O poveste din cartier

Florentina Mușat

În încercarea de a-și domestici amintirile, s-a rătăcit cumplit printre ele. Așa părea mereu când deschidea sertarele trecutului. O făcea des, pentru că prezentul ei era cuminte și așezat, ca o apă lină. Pe când trecutul… O zguduia din rărunchi, o înfiorau aducerile aminte și o rușina neștiința ei de atunci.

Când și-a lăsat prima dată palma în mâna unui băiat, fiori cristalizați i s-au urcat de jos în sus pe șira spinării. Nu erau fiori reci, calzi sau umezi. Era ca și cum o puzderie de fluturi se zbăteau să iasă din tricou și-o atingeau cu aripile înainte să iasă, unul câte unul, pe la ceafă, zguduind-o. Nu i-a spus nimeni că anii aceia nu se mai întorc și că nu există leac pentru slăbiciunea exagerată a sufletului.

Școala, așa cum era atunci, la sfârșitul anilor ’80, o îngrozea și-i nimicea personalitatea. Ar fi vrut să țeasă și să croșeteze povești, să-și deseneze visurile și să inventeze culori noi, să dea nume norilor și să patenteze un nou mod de a pedala pe bicicletă. Iar seara, când tot cartierul forfotea de
gălăgie, ea își așeza palma în mâna lui și se plimbau pe strazi. În neștire, fără ținta. El fuma, ei i se părea cool.

De la el a învățat că e musai să respiri pe nas când te săruți. Pe urmă amintirile se disipează, nici nu mai știe în câte veri la rând s-a întins povestea cu
ținutul de mână, aripile de fluturi și sărutul. Știe doar că mâna ei a fost ținută apoi aprig de altcineva, care nu i-a mai dat drumul. Devenise, între timp, o bună făuritoare de măști: spre binele ei, a realizat că era singura soluție de supraviețuire. Și-a împăturit cu grijă amintirile și le-a așezat organizat, simțind parcă anii de singurătate și tristețe care urmau să vină. Viața atunci se trăia altfel.

Soarele nu venea la pachet cu SPF-ul, sendvișurile erau cu pâine albă, pufoasă și proaspătă și nu se așezau în grămăjoare pe șolduri și pe fese. Nu existau săli de fitness în cartier. Fructele se mâncau, nu se beau făcute chisăliță. Oamenii erau așezați de o mână nevăzută într-un mare puzzle ce compunea viața. Nu prea lipseau bucăți din el. Nu se murea de boli nevăzute, nu se despărțeau familii din pricini închipuite. Copiii agitați nu aveau ADHD, iar cei tăcuți nu erau duși la psihologii căutători de traume.

Pe-atunci, viața se trăia, nu se contempla în poze. Așa cum face ea azi pe Facebook. Tot contemplând viața altora, l-a găsit pe el, cel dintâi care i-a luat mâna în palma lui. Demn, bărbătește, stăpân pe cuvinte, își anunța prietenii că avea cancer și că urmează să plece pentru noi tratamente în străinatăte. În Cuba. Pentru un vaccin-minune.

În viață există o perioadă anume pentru fluturi, una pentru zbor, una pentru molii și o alta în care, derutați, le confundăm între ele. Din această derută nu iese nimeni neșifonat. O celulă care te-a așteptat să nu fii atent se răzvrătește și te duce pe marginea abisului.

A închis laptopul. Oare pentru că fuma? Țigările acelea cu care scotea rotocoale doar ca să-mi smulgă mie zâmbete… Din cauza lor? S-a chircit în poziția ei nefirească de dormit, mereu cu o pernă rece între genunchii flexați și  a coborât ușor în ea, făcând calcule invizibile. Dacă generațiile care vin după noi vor fuma, va fi rău. Foarte rău.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Editorial