#metoo sau MITU

19.10.2017, 16:43 . Actualizat 19.10.2017, 17:33

Homepage / Editorial

Eu fac parte din generația aceea care a mers pe jos mult și bine. Noi stricam încălțările de la mers, alergat și sport, nu pentru că bălăngăneam picioarele și le loveam ritmic de bordură.

Liceul meu din Drumul Taberei nu era chiar lângă scara blocului și nici mijloace de transport nu prea aveam de care să mă pot folosi în caz de ploi, vijelii sau zăpezi. Așa că o luam prin spatele blocului, traversam calea ferată care despărțea cartierul Militari de Drumul Taberei, ocoleam vulcanizarea, traversam pe Bd. Timișoara și țineam trotuarul din dreapta. Cel stânga trebuie evitat cu mare grijă.

Nu se construise Plaza Mall și în jur se aciuaseră scursurile ambelor cartiere plus câinii lui Brigitte Bardot. Vedeți, dacă nu știți care e legătura dintre câini și Brigitte Bardot, nu știu ce rost are să mai citiți… mă rog, pentru cei care insistă, din două vorbe: Traian Băsescu era primar, Bucureștiul plin de câini, țac-pac i-am ciuruit, vine Brigitte iubitoarea de patrupede, ce faci, țărane, cu cățelușii, că să vedeți, că ne mănâncă câinii, hă, hă hă. Bun.

Și eu, așadar, pe celălalt trotuar evitându-i cu vigilență maximă îmi țineam drumul drept și pășeam semi-hotărâtă către liceu cărând un gentoi plin cu cărți. La jumătatea drumului apărea MITU. Curajos, decis, sigur pe el. Pândea într-o scară și când mă vedea că mă apropii, zbang ieșea brusc, mergea în fața mea, trei pași înfășurat în parpalac, fără pantaloni, dar cu ciorapi sulemeniți și pantofi cu ciucurași de lăutari.

N-apucam să fac un pas în lateral, dreapta sau stânga că mi se oprea fix în față, mi se desfăcea la parpalac și-mi arăta șmecheria lui în toată splendoarea, culoarea și grandoarea și mi se hlizea fericit și satisfăcut că-i reușise schema. Primele dăți am înlemnit. De frică, de rușine și de groază. N-o mai văzusem… iar MITU a fost generos, nu mi-a ascuns nimic. Imediat ce-și desfăcea cortina sau parpalacul bej de tipul Sherlock Holmes, MITU încasa reacția mea, care părea fix ce-i trebuie și-o ștergea apoi mișelește.

Așa ajungeam în unele zile la liceu, transpirată, tremurând și sub șoc. Am stat atunci mult în cumpănă: să o iau pe trotuarul de vizavi și să mă muște namile de câini sau să risc să-l întâlnesc pe MITU. Durerea fizică, sângele gâlgâind din vena safenă mică, eu moartă și întinsă pe caldarâm m-au ținut strâns legată pe trotuarul de pe partea dreaptă.

Scrutam cu privirea ca un șacal orice mișcare din fața mea, îl așteptam să iasă din vreo scară din șirul nesfârșit de blocuri de pe Bd. Timișoara, sau din spatele vreunei mașini. Avea o regie proprie: pas, uitătură în stânga, pas, uitătură în dreapta, rotire, desfăcut parpalac, zâmbet șugubăț, stânga împrejur, mers de maraton psihedelic, picioare și genunchi păroși perfect întinși. Și volatilizat. Nu mi-a plăcut. Deloc chiar. Pentru ce trebuia să-mi arate mie la 15 ani chestia aia care atunci mi se părea de-un grotesc inimaginabil, iar acum după 25 de ani să-mi aduc aminte cu milă de așa zisa grandoare a chestiunii?

MITU… câte fete de liceu ai speriat în toată viața aia a ta jalnică și ce s-a ales de tine? Eu sunt perfect sănătoasă la cap, nu m-am plâns la părinți, nu mi-am început viața sexuală imediat ce te-am văzut pe tine gol și n-am făcut terapie ca să te uit. Replica aia din Forrest Gump, „viața e ca o cutie cu bomboane de ciocolată, nu știi niciodată ce primești” se potrivește mănușă.

De unde puteam eu să știu că drumurile mele către liceu ar fi fost vreodată parazitate de un MITU, cum aș fi putut să-mi închipui că după atâția ani, zgândărită de o isterie globală, amintirea lui MITU este atât de vie în mine? Și că MITU ăla obsedat și scelerat nu m-a speriat într-atât încât să nu-mi doresc să mai refac odată drumul către liceu. Pe jos. Fie el presărat cu spectacolul de doi bani pus la cale de MITU. Pentru că nostalgia pentru anii ăia curați și cuminți e mai mare decât șmecheria lui MITU.

#metoo

de Florentina Mușat

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro