Tu l-ai întrebat pe copilul tău cum vrea să fie învățătoarea lui?

13.09.2016, 12:50 . Actualizat 19.09.2016, 09:17

Ca orice părinte de școlar, mi-am însoțit copiii în prima zi de școală, în minte având aceleași frământări universale – 'am ales bine școala?', 'cum pot să motivez copilul pentru studiu?', 'care mai e rostul școlii pe lumea asta?', 'ce pot face eu? ', 'până unde mă pot implica?', 'ce pot schimba?'.

Ai cui mai sunt copiii noștri? Ai școlii, ai Internetului, ai anturajului?

Toată lumea postează frenetic poze și panseuri nostalgice despre prima zi de școală a copiilor lor sau despre experiența lor din aduceri-aminte, cu emoțiile și trăirile mai degrabă ale părinților decât ale învățăceilor, pentru că aceștia din urmă fie sunt prea mici să aibă acces la rețele sociale, fie când sunt mai mari, deja și-au pierdut interesul pentru prima zi de școală. Și pentru școală în general. E tot mai prezent și copleșitor sentimentul acesta de dezinteres, venit cumva dintr-o confuzie și o lipsă de perspectivă. Aud tot mai des părinți disperați și exasperați care se plâng că, după o intrare glorioasă într-unul din liceele bune ale urbei, adolescentul declară 'Gata! V-am făcut pe plac și am intrat la liceul pe care l-ați vrut, de-acum nu mă mai vedeți pe la școală, mi-a ajuns cât am învățat'. Asta e varianta hard, varianta soft e 'nu îmi place ce învăț, mă plictisesc la școală', 'profii nu îmi spun nimic, sunt nașpa', 'nu învăț nimic', 'la ce îmi trebuie atâta școală, când toți ăștia cu bani sunt semi-analfabeți?'.

Eu încă nu mă confrunt cu astfel cu astfel de 'spleen'-uri, nu am depășit încă ciclul primar și, Slavă Domnului, mai avem ceva doze de inocență și idealism la purtător. Mă întreb însă până când și ce pot eu să fac ca să mai pot perpetua această stare de grație cât mai mult. Cât din educația și evoluția copiilor noștri ne aparține nouă, școlii și ecranului (televizor, tableta, smartphone, laptop, playstation)? La o analiză lucidă, dacă te gândești cu cine petrece copilul tău cea mai mare parte din zi, vei accepta că el aparține cel mai mult ecranului, într-una din dimensiunile enumerate sau alta pe care nu am descoperit-o încă.

Părinții sunt robii jobului, ai corporațiilor, ai creditelor la bancă, ai câștigării traiului zilnic

Cei mai nedreptățiți sunt, cred eu, copiii, care s-au născut într-o lume în care părinții nu le mai aparțin – din cea mai fragedă pruncie, cu mame care muncesc până aproape să-i nască (de teama de a nu se deprofesionaliza), care sunt prea stresate să îi alăpteze, prea obosite să le vorbească, prea grăbite să se întoarcă la job (că altfel își pierd poziția, sunt marginalizate profesional, ori nu le ajung banii pur și simplu), prea zbuciumate să se mențină în topul carierelor, scriind de zor la laptop cu pruncul adormit în fața ecranului. În cel mai bun caz, unele mame sau tați, care își permit să se bazeze pe venitul exclusiv al partenerului, fac o pauză de carieră și se dedică full-time copiilor.

Dar sunt puține astfel de cazuri, iar dacă mai și devii pe parcurs părinte singur, adio, răgaz și tihnă maternală sau paternală, după caz. Și uite-așa, copiii devin ai bonelor care se tot schimbă, ai bunicilor (în cel mai bun caz!), ai șoferilor sau femeilor în casă, fiecare ce are prin preajmă. Iar copiii noștri mai beneficiază de părinți seara târziu, când ei vin gata storși de energie, putere, creativitate și tot ce mai poate obține un angajator de la ei. Incapabili să se mai joace, să se mai concentreze la nevoie copiilor, să mai poarte o conversație reală cu ei, neîntreruptă de mesaje noi la care e musai să răspundă, care se mișcă automat prin casă, mai încropind o cină, mai spălând vase sau dereticând câte ceva prin casă.

Simțindu-se cât se poate de vinovați că nu pot oferi mai mult și căutând disperați formule de compensare a lipsei de atenție în weekend sau câte o mini-vacanță. Și cum timpul e cel mai prețios din lume, preferăm să le punem în brațe câte un ecran – să aibă și ei ecranul lor, săracii, nu numai noi. Așa nu mai fac gălăgie, nu te mai întreabă nimic, nu te mai deranjează, nu mai vorbesc neîntrebați. Devin treptat, copiii Internetului, cu bune și cu rele. Dar nu mai sunt copiii noștri. Locuim în aceeași casă, cotizăm financiar la toate nevoile lor – mai mult sau mai puțin stringente, că doar de aia ne spetim să muncim ziua-ntreagă – comunicăm monosilabic sau pe whatsapp – și ne amăgim că școala o să mai completeze pe ici pe colo niște lipsuri ori chiar să îndrepte ori să (re)construiască ceea ce noi am demolat deja cu absența noastră fizică și/sau emoțională.

Citește și: Dragi părinți, cum vreți să vă 'capacitați' copiii pentru examen și pentru viață? Schimbând grila de punctaj?

Omul sfințește locul, indiferent de sistemul în care se află

Complet depășiți de situație, e mai simplu să dăm vina pe un sistem de învățământ anacronic, sărăcit, decimat și deturnat de la rostul său existențial. Un sistem care pe alocuri s-a transformat într-un hibrid perfid al meditațiilor fără număr și fără sens, un organism modificat genetic care pervertește mințile și sufletele dascălilor și ale învățăceilor, cu acordul nesăbuit și nelimitat al părinților. Care subscriu la sistemul de meditații de la clasa I, încurajând, de prea mici, mentalitatea de proptele perpetue pentru copiii lor, deveniți asistați pentru toată viața.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să înfierez sistemul de învățământ de stat, nici să îl ridic în slăvi pe cel privat. Ambii mei copii sunt la o școală de stat, după câetva experiențe tangențiale eșuate în zona învățământului privat. Cu câteva excepții, zona învățământului privat e o formă fără fond. Forme importate, oameni nepregătiți sau nepotriviți pentru aceste forme, altfel bine puse la punct și având proba timpului în țările din care au fost preluate. Ceea ce nu am înțeles eu a fost de ce în astfel de școli, în care se presupune că elevii învață multe limbi străine, cea mai prost vorbită e tocmai limba română! Dar nu asta e ideea, biata limbă română e chinuită în egală măsură și la stat, și la privat, și pe ecranele televizoarelor și în discursurile multor persoane publice. Altceva vreau să spun.

Lecția pe care am deprins-o în toți acești ani, a fost că omul sfințește locul, indiferent de sistemul în care activează. Am întâlnit profesioniști de excepție și la stat și la privat. Reciproca e valabilă și pentru lichele. Am văzut profesori care fac apostolat la propriu în cel mai ostile medii de învățământ – în cătune și sate, în școli pentru copii cu dizabilități – aducând copiii de mână la școală în sensul propriu, ori cărându-i în brațe în spații neaccesibilizate. Cunosc dascăli care au format olimpici luându-i de la coada vacii și au modelat caractere puternice, nu filfizoni plimbați de colo-colo cu mașina pe la meditații. Și credeți-mă că nu vorbesc din cărți – îi știu și pe copiii aceștia și pe dascălii lor și felul în care au evoluat.

Toate aceste experiențe mi-au demonstrat că singurul mod în care te poți împotrivi unui sistem potrivnic este să prețuiești omul și să cultivi umanitatea, mai presus de caificative, note, medii, evaluări, tipare. Și cum fiecare își învață lecțiile pe pielea lui, și eu am pățit la fel. M-am încrezut în tipare și am sfârșit dezamăgită, dar cu lecția învățată: aceea că doar omul contează. La începuturile școlii pentru copii, am căutat tiparul învățatorului tânăr, deschis la nou, cu studii și extra-studii, competențe și para-competențe. Modelul a funcționat o vreme, după care a clacat, din motive diverse. Situația ne-a pus forțat în fața unei soluții de urgență care s-a numit revenirea unor profesoare pensionare – varianta cea mai perdantă și mai de neacceptat în viziunea mea așa-zis modernă. Mă gândeam că vor fi plictisite, depășite, austere. Realitatea a fost atât de diferită, încât una dintre ele a rămas pentru mine etalonul învățătoarei perfecte, care poate da lecții de viață și unui adult. Și pe care copilul meu o numește firesc 'un alt părinte al meu'. E posibil și la o școală de stat, fără fondul clasei în cifre astronomice, fără șpăgi și 'atenții' care atentează la bunul simț sau la decența fiscalității. Oamenii cu adevărat valoroși nu se lasă pervertiți nici de vârstă, nici de sărăcie, nici de sisteme potrivnice. Ei își fac treaba, pur și simplu, pentru că sunt responsabili, pentru că le pasă, pentru că e în firea lor.

A fost un alt moment care mi-a arătat că omul trebuie pus înaintea sistemului. Nici un minister, inspectorat sau altă entitate de profil nu îți poate garanta calitatea umană a unui cadru didactic – un termen atât de rigid pentru o o profesie care cere multă umanitate și vocație. Aș vrea ca atunci când descoperim astfel de oameni, să vorbim despre ei, să îi prețuim, să îi valorizăm. Să inventăm concursuri, premii, trofee, dar pentru care să voteze elevii, pentru că ei sunt cei mai corecți evaluatori. Pot greși la teme, examene, ecuații, dar nu vor da greș în aprecierea calității umane a profesorilor lor.

Întreabă-l pe copilul tău cum își imaginează învățătoarea lui. Și ține cont de ce spune

Aș vrea ca din când în când părinții să își întrebe copiii 'tu cum ai vrea să fie învățătoarea ta/profesorul tău/dirigintele tău?', 'cum ai vrea să fie profesorul tău preferat?' Cu siguranță nu o să spună 'să aibă cele mai bune rezultate la olimpiade, la concursurile Comper și Gazeta Matematică', 'să aibă cele mai bune calificative în grila de evaluare la inspectorat', 'să aibă cele mai mari prețuri la meditații'. Cred că răspunsurile și percepția lor despre cum ar trebui să fie profesorii te vor lăsa mască. Pentru că vor semăna foarte puțin cu impresiile tale și pentru că, da, e foarte posibil ca acelea să îți dea direcția corectă. Tot cu gura căscată am rămas și eu când copilul meu, speriat că doamna învățătoare ar fi putut să se retraga înainte de a termina clasa aIV-a, mi-a zis 'îți dai seama, e ca și cum aș fi pierdut un părinte!' Și, credeți-mă, știe bine ce înseamnă asta.