Radu Paraschivescu: “Şi la săritura în înălţime ai dreptul la trei încercări. Nu eram dispus să renunţ după o încercare ratată”

Cel mai recent roman semnat de Radu Paraschivescu a venit în confirmarea acestui trend personal, Acul de aur și ochii Glorianei (Humanitas, 2021) fiind o poveste care te atrage prin spațiul în care este plasată, dar și prin personaje și prin încercările la care autorul decide să le supună. Cartea asta este o invitație în însorita Italie, cu secole în urmă, în care lucruri de neimaginat acum – decât cu ochii minții – se întâmplau. Dar este și un răsfăț de detalii de epocă și de replici istețe, în care cuvintele sunt asezate cu atenție exact acolo unde trebuie ele să fie ca să producă efectul droit.

Interviu realizat de Andreea Chebac:

Acul de aur și ochii Glorianei', cea mai recentă carte semnată de dumneavoastră, ne poartă prin Italia secolului  XVI și îi oferă cititorului mai mult decât o poveste care îl ține cu sufletul la gură, îi oferă un soi de vacanță pe meleaguri italiene. Așa că m-am întrebat în timp ce citeam dacă acest roman nu a izvorât chiar din dorul dumneavoastră de vacanță, acutizat de toată perioada asta în care ne-am plimbat mult mai puțin? 

Coincidenţa e felul lui Dumnezeu de-a ne face cu ochiul', se spune c-ar fi zis Einstein. Acul de aur şi ochii Glorianei e un roman pe care mi l-am dorit captivant şi în care acţiunea se petrece în Umbria, la Roma şi la Londra, la sfârşitul secolului XVI. La mijlocul lui iulie 2021, finala Europeanului de fotbal se joacă, iată, între Italia şi Anglia. Coincidenţă. Ni s-a făcut cu ochiul. Unul dintre resorturile cărţii mele este într-adevăr nevoia de-a suplini statul în casă de nevoie printr-o plimbare de voie. În locul vacanţelor plănuite am pus o poveste policromă într-un registru în care n-am mai scris până acum: cel al romanului de aventuri. Pesemne că s-o fi cuibărit în gândurile mele şi un soi de răzbunare în efigie pe care o voi fi împlinit împotriva pandemiei, fără ca ea, pandemia, să bage de seamă. E adevărat, am un dor de ducă mistuitor, mai cu seamă vara. Şi uite că a trebuit să stau cuminte, când în alţi ani zburdam ba prin Toscana sau Sicilia, ba prin Provence sau Périgord. Să nu fiu totuşi ipocrit, am profitat anul trecut de o perioadă de acalmie pandemică în Franţa şi am făcut o vacanţă fără riscuri în Normandia. Unde lumea purta mască peste tot fără să fi apărut încă obligaţia de-a o face.

Cartea, pe lângă atmosfera și detaliile de epocă, este presărată cu momente pe care le-aș numi „Știați că' – mă gândesc acum la paragraful în care ni se explică nașterea tenisului. Cum a decurs documentarea pentru carte și acum ați ales ce informații și curiozități suplimentare să le oferiți cititorilor?

La povestea despre tenis a fost destul de simplu. Făcusem deja documentarea pentru o scenă din romanul Fluturele negru, în care Michelangelo Merisi (Caravaggio) joacă tenis sau palla corda cu Ranuccio Tomassoni, pe care la un moment dat îl va ucide. În rest, am consultat câteva zeci de surse despre Clement VIII, despre felul cum a divorţat Henric VIII de Biserica Catolică fiindcă n-a fost lăsat să divorţeze de Caterina de Aragon, despre Roma sfârşitului de secol XVI, despre cataracta Elizabetei I şi aşa mai departe. Confreria ucigaşă Stella Nera e invenţia mea. Pictorul Ottavio Ponterosso, la fel. Conspiratorii englezi şi prostituata Hattie Sloane, la fel. Jocurile stradale de alungare a ciumei, la fel. Mi-a plăcut să descopăr o mulţime de lucruri interesante despre Jean Rombaud, călăul lui Ann Boleyn adus special din Normandia, şi i-am făcut loc în carte printr-o poveste stranie, care-i poartă puţin pe cititori şi prin nordul Franţei, inclusiv la Paris. Să ne înţelegem totuşi. N-a fost o documentare de roman istoric sau de lucrare de non-ficţiune, fiindcă nu asta mi-am propus. De pildă, poate că Shakespeare era pe atunci mai puţin cunoscut decât îl fac eu în carte. Poate că piesele lui încă nu se jucau cu atâta succes ca ale lui Christopher „Kit' Marlowe. Repet, e ficţiune.

Cum au prins viață în mintea dumneavoastră cele două personaje, frații Scacchi? Știu că există și o bază reală în biografia lor… 

E probabil nevoie de un aşa-zis leap of faith ca să iei de bun absolut tot ce se petrece în carte. Mai ales că e mai uşor să devii măcelar din medic decât medic din măcelar. Şi, bineînţeles, cum am spus mai devreme, e multă scorneală în romanul meu, ca în atâtea altele. Nu mi-am propus să fac fotografii ale Umbriei, Romei sau Londrei din secolul XVI şi să le aşez într-o ramă istorică. Cele mai multe surse acceptă că fraţii Durante şi Cesare Scacchi au existat de-adevăratelea şi au izbutit acest caz bizar de reconversie profesională. Muzeul din Preci le atestă la rândul lui prezenţa. E greu de crezut că, de dragul turismului, umbrienii au născocit totul. (Deşi nu exclud până la capăt varianta, portughezii au făcut aşa ceva lângă Coimbra, cu decorul poveştii de iubire a lui Pedro I şi Inès de Castro.) În ce mă priveşte, am pornit de la ideea că povestea medicilor-măcelari din Preci a existat. În schimb, pe fraţii Scacchi i-am construit după capul meu. Habar n-am dacă Cesare era în realitate un fustangiu domesticit în cele din urmă de o iubire fără rest. Şi nici dacă Durante era un cumpătat fără cusur, propulsat de ambiţia unei cariere strălucite. Poate că a fost aşa, poate nu.

Cartea nu doar că ne prezintă povestea a doi frați, „medici de ochi', dar este și presărată cu tot felul de expresii populare legate de ochi și de vedere. Au ele o semnificație?  

Categoric. Şi mă bucur că aţi observat. Expresii ca „a face ochii mari', „a se freca la ochi', „a face ochii roată' şi destule altele slujesc intenţiei nu ştiu cât de bine ascunse a cărţii: să exalte plăcerea privitului şi triumful culorii. Mi-a trecut prin cap la un moment dat să folosesc toate expresiile pe care le puteam găsi legate de ochi, văz şi vedere. Am renunţat, fiindcă riscam să compromit echilibrul şi plămada cărţii de dragul unui artificiu. Dar, da, Acul de aur şi ochii Glorianei nu e doar o poveste, ci şi o reverenţă făcută privirii. La fel cum Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri nu e un roman sportiv (chit că ultima parte se învârte în jurul unei finale de Champions League), ci o carte despre trei ipostaze ale foamei: cea biologică, cea de libertate şi cea de succes.

Această carte trebuia să fie inițial un volum de povestiri, dar frații Scacchi au acaparat tot spațiul, așa cum povestiți încă de la început. Sunt curioasă ce aventuri și personaje au fost sacrificate (sau păstrate la sertar) pentru apariția acestui roman?

Nu mai ştiu câte povestiri trebuia să cuprindă volumul. Minimum şapte, maximum zece. Una dintre ele pornea dintr-o lojă a stadionului San Paolo din Napoli, unde, în timp ce galeria cânta Un giorno allimprovviso, un mafiot negocia preluarea de la un coleg de meşteşug a unui tablou furat la pont de un grup de hoţi cu înaltă calificare. În altă povestire, o tânără face documentare pentru o teză de doctorat despre ritualurile mâncatului de îngheţată la Fontana di Trevi, înainte de-a fi atrasă într-o aventură picantă. În alta, mai mulţi turişti se cazează la un hotel toscan fără să ştie că fiecare cameră imită o operă de artă, iar operele au un fel anume de-a acţiona asupra ocupanţilor. În fine, în alta, câteva animale ies la plimbare pe străzile din mai multe oraşe şi dau naştere unei mişcări de răsturnare a raporturilor dintre specii, urmând ca grădinile zooologice să fie umplute cu oameni, iar vizitatorii să fie cerbi, şacali sau iguane. Şi tot aşa.

Ca de la un iubitor de dulciuri la altul, vă lansez o provocare: cu ce desert ați asorta acest roman?

E o întrebare dureroasă pentru diabeticul din mine, dar oportună pentru pofticiosul care încă sunt. M-aş gândi la un desert italienesc, pe care l-am descoperit din întâmplare într-un restaurant din Taormina cu doi ani în urmă. Căutam ceva care să pună capac glucidic unei cine altminteri cuviincioase. Irina, soţia mea, a optat – în deficit de inspiraţie – pentru un sorbetto care i-a cam pungit gura şi sufletul. În temeiul unei dispense de la diabet pe care tocmai mi-o semnasem singur, am dat să aleg ceva cu ciocolată (cum altfel?), dar omul care ne servea mi-a recomandat un produs della casa. M-am lăsat pe mâna lui şi am primit un fel de baba au rhum reinterpretat, cum se spune în ultima vreme. Cu o frişcă diafană şi năucitoare ca dulceaţă, ascunsă în scobitura de cocă sub un acoperiş de căpşuni, cu aşchii de fructe confiate şi cu unul-două siropuri care şerpuiau peste prăjitură şi în jurul ei pe farfurie, aducând şapte-opt (mie mi s-au părut o sută) de gusturi şi arome deodată. Cred că acest desfrâu papilar s-ar potrivi risipei de culori din carte.

Ați mărturisit că debutul dumneavoastră atât ca scriitor, cât și ca traducător, a fost un eșec. Dar cum ați trecut peste asta? Ce v-a motivat și ce v-a susținut?

Am continuat în virtutea îndemnului If at first you dont succeed, then try, try again. Mi-am dat seama că vina pentru debutul eşuat ca scriitor îmi aparţinuse, pe când debutul eşuat ca traducător nu fusese din cauza mea. Oi fi vrut să epatez la prima apariţie în volum? Posibil, chiar probabil. Şi am meritat să plătesc pentru asta – mai degrabă în ochii mei decât în ai criticii, care, din fericire, n-a observat cartea. La recitire, după câteva luni, romanul (nu-i dau titlul cu bună ştiinţă) mi s-a părut gomos, artificial, fără cap şi fără coadă. Şi nu e o autoexigenţă exagerată, ci purul adevăr. În ceea ce priveşte prima traducere (François Mauriac, Îngerii negri), textul a fost foarte bun, dar apariţia ca atare, un dezastru. Nu tu paginare, nu tu corectură atentă, tehnoredactare precară, o copertă fără noimă – pe scurt, un chix deplin. Nu dau numele editurii, între timp nu ştiu dacă nu cumva a ieşit din joc. Căpos din fire, am decis totuşi să-mi mai dau o şansă. De ce? Fiindcă asta mi-am dorit să fac de pe la sfârşitul adolescenţei; nu eram dispus să renunţ după o încercare ratată. Şi la săritura în înălţime ai dreptul la trei încercări. Iar în privinţa dorinţei de-a epata, mă potolisem şi-mi dădusem seama cât fusesem de infantil. Prin urmare, puteam să încep să scriu cu onestitate, fără să vreau să impresionez pe toată lumea. Ceea ce am şi făcut.

Dintre cele 115 cărți traduse până acum, care este traducerea de care sunteți cel mai mândru, care vă este cel mai aproape de suflet? Fie pentru că v-a plăcut atât de mult respectiva carte încât ați fi vrut să o fi scris chiar dumneavoastră, sau pentru că a fost o traduce dificilă și vă bucurați că a ieșit bine sau din orice alt motiv subiectiv.

Mă invitaţi să comit o nedreptate, cred că vă daţi seama. Dar asta fiind regula jocului, o respect. Mi-ar veni mai uşor să vă spun care sunt traducerile care m-au indispus, m-au plictisit sau m-au lăsat sur ma soif. Au fost şi din acestea. La celălalt capăt, favoritele mele, într-o ordine aleatorie, sunt Casa somnului de Jonathan Coe, Puls de Julian Barnes şi Mincinosul de Stephen Fry. Pe oricare dintre ele mi-ar fi plăcut s-o fi scris. Dar am amintiri frumoase şi despre Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie (cartea care m-a solicitat cel mai mult), Rămăşiţele zilei de Kazuo Ishiguro, Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea de John Steinbeck, Oameni din Dublin de James Joyce, Cum să fii bun de Nick Hornby sau Bărbatul cu haină roşie de Julian Barnes.

Cărțile dumneavoastră au titluri „cu lipici' – … – dar cum le alegeți? Apar de la început sau titlurile vin ca un fel de concluzie la finalul scriiturii?

Nu am o reţetă. Uneori ştiu titlul din capul locului şi nu am nevoie de un working title pe care să-l schimb ulterior. Aşa s-a întâmplat cu destule cărţi ale mele, de la Ghidul nesimţitului sau Orice om îi este teamă la Fluturele negru sau Am fost cândva femeie de onoare. Alteori titlul îmi vine pe parcurs, ca la Omul care mută norii sau Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (despre care cineva mi-a spus că e atât de lung, încât nimeni n-o să-l ţină minte şi n-o să ştie să i-l ceară librarului). Există şi titluri la care editorul are iniţial un frison, după care conchide – poate şi din cauza insistenţei mele – că e un titlu percutant, care atrage atenţia: de exemplu, Aştept să crăpi. Cele mai multe ezitări le-am avut la Cu inima smulsă din piept, un titlu pe care l-am ales destul de greu şi despre care cei care au citit romanul ştiu că înglobează sensul propriu şi pe cel figurat.

Care este librăria dumneavoastră preferată din București? Dar din țară? Dar din toată lumea mare?

Librăria din Bucureşti în care intru cel mai des e Humanitas-Cişmigiu. Mă simt de-ai casei acolo şi nu cred că sunt singurul în situaţia asta. Humanitas-Cişmigiu nu e doar o librărie foarte frumos proiectată şi amenajată de la parterul unei clădiri superbe, mai ales după refacere. E şi un spaţiu al amintirilor. Aici mi-am lansat ultimele zece cărţi. Tot aici am participat la alte câteva zeci de lansări, fie ca vorbitor, fie ca om din public. Tot aici am filmat timp de aproape cinci ani rubrica „Dă-te la o carte' (deşi poate că n-ar trebui să contabilizez şi asta, având în vedere cum s-a purtat cu mine postul TV care o difuza). Şi tot aici m-am întâlnit întâmplător, de atâtea ori, cu oameni la care ţin: Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Andrei Crăciun, Veronica D. Niculescu, Lidia Bodea, Octavian Soviany, plus cititori cu care am ajuns deja la o tandră recunoaştere. Din ţară intru cu plăcere în librăria „bufniţelor' timişorene Oana Doboşi şi Raluca Selejan, care chiar aşa se cheamă, „La două bufniţe'. E un spaţiu conceput cu ingeniozitate şi unde eşti chemat să zăboveşti. În fine, până acum trei ani, Livrairia Lello & Irmão din Porto era preferata mea din străinătate. La ultima vizită, era inundată de turişti şi trebuia să stai la trei cozi ca să intri (la bilete, la intrarea propriu-zisă şi la lăsatul bagajelor). Era atâta lume, încât nu mai vedeai nimic din splendoarea locului. Poate doar pandemia să fi reglat lucrurile între timp. Aşa că mai bine trec în locul ei librăria Galignani din Paris, de pe Rue de Rivoli, unde am avut mereu parte de tihnă, intimitate, fotolii comode, în care am putut să mă adâncesc în citit, bucurii şi oxigen. Ca să nu mai spun că e destul de aproape de una dintre cofetăriile de referinţă ale Parisului: Angélina.

Pentru că tot s-a terminat de curând Campionatul European de Fotbal, îndrăznesc să vă întreb: dacă ar fi să scrieți biografia unui jucător de fotbal, pe cine ați alege?

În niciun caz pe Raheem Sterling, cu căderile lui teatrale prin careuri. Probabil că pe Luka Modrić. E unul dintre jucătorii mei preferaţi din ultimele două decenii. Şi are o viaţă cu destule momente dure. Când era mic a văzut lucruri de care un copil ar trebui ferit. Bunicul lui a fost împuşcat de sârbi în războiul care a fărâmiţat Iugoslavia. Micul Luka a stat refugiat cu părinţii într-o cameră de hotel vreme îndelungată, iar cerul lui a fost acoperit mereu de norii grijilor. Fotbalistul de azi mi se pare exemplar ca disponibilitate, energie, tehnică şi clarviziune. Plus talent. Pipernicit aşa cum e, a dus ani buni în cârcă naţionala Croaţiei şi pe Real Madrid. Totul e ca, scriindu-i biografia, să trec testul necomplezenţei. Adică să-l prezint pe fotbalist şi cu multele lui lumini, dar şi cu cele câteva umbre. Cea mai apăsătoare este, fireşte, încârdăşirea cu fostul patron al lui Dinamo Zagreb, Zdravko Mamić, în sprijinul căruia Modrić a minţit sub jurământ în instanţă. N-a fost singurul, dar asta nu-l disculpă.

Îmi imaginez că vă uitați la meciuri cu tatăl dumneavoastră și, cu gândul la cartea „Recviem vesel pentru tata', vreau să vă întreb dacă vă vine minte mai des un anumit meci văzut împreună?

Ţin minte trei meciuri în care fiecare dintre noi a jucat pe rând rolul lui Prometeu şi al vulturului. Prima dată i-am ciugulit eu ficaţii tatei la finala CM din 1970, Brazilia-Italia 4-1. Am avut atunci un soi de insolenţă candidă şi n-am mai ţinut cont că tata mă lăsase să văd finala în condiţiile în care la noi era noapte (meciul se transmitea în direct din Mexic), iar eu, elev în clasa a patra, ar fi trebuit să fiu în pat la ora aceea. Jubilaţia e greu de stăvilit când eşti copil şi câştigă ai tăi. Am repetat experienţa la Olanda-Italia 2-1 de la CM din Argentina (1978), când eram deja în anticamera studenţiei şi repertoriul de ironii mi se diversificase. Tata s-a răzbunat patru ani mai târziu, la Italia-Brazilia 3-2 de la CM din Spania, când mi-a răscolit ficaţii cu dobândă pentru înfrângerile din trecut. Eu ţineam cu două echipe dintre care nu puteam să aleg: Brazilia şi Olanda. El a ţinut mereu cu Italia. Dar nu neapărat fiindcă îi plăceau Boninsegna, Bettega sau Antonioni, ci fiindcă – poftim criteriu – Italia îi dăduse lumii pe Bramante, Tiţian şi Donatello.

Ce scrieri neterminate așteaptă în sertar să le vină rândul?

Mă tot laud cu un roman francez pe care-l promit deja de indecent de multă vreme. Până acum am scris mai mult despre el decât la el. Prin urmare, Podul diavolului va fi următorul roman pe care-l voi publica. Nu renunţ la volumul de proze italiene, însă nu ştiu dacă-i voi păstra titlul – Misterele din Fiumelatte – sau nu. Logic şi cuviincios ar fi să-l păstrez şi până la urmă probabil că aşa voi face. În fine, strâng noi probe la dosarul fără sfârşit al tranziţiei româneşti, ceea ce înseamnă un alt volum de texte ironice despre ce se întâmplă în jurul nostru. Iniţial intitulasem volumul Pe lângă plopii cu chiloţi, inspirat de realitatea atâtor şi atâtor pomi din Bucureşti de ale căror crengi spânzură ce aruncă românul pe geam: maiouri murdare, pungi de plastic, batiste pătate, prosoape, bikini etc. Partenera de atelaj conjugal, în al cărei bun-gust cred nestrămutat, a ridicat sceptic sprânceana şi a citat cu un murmur din Lascăr Catargiu: „Aiasta, Majestate, nu se poate'. Aşa că o să schimb titlul. Simplu.

Poza Hepta

Citeste și:

Psiholog Oana Nicolau: În mintea noastră ne construim scenarii ideale despre partener și despre relația noastră'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje