Nicholas Bohor, câștigătorul Premiului pentru cel mai bun actor în rol secundar la Festivalul de Film George Constantin, cu rolul Iordache din Caragiale: „Mă plictisesc când nu am un scop”

nicholas bohor

A câștigat Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar la Festivalul de Teatru „George Constantin”, cu rolul Iordache, din Caragiale. Este protagonist în „Vara s-a sfârșit”. Are 14 ani și se pregătește de admiterea la liceu. Crescând, capătă o distincție care îl va scoate în față printre actorii din generația sa.

Cum ai ajuns să fii actor?

Actorul Iulian Gliță a venit la școală cu niște flyere pentru un curs de teatru. Am fost foarte entuziasmat, voiam neapărat să particip la selecție. Voiam și eu să mă distrez. Nu făceam niciun curs extrașcolar, adică încercam să cânt la vioară, dar n-aveam nicio treabă. M-a dus mama la casting, am luat și am intrat în trupă.

Un actor, prieten de-al lui tata, m-a recomandat pentru „Domestic”. Am mers și am luat castingul. Apoi am jucat în „7 de inimă roșie”, am fost personajul principal când era copil. Pentru „Vara s-a sfârșit”, am dat casting pentru rolul lui Alex. La sfârșit rămăseserăm doar eu și Dan. Nu au vrut să renunțe la niciunul dintre noi, plus că nu mai era nimeni prea potrivit pentru Mircea. Am dat casting și l-am jucat eu. S-a filmat în 2015. Eram mai micuț, mai grăsuț…

Cum te-ai pregătit pentru rolul din „Vara s-a sfârșit”?

Am avut noroc de un regizor foarte bun care ne-a explicat ce trebuie să facem, ne-a pus pe fiecare în pielea personajului și ne-a arătat cum se vede lumea prin ochii lui, cum percepe el unele lucruri, cum ar reacționa el. Înainte de filmări, am făcut repetiții foarte multe, în București, la casa de producție.

Acolo am dat și castingurile pentru celelalte roluri: mama, tatăl, Toader, Cecilia, Gică, Ioana… Prima oară ne-a ales pe noi doi, apoi noi împreună cu regizorul am ales actorii adulți. Apoi am mers toți pe set (platoul de filmare, n.r.) în Cernavodă, cu o săptămână înainte să începem să filmăm, și am repetat acolo unele scene mai grele, în unele locuri cu care trebuia să ne obișnuim.

De ce crezi că n-a spus Mircea nimănui nimic?

Păi, prima oară, când a ajuns acasă și îl durea piciorul, cred că îl durea așa de tare că nu s-a gândit în momentul ăla la faptul că a rămas Alex acolo. În ziua următoare, probabil că s-a simțit prost, se gândea că, dacă ar fi spus cuiva acum, ceilalți ar fi zis: „Păi l-ai lăsat pe băiatul ăla acolo o noapte și nu ne-ai zis de ieri… De ce?”.

Și-apoi, a încercat să se ducă singur și n-a reușit. Până la urmă, oricum i-a zis tatălui său. Dacă-i spunea mai devreme… Trebuia să-i zică chiar atunci domnului ăluia care l-a luat de la moară că e cineva acolo, nu că „Mi-am uitat ghiozdanul” sau așa. Adică ar fi putut fi evitată toată situația.

nicholas bohor

Dar pentru lipsa lui de curaj adulții nu au nicio vină?

Da, păi mama lui tot timpul rezolva situația foarte repede, se băga tot timpul, știa cum să se ocupe de orice. Și poate lui îi era un pic frică de ea. Tatăl lui era mereu absent, mereu făcea altceva. I-a fost un pic mai ușor să-i zică tatălui pentru că știa că nu l-ar fi certat așa de tare.

A fost un moment în care a vrut să-i spună și mamei, dar s-a răzgândit, s-a gândit la ce ar putea să-i zică, ce ar putea să se întâmple. Și ea, imediat, a lăsat-o pe altă dată. Da, e și vina părinților.

Tu ce-ai face dacă ai fi ca Alex, să trebuiască să stai într-un oraș ca acela o săptămână-două?

Păi nu știu, că atunci erau și alte timpuri, nu era internet, nu erau jocuri video – mă rog, erau, dar trebuia să te duci la săli de jocuri. Acum, orașul e la fel de pustiu. În centru e lume, în rest, tot orașul e gol.

Când ești cu setul, cu oameni cunoscuți, ai ce să faci. Eu aveam și Xboxul la mine, mă jucam cu Dan, actorul care l-a jucat pe Alex. Dar dacă n-ar fi fost asta, ar fi fost mult mai greu. Nu știu dacă aș putea să stau acolo. Două săptămâni, da, ar fi posibil, dar destul de greu.

Și oamenii din oraș…?

Toată lumea era foarte interesată de ce se întâmpla, veneau și se uitau, făceau gălăgie. Erau scene în care trebuia să fie liniște și se auzeau pași, șoapte… Sau era o scenă, după bătaie, în care stătea Alex pe balconul ăla și se auzeau ciocane, bormașini, păsări, picamere – tot ce era posibil să se audă.

Au încercat cei de la producție să vorbească cu oamenii, să-i roage să facă liniște 10-15 minute, cât filmam scena – nu s-a putut. Am venit și am filmat-o în altă zi.

Ce ți-a fost cel mai greu să faci în filmul ăsta?

Scenele în care a trebuit să plâng. În prima scenă, când m-am întors de la moară și eram pe scări și plângeam, toată echipa, regizorul, producătorul, erau jos, pe scară. Producătoarea, Velvet Moraru, a început să-mi spună că sunt ultimele zile de filmare, că a fost frumos, dar n-o să ne mai vedem decât nu știu când, abia când iese filmul, și mi-a venit să plâng.

La cealaltă, a încercat din nou să-mi vorbească înainte să-ncepem, dar parcă nu mi-a mai venit așa de tare să plâng. În timpul scenei, m-am gândit că totul depinde de mine, că e una dintre cele mai importante scene din film și, dacă nu-mi iese, e foarte nasol; m-am gândit că toată lumea depinde de mine și că trebuie să plâng, dar să nu fie fals, să fie real.

La prima dublă a fost mai mult așa, un smiorcăit, dar din a doua, după ce am primit o palmă care m-a ajutat un pic, a fost mai OK, am reușit. Și, la un moment dat, plângeam, mă concentram acolo și trebuia să-mi dea palma aia; nu mi-o dădea tare, dar nu m-am așteptat deloc, nu știam când o să vină și am dat cu capul de perete. Dup-aceea, Șerban și-a tot cerut scuze: „Ești bine, ești OK?”. Și eu eram: „Da, sunt OK, hai să începem din nou, până nu mă opresc din plâns!”.

Cui ai recomanda filmul ăsta, cui crezi că i se adresează?

Poate adulților și adolescenților. Nu e un film pentru copii. Dacă te-ai uita ca un copil, poate nu l-ai înțelege așa cum e, poate te-ai plictisi un pic. Dar ca adult, poți să înțelegi mai bine, unii pot să se regăsească în poveste, se poate să fi trăit așa ceva.

Altceva decât actoria ce-ți mai place?

Fac baschet și-mi place foarte mult. Fac cu Dan, suntem în aceeași echipă. Îmi place să ies pe-afară, să mă plimb cu prietenii, să mă joc la calculator. Mi se pare că atunci când eram mic citeam mai multe cărți. Parcă acum nu mai citesc așa de mult. Îmi plac mult serialele. „The Flash”, „Arrow”,

Ți se întâmplă să-ți imaginezi lucruri, să te rupi de realitate? 

Da. Săptămâna trecută, am avut la fizică un documentar de-ăsta cu Big Bangul, și colegul meu de bancă – el, care n-are nicio treabă cu asta –, dintr-odată, era foarte interesat și am început noi să ne gândim cum a fost, cum s-a creat Universul, dacă Big Bangul a fost începutul sau Dumnezeu a creat totul… Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost Big Bangul… Nici nu se știe exact dacă a fost. Nu poți să confirmi ceva ce s-a întâmplat acum 13 miliarde de ani, sau când o fi fost.

Când te plictisești tu foarte, foarte tare?

Când n-am un scop. De exemplu, într-un joc: poți să te plictisești dacă n-ai ce să faci, adică dacă te joci degeaba, fără să încerci să obții ceva. Și în viață te plictisești dacă faci ceva și faci degeaba, fără să încerci să ajungi undeva. Mi se pare că viața e făcută ca să-ți găsești un scop. Treaptă cu treaptă, să faci din ce în ce mai mult, să ai un obiectiv din ce în ce mai mare.

Ce actori îți plac?

Nu pot să zic că am un actor preferat. Îmi place un actor într-un film și-n alt film nu-mi mai place actorul ăla. La un moment dat, mă uit la un film și zic: „Mamă, ce șmecher e actorul ăsta!”, apoi mă uit la alt film și îmi place alt actor și pe celălalt îl cam uit. Și-apoi îmi reamintesc de el după un timp și tot așa.

Îți place ca un actor să păstreze ceva din personalitatea lui de la un rol la altul sau să se transforme complet?

Să te transformi complet, să poți să te adaptezi ușor la orice rol e un lucru bun. Dar e frumos ca, din când în când, să vezi un personaj de-ăsta care seamănă foarte mult cu actorul care îl joacă. Te uiți la un film și pare că deja cunoști personajul.

Dar aș vrea să văd actori care încearcă lucruri diferite, nu numai ce fac ei de obicei. Dacă un actor e bun la comedie, aș vrea să-l văd că încearcă și dramă; dacă știu că un actor e foarte tare la acțiune, la stunturi și chestii de-astea, aș vrea să-l văd că încearcă și lucruri mai profunde, să arate că poate fi și altcineva, nu numai cel care sare peste o mașină sau așa ceva.

Ai jucat și teatru, și film. Care-ți place mai mult?

Ambele sunt interesante. Filmul e mai greu dacă ești obișnuit cu teatrul, pentru că trebuie să pari mai normal, mai calm, nu trebuie să exagerezi.
Dar nu trebuie să ții minte toate replicile deodată și nu trebuie să faci atâtea repetiții înainte. Dacă greșești o dată, se poate relua.

La teatru e mai greu, că, dacă nu-ți iese pe moment, n-ai ce să faci, trebuie să improvizezi. Trebuie să te schimbi între scene și te grăbești, transpiri, te panichezi. La un moment dat, într-o scenă, aveam o mustață de Hitler și-apoi trebuia să vin fără mustață, că eram alt personaj; mustața era desenată și a trebuit să mă șterg. Am ieșit pe scenă în alt costum, cu altă voce, și cu o jumătate de mustață aici.

Există vreun rol pe care ai vrea să-l faci?

De când am văzut „Batman. The Dark Knight”, mi-am dorit să-l joc pe Jocker. Mi-a plăcut foarte mult cum l-a jucat Heath Ledger. Trebuie să-ți iasă atât de multe chestii! Trebuie să pari înfricoșător, în același timp să pari goofy, așa, clown, să știi să râzi cum trebuie, să vorbești cum trebuie. Nu știi ce se întâmplă în mintea lui, e foarte misterios.

Și în teatru?

Nu vreau neapărat să fiu personajul principal, să apar pe scenă și să nu fac nimic. Îmi place să fiu un personaj la care se uită lumea mai mult, la care râde. Prefer să apar mai puțin și să fiu mai interesant. Câteodată sunt gelos pe câte un rol pe care îl are un coleg.

Te gândești să faci actorie, să-ți faci din asta o profesie?

Da. Mi s-a părut foarte frumos și foarte interesant, mult mai interesant decât orice lucru pe care l-am făcut până acum și la care m-aș putea gândi ca la o slujbă. Mi s-a părut mult mai interesantă actoria și viața de film, viața de pe set, și am zis: eu asta aș vrea să fac în viitor.

A consemnat: Mihaela Serea

Foto: Mihaela Serea, Icon Production

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Timp Liber