Oana Roman: „La 30 de ani am clacat și m-am prăbușit…”
Numele ei este, pe nedrept, legat de viața mondenă a Bucureștiului. A trăit din plin decepția, singurătatea, umilința și nedreptatea și, peste toate, s-a suprapus lipsa prezenței părinților lângă ea în perioada când sufletul ei nu cerea nimic altceva. Cu toate acestea, sufletul OMULUI Oana Roman este încă dornic de iertare, de a oferi ori de câte ori are ocazia din puținul ei, de a împărtăși experiențe și de a construi mereu ceva frumos și util.
Știm cu toții cât de provocatoare și încărcată a fost prima parte a anului 2021 pentru tine. Care sunt cele mai constructive obstacole care te-au schimbat și cum le vezi acum, dacă te uiți la acest capitol al vieții tale?
Începutul anului, sau mai degrabă sfârșitul anului trecut, a fost unul extrem de complicat pentru mine pentru că a fost perioada în care mama a început să se simtă foarte rău. Atunci, nu am știut foarte clar care este cauza, apoi a intervenit și ruptura de Marius, care a fost una extrem de greu de dus. Practic, au venit în același timp, la începutul lunii decembrie. M-am confruntat cu amândouă deodată, cu mama care era într-o stare din ce în ce în ce mai proastă și cu Marius cu care ajunsesem într-un punct în care nu ne mai înțelegeam. Drept pentru care a fost o perioadă foarte grea, de sărbători am aflat că starea mamei se agravase foarte tare din cauza problemei la colecist, care trebuia operat. A fost greu. Începutul anului m-a prins cu mama în spital, singură cu Isa, cu munca, cu proiecte. Începusem atunci reality show-ul la Antena Stars care presupunea multe filmări, organizare, Isa trebuia să meargă și la școală, să mă ocup și de treburile mele, să am grijă și de mama, iar toate aceste lucruri a trebuit să le fac singură. Nu a fost un început de an foarte bun, dar ușor, ușor lucrurile au intrat pe un făgaș normal și până la urmă au fost constructive. Eu cred că fiecare pas greu te obligă să mergi mai departe, și să mergi mai departe înseamnă să construiești lucruri în continuare.
Întorcându-ne și mai mult în timp, cum era Oana Roman la vârsta Isabelei? Ce trăsnăi specifice copilăriei ai făcut și cum au fost tratate de părinții/bunicii tăi? Era Oana Roman un copil poznaș?
(Râde) Nu-mi aduc aminte foarte clar cum eram la vârsta Isabelei. Nu am fost un copil cuminte, așa mi s-a spus. Am fost un copil care făcea multe, foarte multe trăsnăi. Nu am stat foarte mult pe acasă până m-am dus la școală pentru că am refuzat să merg la grădiniță și atunci mama, pentru că muncea foarte mult, și tata la fel m-au trimis la Râmnicu Vâlcea la o mătușă. A fost foarte frumos, de altfel, am avut o copilărie extrem de frumoasă pentru că era ca la țară, așa, chiar dacă stăteam în oraș. Aveam o curte, o grădină foarte mare cu legume, cu fructe, un nuc superb. După, m-am întors la București să merg la școală, ai mei în continuare nu aveau timp de mine, drept pentru care din a doua zi de școală m-am dus și am venit singură de la școală în fiecare zi. Nu m-au dus și nici nu m-au luat de la școală absolut niciodată, aveam cheia de gât, cum era pe vremea aia, iar cu vecinul de la etajul patru făceam numai trăsnăi, ne urcam prin copaci, escaladam ziduri, acoperișuri. Nu am făcut niciun accident grav, nu mi-am rupt nimic, dar ai mei erau foarte stresați pentru că știau că eu nu sunt cuminte și când ieșeam la joacă și întârziam o jumătate de oră față de ora la care trebuia să intru în casă se instaura o panică îngrozitoare. În această situație, tata mă cam lua la bătaie când mă întorceam prea târziu. Din spaima pe care el o avea că întârziasem și nu știa pe unde umblu se folosea de bine-cunoscuta curea, cum era pe vremea aia. Așa a știut el să facă lucrurile, eu nu-l condamn, pentru că probabil o făcea din disperare. Și prin casă mai făceam tâmpenii. M-a găsit jucându-mă cu vecinul meu de-a Tarzan. Ne agățam de draperii și de perdele până am dărâmat toate draperiile din casă și am spart un cristal de pe biroul soră-mii. Atunci, cu vorba bună considera el că nu se poate rezolva treaba cu mine.
Făceai lucrurile astea ca să atragi atenția asupra ta, având în vedere că erau foarte ocupați?
Da, am spart geamul la sora mea. Am făcut-o ca să atrag atenția pentru că sora mea era mai mare cu 9 ani decât mine și evident ea avea voie orice, în timp ce eu nu aveam voie mai nimic. Am trăit cu frustrarea asta destul de mulți ani. Ea avea voie să aibă prieteni, ea avea voie să iasă la ceaiuri, la concerte, la petreceri, avea voie să se culce mai târziu, eu nu aveam voie nimic din toate lucrurile astea și mă simțeam extrem de neîndreptățită. Eu fiind cea mică, cumva trebuia să mai atrag și atenția câteodată. Am fost un copil poznaș.
Ai mai spus și în podcastul lui Mihai Morar că viața ta a luat o întorsătură neașteptată și greu de suportat în momentul în care tatăl tău a devenit prim-ministru. Greu a fost, însă acum dacă ar fi să se repete povestea, să zicem că ai fi într-o capsulă a timpului, dar cu înțelepciunea de acum, cât de multe ai schimba în atitudinea ta?
Odată cu Revoluția, viața mea a luat o întorsătură total neașteptată. Fix atunci intram în adolescență, aveam 13 ani jumătate la momentul ăla. Dacă până atunci ai mei mai aveau timp de mine cât de cât, din momentul Revoluției s-a terminat definitiv și pentru totdeauna atenția lor pentru mine, pentru că prioritatea tatălui meu a devenit una singură, și anume să guverneze. Prioritatea mamei a fost să-l susțină și să fie în spatele lui pentru că au fost foarte multe evenimente în perioada aia. Sora mea era mare, nu mai stătea acasă la noi și eu m-am trezit singură, într-o casă nouă, într-o lume pe care nu o cunoșteam, nu o înțelegeam. Nu reușeam să înțeleg de ce trebuie să trăiesc eu chestia asta. Ruptura de casa mea, de cartierul meu, de colegii mei, de gașca mea din cartier a fost cea mai dureroasă pentru mine. Ei erau singurul meu refugiu și dintr-odată nu am mai ajuns la el și a fost extrem de complicat. M-am trezit într-o casă unde ne păzeau niște parașutiști cu mitraliere, mă duceam la școală cu șoferul pentru că nu aveam voie să merg altfel. E foarte greu să mă pun în postura asta de capsulă a timpului pentru a schimba ceva la atitudinea mea de atunci vizavi de evenimente pentru că nu ai la vârsta aia mintea pe care o am acum. Suferința ar fi fost aceeași, cumva. Evident că dacă atunci aș fi avut mintea și maturitatea de acum probabil că aș fi văzut altfel lucrurile sau aș fi fost mai pregătită. Probabil că dacă ar fi fost Catinca aproape, ar fi fost mai ușor, dar ea avea un iubit, stătea la el, își vedea de viața ei, iar ea în 1990, în toamnă, a plecat la studii în Franța și am rămas singură complet. A fost cea mai dureroasă și complicată perioadă din viața mea, deși toată lumea are senzația că atunci a fost cel mai bine, pentru că aveam un tată prim-ministru și aveam acces la diferite lucruri, dar suferința mea de adolescentă care s-a trezit singură printre oameni pe care nu-i cunoștea și pe care nici nu și-i dorea aproape, și într-o viață și o postură pe care nu și-a dorit-o, a fost cumplită. Dacă ar fi să retrăiesc aș prefera să nu mai trec prin perioada aia.
Care este cel mai dureros lucru care a fost spus de un prieten pe care îl credeai apropiat?
Minciuna. Adică eu sunt un om care trăiește cu un profund sentiment și dorință de dreptate. Este unul dintre defectele mele. Tata tot timpul îmi spune „prea ești cu dreptatea în băț, prea nu accepți nimic niciodată'. Mie mi se pare că cel mai urât lucru din lumea asta este să minți despre alții. Mi se pare cel mai îngrozitor lucru posibil, mă rog, exceptând crime și infracțiuni, dar uman vorbind, mi se pare că cel mai urât lucru este să minți. Și când un „prieten' spune despre tine lucruri neadevărate, asta pe mine mă derajează cel mai tare. Poți să spui că nu-ți place de mine sau că am defecte, dar să minți și să spui lucruri neadevărate, că eu aș fi făcut anumite lucruri pe care nu le-am făcut, asta mă deranjează cel mai mult. Din păcate, au fost oameni pe care eu i-am considerat prieteni care au spus lucruri neadevărate în diverse contexte. Mai ales în public, pentru că eu sunt Oana Roman și uneori dă bine să discutăm despre Oana Roman pentru că facem audiență și ne bagă lumea în seamă. Nu m-au deranjat glumele care s-au făcut la adresa mea, însă minciunile, da! Niciodată nu am ripostat și nu am reacționat la adresa prietenilor care au vorbit, s-au purtat urât cu mine sau care m-au dezamăgit. N-am reacționat niciodată, nu le-am bătut obrazul și nici nu i-am tras la răspundere. Pur și simplu am lăsat lucrurile așa. Consider că dacă un prieten are o problemă cu tine, cel mai frumos este să vină la tine să-ți spună. Eu mi-am văzut de drum, de viață, de familie. Prietenii s-au rărit, dacă ajungi cu numărătoarea la trei stai bine. Eu pot să zic că am ajuns cu numărătoarea la trei, poate un pic mai sus.
Anii de studenție consideri că ar fi fost altfel dacă îi petreceai în România? Ai terminat un profil pe care la noi nu-l întâlneai (Școala de Înalte Studii în științele informației și comunicării – Sorbona)
Motivul pentru care am ales să fac studiile în străinătate a fost faptul că la vremea aceea, în anul 1994, când am terminat liceul, în România nu exista catedră de Comunicare și Relații Publice. Această profesie în țară era inexistentă în perioada aia și cum mi-am dorit să fac asta, singura variantă a fost să plec în Franța. Puteam merge în Anglia, America, însă am ales să plec în Franța pentru că știam limba, absolvisem un liceu bilingv, Școala Centrală, dând examenul de bacalaureat în franceză. Prin urmare, era firesc să merg în Franța. Aș fi rămas în România dacă mi-aș fi ales alt profil, însă nu mi-am dorit altceva. Nu a fost deloc ușor. A circulat o mică legendă și anume că plecarea mea în Franța a fost în urma intervenției tatălui meu. Nu a fost deloc așa, iar cei care pleacă la studii în străinătate știu acest lucru. La o universitate de prestigiu cum este Sorbona nu se intră pe pile. Acolo nu există această noțiune. Este un sistem universitar extrem de bine pus la punct,
în care acest tip de gândire nu există. Într-o țară occidentală, oamenilor nici măcar nu le trece prin cap să-și trimită copiii la școală pe pile sau să se copieze la examen.
Dacă ne uităm la faptul că ai fost șefă de promoție, am putea deduce că ți-a plăcut sau ai învățat de teama a ceea ce s-ar fi spus despre fiica lui Petre Roman?
Nu am avut cea mai mare medie pe anii de studiu, dar am avut cea mai mare notă la lucrarea de diplomă de la masterat. În Franța există cinci școli superioare, pe care francezii le numesc „Les Grandes Écoles', adică Școlile de Înalte Studii, una dintre ele fiind cea pe care am absolvit-o. Ele au un sistem diferit de punctaj și de admitere față de sistemul clasic de învățământ. Școala pe care am făcut-o este Sorbona, dar este complet autonomă Sorbonei, care are alte reguli de funcțio-nare și care a fost creată cu acest scop: de a pregăti în acest domeniu pe cei mai buni dintre cei mai buni. Sistemul de admitere este unul foarte complicat, nu se intră cu dosar, ci cu examen de admitere. Examenul de admitere nu-l poți da dacă nu ai o anumită medie minimă la bacalaureat. Sistemul este foarte selectiv. Rata de admisibilitate este de 4% maxim. Pe parcursul anilor de școală se mai fac selecții. De exemplu, ca să intri în anul de licență trebuie să dai un nou examen de admitere ca și cum ai porni de la zero, fiind din nou o competiție cu alți studenți din afară. Practic, nu ai un avantaj că ai fost acolo doi ani. În anul de licență au fost 1800 de candidați și 64 de locuri. Din ăștia 64, eu am intrat a doua.
Care crezi că a fost cheia succesului tău educațional?
Avantajul meu a fost că aveam o bază foarte solidă de cunoștințe de cultură generală și de cultură în general. Pe mine asta m-a salvat și asta de unde o aveam?! De acasă. Singurul meu avantaj din viața asta nu a fost că tata a fost prim-ministru, ci că am avut șansa să învăț, să mi se pună niște cărți în mână și să fiu învățată, să cunosc oameni deosebiți. Am trăit o adolescență în care unele seri le petreceam cu oameni ca Petru Creția, Andrei Pleșu. Acesta este un privilegiu care m-a ajutat să văd altfel lumea și să dobândesc cunoștințe solide. Lucrurile astea m-au ajutat în Franța. Se dădea un examen oral care nu era despre cunoștinte teoretice, ci oamenii de acolo încercau să vadă cine ești tu ca om, care este rolul tău și de ce îți dorești să fii într-o astfel de universitate de prestigiu. Puneau întrebări banale, ce reviste citesc, ce cărți, ce preocupări am, ce interese am și în mod natural le-am răspuns, deși mi se păreau banale, însă acestea au făcut diferența între mine și
toți ceilalți.
Cum a fost pregătirea lucrării de diplomă?
Mi-am făcut lucrarea de diplomă, pe care a trebuit să o fac din România pentru că tata a zis „ok, ai terminat, nu mai plătim chirie. Vino acasă, lucrezi de la București. Ai terminat cursurile și mergi pentru susținerea diplomei atunci și stai o săptă-mână'. Am lucrat la București împreună cu un coordonator din România pentru că nu am avut cum să lucrez cu cineva din Franța decât prin corespondență. Profesorul meu a fost Vasile Morar, doctor în Filosofie, care ține cele mai importante cursuri de Etică, Estetică, Filosofie morală. El m-a ajutat să-mi calibrez lucrarea. Mi-am depus lucrarea, am mers pentru a o susține în fața comisiei și, în cele din urmă, aceasta a decis că merit cea mai mare notă a promoției mele pentru că am depus eforturi imense, mai ales că nu eram din Franța.
Cum învăța Oana Roman? Dimineața, noaptea, cu muzică, la bibliotecă, în grup?
Am învățat singură întotdeauna. Am învățat fără calculator, fără internet. Citind și scriind de mână. Avantajul școlii și a domeniului ales a fost că totul era practic. Cumva, noi am avut extrem de puțină teorie și totul se baza pe situații concrete, studii de caz. Asta este minunea unei astfel de universități. Nu te pun să înveți pe dinafară cărți și cursuri întregi, ci îți aduc practicieni, cei mai buni din meseria lor, care vin și îți predau. Dacă nu ești la curs, practic pierzi tot. Nu am avut cărți sau cursuri de scris. Tot ceea ce ni se transmitea erau fapte concrete pe care specialiștii din domeniul comunicării veneau să le prezinte. Motiv pentru care la o astfel de universitate prezența este obligatorie la absolut fiecare curs. Noi semnam condică de prezență înainte de fiecare curs. Singura excepție era când lipseai motivat de medic pe baza unui certificat medical.
Ai fost nevoită să lipsești?
Nu am lipsit aproape niciodată. Am avut o singură săptămână în care m-am îmbolnăvit foarte rău. Am făcut o formă agresivă de otită și am stat acasă și pentru că n-am avut bani pentru o asigurare totală nu m-au primit la spital decât la un consult și am stat acasă să mă tratez. Atunci a fost singura perioadă când am lipsit, dar am avut justificare.
Ai zis mai devreme că nu ai avut bani pentru asigurare medicală. Toată lumea crede în continuare că ai fost susținută financiar de tatăl tău, fiind o persoană foarte importantă la vremea aceea.
Mama a fost mai degrabă cea care a tras și m-a ajutat, dar o asigurare completă costa foarte mult și efectiv nu am avut bani să o plătesc. Aveam o sumă fixă pe lună din care să mă gospodăresc singură, să cumpăr cărți, să plătesc transportul, să cumpăr de mâncare, să plătesc utilitățile. Trebuia să mă descurc cu acea sumă fixă. Dacă voiam să am niște bani în plus trebuia să muncesc pentru ei. Ai mei mi-au spus foarte clar „ăștia-s banii și cu asta am terminat'. Nu-mi permiteam plăceri prea multe. La școală nu mi-am făcut prieteni. Pentru cei de acolo eram un outsider, nu înțelegeau ce-i cu mine acolo, eram mult mai bună decât ei și devenea frustrant pentru ei, ca francezi. În ciuda faptului că sunt prietenoasă și sociabilă, acolo nu am reușit să-mi fac prieteni. A fost o perioadă în care am fost mai fericită pentru că venise Maria Marinescu și ea la studii, Maria fiind prietena mea foarte bună, și vreun an jumate am prins-o și pe ea. Atunci a fost mai simplu, ne vedeam, stăteam la ea, nu mai mergeam singură la film, ieșeam la restaurant. Și atunci, spre final, mi-a fost un pic mai ușor având-o pe ea aproape. Pentru amândouă a fost minunat că ne aveam una pe cealaltă.
Fiind o persoană sociabilă a fost extrem de greu să depășești aceste momente. Ai apelat la un psihoterapeut?
Eu am făcut terapie aproape doi ani la un moment dat când am fost foarte rău. Se adunaseră foarte multe. Ar fi trebuit să fac terapie de la 14 ani. N-am făcut atunci pentru că ai mei aveau alte preocupări… Pentru că n-am făcut terapie din timp s-au adunat multe. La 30 de ani am clacat și m-am prăbușit. Era după o relație foarte lungă care s-a finalizat cu o despărțire, deși eu n-am crezut că se va termina vreodată, eram singură și apoi ai mei s-au despărțit. Toate astea s-au întâmplat într-un an jumate și nu am mai putut duce. Atunci am înțeles că trebuie să fac terapie. Am găsit un doctor spectaculos care m-a ajutat fără să-mi prescrie tratament medicamentos, el fiind psihiatru. El m-a pregătit să fac față acestor situații și în viitor. Au trecut 15 ani de atunci și am mai avut momente în care am căzut, însă fiind antrenată am știut ce trebuie să fac eu cu mine astfel încât să pot să duc toate momentele astea. Și a fost un câștig extraordinar.
Ai terminat studiile și te-ai întors în România. Ți-ai construit singură drumul, însă numele tău cântărea foarte mult, de ce nu ai profitat să urmezi calea părinților tăi?
M-am întors, da, dar nu ar fi trebuit s-o fac (râde). M-am întors în România crezând că având o meserie și fiind printre singurele persoane cu astfel de cunoștințe din domeniul comunicării îmi va fi foarte simplu să o pun în practică. A fost fix invers. Pentru că pe sistemul „asta e fata lui Roman și sigur habar n-are nimic' nu m-a primit nimeni nicăieri. Am avut uși închise peste tot, iar tata nu este genul care vreodată în viața lui să dea telefon, să ajute pe cineva din familie. Pentru un străin sau un prieten o face oricând, pentru cineva din familie nu o face pentru că în mintea lui chestia asta este „rușine'. Motiv pentru care faptul că eram fata lui Roman a fost un dezavantaj absolut capital, toată lumea fiind convinsă că eu habar nu am să fac nimic.
Cum au văzut părinții tăi decizia asta, având în vedere că ai absolvit una dintre cele mai prestigioase școli din lume?
Păi m-am întors acasă și tata mi-a zis „bun, ți-ai terminat școala, ai o meserie, ce să zic… drum bun. Găsește ceva, treaba ta, descurcă-te'. Politica nu m-a atras pentru că eu din cauza asta am suferit în halul în care am suferit. Nu sunt nici un om care să-și țină gura și probabil că nu aș fi prins prea multe rădăcini. În politică trebuie să o iei de jos, altfel nu ai cum, iar pe pile nu s-ar fi pus problema nicio secundă și am zis „ok, ce fac acum?'. Nu mă voia nimeni, oricâte diplome aveam eu sau cât de bine eram pregătită. M-am chinuit foarte tare și am început un proiect cu partenerul meu de atunci și am făcut ceea ce ulterior a devenit fenomenul „Flamingo Boys' pe care eu l-am pornit de la nimic și am reușit să creez un fenomen care a umplut săli întregi cu un succes incredibil. Toate acestea prin munca mea, care a însemnat să schimb mentalități, să explic că e un show, că e vorba de coregrafie, de spectacol, de costume, de muzică, și nu o chestie ridicolă. Am cutreierat lumea ca să învățăm ce se face, cum trebuie să arate, ce muzică se alege. Am reușit, după patru ani de muncă în care mâncam pâine cu ceai să construim acest fenomen care s-a bucurat de un succes fantastic, din care am reușit să câștigăm foarte bine. Flamingo Boys a fost primul proiect de succes pe care l-am avut.
Numele tău a cântărit atunci când ai bătut la ușile televiziunilor?
Eu mergeam în emisiuni de foarte mulți ani, iar producătorii mă cunoșteau, dar dacă nu era un produs de calitate nu ar fi fost interesați. Adrian Sârbu este o persoană care, cumva, datorează tatălui meu însăși prezența lui în spațiul public din România, însă niciodată nu m-am dus să bat la ușa lui să-i spun că vreau ceva. Producătorii au văzut că noi făceam un show spectaculos și au fost interesați să aibă colaborări cu noi. Singurul avantaj a fost că spectacolul era foarte bine făcut și făcea audiență.
Se reflectă cumva atitudinea părinților în relația pe care încerci să o constru-iești cu Isa? Am observat cât de frumos, cald și calm vorbești cu Isa și cât de des îi spui că o iubești!
Mama nu mi-a spus niciodată „te iubesc', m-a făcut cumva să-l simt, dar nu a fost foarte afectuoasă. Ea nu mi-a zis „te iubește mami', „mamei îi e dor de tine', „mami e lângă tine'. Nu, mama a fost un om care a muncit, care a construit ceva în viața ei, a fost cineva cu adevărat și așa a considerat că trebuie să-mi transmită mie cunoștințe, cultură, educație, bune maniere. Eu, la rândul meu, îi transmit Isabelei cât pot din „bagajul' primit în funcție și de vârsta ei. Încerc să-i ofer toată afecțiunea și iubirea de care eu n-am avut parte. Tata a fost cumva mult mai afectuos decât mama, culmea, deși tata este un Rac destul de introvertit. El mă alinta, îmi spunea „Onuța mea', „Onuța lui tati', „te iubește tati', mă lua în brațe, mă mângâia. Mama nu a avut astfel de „ieșiri' de mare tandrețe în ceea ce mă privește și nici cu sormea n-a avut. Am rupt acest ciclu pentru că sunt foarte afectuoasă cu Isa, îi arăt și îi spun de 1000 de ori pe zi că o iubesc și vreau să o facă să simtă lucrul acesta. Cu toate acestea, nu ascultă prea mult de mine, ascultă în principal de Marius.
Ce te-a determinat să alegi acest drum „online', de influencer?
Mie mi se pare că am fost influencer dintotdeauna. Consider că încă de la primele apariții TV eu am avut niște lucruri de spus din care oamenii au avut ce învăța și au reținut niște lucruri și ăsta este un tip de influencer. Cred că am fost influencer mereu doar că acum m-am transferat, mai degrabă, în online pentru că ăsta este curentul în momentul ăsta. Mai mult decât atât, această formă îmi este la îndemână pentru că mă lasă să spun ce gândesc când vreau eu și în forma în care eu mi-o doresc. Televiziunea are niște norme, un anumit timp, online-ul îți permite să te poți exprima în felul în care îți dorești, lucrul ăsta făcut cu măsură, să nu sari calul, să nu jignești. Merg pe linia mea, am publicul meu care mă urmărește constant, care a venit pentru mine, eu nu am milioane de urmăritori, am câteva sute de mii, dar oamenii ăia sunt pentru mine. Nu am cumpărat urmăritori, eu am crescut organic în foarte mulți ani. Cresc foarte încet pentru că nu bag bani în rețelele de socializare.
Businessul cu hăinuțe este o pasiune sau ți s-a părut o afacere profitabilă? Cum a pornit totul?
Această afacere am făcut-o din necesitate pentru că după pandemie nu știam ce se întâmplă cu mine, mi-au picat toate contractele pe care le aveam și a trebuit să găsesc o sursă de venit. Obligată cumva am intrat în chestia asta. Acum o fac cu mare drag și pasiune, dar la început a fost, recunosc, o necesitate. Am umblat luni de zile pentru a-mi găsi furnizori potriviți pentru că în perioada în care am început acest business nu puteam să merg în Italia să iau produse. Eu nu iau produse decât din Italia. Dacă vreuna dintre clientele mele era nemulțumită nu mai mergea afacerea asta, însă eu am livrat peste 5000 de colete, asta înseamnă că hăinuțele sunt de calitate. Mai mult decât atât, eu mă pozez purtând rochiile pe care le vând, mă rog, nu aia pe care o port eu, dar realitatea este conformă cu poza. Dacă mie nu-mi place, atunci nici nu le prezint. Singură cu Marius am reușit acest lucru…
Știu că este un subiect sensibil, dar sigur ai putea inspira multe femei în situația ta. Ai declarat la un moment dat că rănile din căsnicie au fost mult mai adânci, mai ales la tine. Cum ai reușit să le vindeci și să-ți dai restart? A fost Isa printre motive?
Eu cred că rănile au fost și la mine, și la el, dar cele mai mari au fost la Isa, ea a suferit cel mai mult. Cred că a fost necesar să ajungem în punctul ăla critic ca să înțelegem că nu era bine ce făceam și că, de fapt, realitatea era alta. Doar așa ne-am dat seama, ăsta a fost prețul pe care a trebuit să-l plătim ca să înțelegem că viitorul nostru este împreună cu adevărat. A fost un preț mare. Au fost mai multe „bube' și din partea lui și din partea mea și cumva a trebuit să tăiem tot de la rădăcină ca să putem să mergem înainte. Nu ne-am împăcat pentru Isa, iar împăcarea noastră nu a fost de azi pe mâine, a fost una care a durat. Eu m-am ținut foarte tare până în momentul în care n-am mai fost sigură că asta trebuie să fac.
Te-ai implicat fără să stai pe gânduri în proiectul Asociației Restart la viață pentru crearea centrelor de terapie psihologică dedicată pacienților oncologici. Spune-ne ce înseamnă acest lucru pentru tine și care este motivul care te-a determinat să te dedici acestei acțiuni?
Da, vreau să-i ajut pe cei de la Asociația Restart la viață și am o durere și o supărare foarte mare că presa și oamenii preiau de la mine orice, mai puțin când încerc să fac o campanie umanitară. Oamenii nu reacționează cum ar trebui și cât ar trebui, dar eu o să continui pe linia asta. Cancerul este cea mai gravă boală care poate să existe, iar oamenii bolnavi de cancer au nevoie de suport psihologic în aceeași măsură în care au nevoie de chimioterapie, medicamente și alte tratamente. Din păcate, majoritatea bolnavilor de cancer din România nu au acces la suport psihologic deloc. Și ăsta este un lucru care îi determină să nu mai lupte și foarte mulți oameni se duc și poate ar fi avut o șansă să lupte dacă ar fi avut acest suport psihologic. Îmi pare rău că oamenii nu înțeleg acest lucru. Mama a scăpat de melanom pentru că a fost puternică și a fost puternică pentru că a mers la terapie. Dacă n-ar fi mers la terapie, nu cred că ar fi scăpat. Este foarte important ca oamenii să înțeleagă că în momentul în care sunt în spital sau se duc în spitale faptul că acolo vor găsi un centru de suport psihologic, îi va ajuta și pe ei, dar și pe aparținătorii lor să poată trece mai ușor peste chestia asta. Nu am pus poze cu oameni bolnavi ca să sensibilizez lumea atât de rău, am încercat să explic importanța acestui centru cât mai frumos posibil. Ceea ce face Asociația Restart la viață este foarte important și nimeni în România nu a făcut în 30 de ani asta pentru bolnavii de cancer și cred că ei merită să fie ajutați. Am dat exemplu pe mama pentru că ea a reușit și acest tip de centru arată că există speranță.
Interviu realizat de Ana-Maria Morcovescu.
Foto: Arhiva Personala Oana Roman
Citeste și: