. Ți-a fost vreo secundă teamă că poate deveni geloasă (măcar un pic!) la filmările pentru „Retreat Vama Veche'?

Nici măcar o clipă nu m-am gândit la așa ceva, pentru că în primul rând, și eu, și Adela, și Radu facem aceeași meserie, suntem profesioniști, iar asta înseamnă că știm, nu doar să ne luptăm tehnic, dar și să ne pupăm tehnic :)) și ca să pară real, aici, chiar nu ai nevoie de emoție. Pe lângă asta, legatura noastră e una mult prea bine simțită și cu adevăr total, încât era clar că nu va exista niciodată nici măcar un gând de gelozie.

Există un rol pe care l-ai refuzat și pe care, privind în urmă, îl regreți, sau unul pe care visezi să -l joci?

S-a întâmplat de mai multe ori să refuz un rol, dar nu am regretat niciodată, în general mă gândesc foarte bine atunci când merg la un casting sau când mi se propune un rol și sunt foarte împăcată cu deciziile pe care le iau. Ce mi se pare interesant este că văzând rolurile pe care le-am refuzat sau pe care nu le-am luat,  mereu am simțit că într-adevăr nu erau pentru mine și spun asta cu toată inima.  Sunt foarte multe roluri pe care visez să le imaginez, să le construiesc și să le trăiesc și simt că experiența pe care o am deja în spate și felul în care îmi trăiesc viața de civil zi de zi, o să mi le apropie la momentul potrivit.

Pe ce criterii selectezi proiectele în care te implici? Și, mai ales, care este motivul pentru care ai spus sau ai spune un mare NU unui proiect cinematografic sau de televiziune?

Odată cu responsabilitatea a doi copii și a familiei, mă gândesc foarte mult la deplasări, acesta este cel mai important criteriu după care ma ghidez în momentul de față, uneori din păcate, alteori din fericire. Nu simt că acum aș putea să plec un timp îndelungat fără să am copiii lângă mine, dar mai cred și că lucrurile vin în felul în care trebuie să se întâmple și când trebuie să se întâmple, asa că nu îmi fac griji că va trebui să spun NU unui proiect care mi-ar fi fost destinat. Și un al doilea criteriu este poate și disponibilitatea emoțională pe care ar trebui să o aloc și să o generez pentru un anumit proiect. Nu știu dacă în momentul acesta al vieții mele aș vrea să lucrez într-o poveste, într-un rol care să mă solicite cu totul sută la sută. Atunci când lucrez la un spectacol, pentru un film sau am filmările pentru serial, mă gândesc foarte, foarte mult la rol, învăț textul, mă preocup mai mereu și asta îmi ocupă extrem de mult spațiu mental și emoțional. Știu că cei mici au foarte multă nevoie de mine, așa că întotdeauna îmi aleg proiectele în care știu sigur că mă pot împărți.

Cum gestionezi faptul că, în actorie, succesul nu depinde doar de tine, ca actor, ci și de scenariu, regizor, distribuție etc.?

Ca să ai succes în primul rând trebuie să și faci această meserie și atunci vorbim de prima dependență a acestei meserii și anume de oferta unui rol care trebuie să vină spre tine. Uneori gestionez asta mai ușor, alteori mai dificil. Este o meserie care are multe suișuri și coborâșuri, care are un timp al său, viu, uneori lucrezi foarte mult, alteori ai perioade în care nu lucrezi deloc și faptul că este o meserie în care nu ai independență și aștepți mereu oferta altcuiva, poate fi, psihologic, complicat. Dar, cu minte bună, cu limpezime si cu liniște, poți trece ușor peste momentele când nu lucrezi și aștepti mereu să sune un telefon.

Iar în ceea ce privește al doilea sens al întrebării, eu nu resimt asta ca pe ceva negativ. Eu zic că nu trebuie să te gândești la succes, cred că trebuie să muncești foarte mult, cu seriozitate și rigoare, cred că trebuie să ai ca scop emoția pe care trebuie să le-o dăruiești oamenilor și cam asta e tot. Restul nu depinde de tine și nici nu trebuie.

Sunt curioasă cum te pregătești pentru un rol? Ai un ritual anume sau o metodă preferată de documentare?

În primul rând, da, e foarte importantă documentarea, încerc să acopăr tot ce se poate, fac un  research extrem de amănunțit legat de meseria pe care o are personajul meu, de educația pe care o are, de background-ul familiei, de unde vine și apoi încerc să construiesc și să-mi imaginez lucruri care țin de acest om nou. Muzica prin care se emoționează, dacă citește, ce citește, unde se plimbă, ce cafea bea, cum îi place să își petreacă serile. Toate detaliile acestea le gândesc, uneori le inventez, le practic, le trăiesc și îmi creez un univers al personajului. Mă inspiră foarte tare imagini, mă refer la tablouri și fotografii, compun după aceea un fel de puzzle vizual cu toate bucățile pe care le găsesc pentru personaj. Și nu în ultimul rând, mă ajut mult de natură, de elemente, de animale, plante, mirosuri, am un tip de lucru foarte detaliat, migălos, uneori dus la extrem.

Care este cel mai valoros sfat pe care l-ai primit legat de carieră și cine ți l-a dat?

Cel mai tare sfat pe care l-am auzit a fost acest îndemn a lui Denzel Washington: „Shut up. Be quiet. Learn. Read. Relax. Get better.”  Atât de simplu!

Pe lângă rolurile din filme, joci și teatru. Ce îți oferă scena live și nu îți poate oferi micul sau marele ecran?

Sunt foarte fericită, pentru că am avut de curând premiera spectacolului „Trădare” de Harold Pinter, în regia lui Silviu Debu, care este un spectacol superb, din punctul meu de vedere, și e prima oară când spun asta despre ceva în care joc. Joc împreună cu Mihai Smarandache și Cristian Popa, este un tur în forță al emoțiilor combinate cu tehnică, gânduri și nuanțe și vă aștept cu mare drag la Teatrul Act să îl vedeți. Pentru un actor, să joace teatru este vital, asta te ține în priză, ești mereu conectat la public în timp real. Să refaci de multe ori același traseu emoțional, la aceeași intensitate, cu aceeași dăruire și cu aceeași forță este una dintre cele mai grele încercări din această profesie. Pentru mine, ăsta e unul dintre cele mai frumoase daruri pe care mi le oferă scena:  trăirea intensă pe care o ai în spectacol, care de multe ori durează două ore fără pauză și îți pune la încercare tot ceea ce însemni tu, în multe feluri. Nu există dubla 2, dacă greșești, trebuie să te redresezi rapid, trebuie să ai o disponibilitate emoțională extraordinară și asta îmi hrănește total și nevoia de adrenalină.

Dacă ar fi să alegi o singură scenă din întreaga carieră care să te definească cel mai bine ca artist, care ar fi aceea și de ce?

Nu cred ca am filmat-o încă. (râde) Mă pregătesc continuu pentru ea.

Cum reușești să găsiți echilibrul între o carieră solicitantă și viața de familie, mai ales după ce ai devenit mamă?

Aș fi mult mai săracă sufletește dacă m-aș axa doar pe carieră și pe ceea ce reușesc să fac în spațiul public. Simt că toate lucrurile ce fac parte din viața mea, trebuie să își aibă propria importanță. Mai cred și că nu aș fi o mamă atât de bună dacă nu mi-aș face meseria în plin, așa cum cred că fără rutina de zi cu zi, nu aș fi la fel de bună în ceea ce fac în profesie.

Cum te-a schimbat rolul de mamă? Este un rol dificil?

Cel mai greu. Am cele mai multe întrebări, cele mai multe dubii, cele mai multe frici și temeri. E o schimbare continuă pe care o simt în mine și care probabil va dura încă mulți ani de acum încolo. Responsabilitatea o simt uriașă, asta nu mă mai sperie acum, când copiii sunt deja mai mari, însă îmi doresc să le dau cât mai multă forță, dragoste și curaj.

Ce sfat de viață, primit de la părinți, consideri că este cel mai important și pe care dorești să-l transmiți mai departe copiilor tăi?

Puterea adevărului. Să nu minți. Să fii onest.

Cum definești „fericirea” în acest moment al vieții tale?

Sunt într-un moment al vieții în care chiar simt că am mult și mă simt binecuvântată. Am roluri minunate, cele din teatru, din serial și de curând am încheiat filmările unui nou lungmetraj în regia lui Cătălin Mitulescu. Am familia pe care o simt din ce în ce mai puternică, prietenii și am sănătate. Ce să îți dorești mai mult? Liniștea casei de la țară mă deconectează total de agitație și de realitatea imediată, așa că acolo fug la final de săptămână, gătesc, degust vinuri roșii și ascult copiii și vântul.  

Cum reușiți, tu și soțul tău, regizorul Cătălin Mitulescu, să separați rolurile de cuplu de cele profesionale atunci când lucrați împreună pe platourile de filmare? Există diferențe în abordarea artistică sau în nivelul de libertate pe care îl simți în proiectele regizate de Cătălin Mitulescu, față de cele ale altor regizori?

Din fericire, nu am avut niciodată roluri de jucat unul cu altul, am fost mereu foarte transparenți. In general, eu nu pot să-mi asum niciun fel de rol în viață reală, nici în relațiile cu prietenii, nici cu străinii. Mă port foarte direct și ascund rar ce gândesc, doar în condiții extreme. Noi am fost întotdeauna foarte legați cumva profund, nu aș putea explica și nici nu vreau să încerc să fac asta, pentru că ține de un soi de magie. Când lucrăm, există un simț bun și un bun simț în fiecare dintre noi; știm ce înseamnă meseria asta, acest tip de lucru, așa că ne dăm unul altuia libertate și un spațiu în care să existăm și individual când lucrăm.

Vedem lucrurile foarte asemănător și avem în general aceleași opinii când vine vorba de artă și de viață, așa că ne vine natural și firesc să imaginăm lucruri împreună și să fim pe același set. El este regizorul care îmi place cel mai tare, pe care îl ador ca artist, în special pentru simțul extraordinar prin care îmbină poeticul cu realismul, iar acest tip de discurs artistic este cel care m-a fascinat întotdeauna la marii cineaști și artiști vizuali ai lumii. Dincolo de asta, nu ai cum să nu iubești personajele feminine pe care Cătălin le scrie și le gândește, toate nuanțele și zbaterile unei minți feminine sunt exact ceea ce își dorește o actriță să joace.

În ce măsură te consulți cu soțul tău în luarea deciziilor legate de carieră (alegerea rolurilor, abordarea artistică) și cât de mult te influențează perspectiva lui de cineast?

Depinde foarte mult de câte îndoieli am în ceea ce privește un proiect sau dacă implică o schimbare majoră în programul copiilor. Sigur că vorbesc cu el adesea despre rolurile mele sau despre posibile personaje și mă ajută mult abordarea lui mai realistă. Eu sunt mult mai visătoare, mai plutitoare, iar discuțiile pe care le avem, mă ajută uneori să văd și alte laturi ale poveștii. Când încep lucrul propriu-zis, prefer să rămân însă doar cu viziunea mea și cu ceea ce îmi spune regizorul proiectului, nu mă mai sfătuiesc cu nimeni, altfel aș avea prea multe voci în minte.

Care sunt acele mici ritualuri sau activități cotidiene care te ajută să-ți reîncarci bateriile și să rămâi ancorată?

Atunci când am timp și nu am filmări extrem de matinale, fac în așa fel încât după ce o las pe cea mică la școală și înainte de a-l duce pe cel mic la grădiniță, bem o cafea cu Cătălin undeva prin oraș la o cafenea de specialitate. Apoi, îmi place să vin acasă și să fac ordine după haosul de dimineață lăsat în urma copiilor și a grabei către școală. Îmi place să fie liniște și să îmi aprind o lumânare care să mă inunde cu un miros de rom sau lemn, să intru în telefon și să răspund la mesaje, mailuri etc, să pun în ordine lucruri pe care le mai am de făcut în timpul zilei și să organizez cât mai mult din zilele următoare. Îmi place să merg în Piața Obor ori de câte ori am timp și nu plec niciodată de acolo fără un braț de flori pe care să le răspândesc prin casă. Un obicei pe care pur și simplu îl iubesc este întâlnirea cu fetele, cu Adela și Laura, pe care o avem cel puțin o dată pe săptămână, unde facem ordinea de zi:) Și când reușesc, îmi place să introduc o doză de umor cu mama prin telefon.

Ce tip de roluri sau povești dorești să „îți fie scrise în ADN” în următorii ani, care să-ți ofere acea doză de imprevizibil și împlinire artistică?

Cu siguranță m-aș vedea și mi-ar plăcea tare un rol în zona de acțiune, poate film sau poate miniserie. Îmi plac rolurile care te antrenează atât psihic, dar și fizic. Mi-ar plăcea și un rol de epocă, prin conacele din Transilvania. În același timp, aș vrea să descopăr și să am un rol care să investigheze mai mult felul în care, real, femeia trăia în perioada de dinainte de comunism, poate chiar și mai demult, anii 20, început de secol, m-ar interesa foarte mult să caut în zona asta de istorie și să aflu întrebările și frământările femeii de atunci.

Și, de ce nu, mi-aș dori un rol într-un film pe care sa îl filmez în Italia, măcar vreo lună așa, ca să simt că nu am învățat degeaba italiana 4 ani în Liceul Ion Neculce (zâmbește).

Acest interviu a fost realizat de Gabriela Dumba și publicat în numărul de decembrie al REVISTEI AVANTAJE

Citește și: Gabi Tamaș: „În Asia Express am trăit emoții și stări pe care nu le-am mai simțit niciodată până acum. Singura mea teamă a fost să nu mă fac de râs!’ INTERVIU

Citește și: Oana Roman, ghidul nostru pe Riviera franceză: „Cea mai frumoasă amintire legată de Coasta de Azur este una pe care am trăit-o alături de mama’