Dr. Mihaela Bilic, declarații-surpriză despre viața personală: “Cred că sunt cea mai norocoasă și mai liberă femeie de pe pământ” INTERVIU

09.10.2026, 15:07 .

Mihaela Bilic, unul dintre cei mai cunoscuți nutriționiști din România, vorbește cu sinceritate despre relația noastră cu mâncarea, despre greșelile pe care le facem fără să ne dăm seama și despre felul în care putem redescoperi plăcerea de a mânca echilibrat. Dincolo de sfaturile despre alimentație, ea se dezvăluie și ca femeie, împărtășind fragmente din viața personală și modul în care a învățat să-și găsească propriul echilibru între profesie și fericirea de zi cu zi.

Bună, Mihaela! S-a mai încheiat un sezon de vară. Cum a fost vara aceasta pentru tine și cum te-ai pregătit pentru toamnă?

A fost o vară interesantă, în care m-am mutat cu totul la pădure pentru 3 luni. Toată vacanța de vară am avut așa un răsfăț de vacanță. M-am apucat de un șantier, am cumpărat o bucată de teren cu o casă părăsită de 20 de ani, pe care am renovat-o și sunt extrem de fericită că am terminat toată renovarea. Deci va fi locuibilă, iar acest sentiment că dai viață nouă unei case care a fost abandonată este spectaculos. Deci nu mi-a trebuit nici vacanță, nici mare, nici plecare din țară. Șantierul m-a captat cu totul.

Aș vrea să începem acest interviu încercând să te cunoaștem mai bine, atât profesional, cât și personal. Așadar, pentru a începe cu începutul: ai absolvit Medicina la „Carol Davila' în 1996 și ai devenit medic specialist în nutriție în 2002, apoi primar în 2008. Ce te-a motivat să te specializezi în diabet, nutriție și boli metabolice?

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Motivul pentru care Andreea Popescu a ascuns idila cu Dan Alexa, după divorțul de Rareș Cojoc. „Mă simt eliberată de o povară”

Ei bine, povestea e interesantă. Întotdeauna mi-a plăcut mâncarea și am avut o slăbiciune pentru mâncare și, tot timpul, mi-am dorit să găsesc pentru mine o formulă prin care să pot mânca ce îmi place și să nu mă îngraș. Deci aș putea spune că preocuparea mea personală s-a transformat în profesie. Când am ajuns să fiu studentă și să trec prin stagiile de pregătire, nu prea vedeam unde este mâncarea cuprinsă, să zic așa, în ce specializare, și, în final, am ales diabet, nutriție și boli metabolice pentru că era singura specializare care avea cât de cât legătură cu mâncarea. Însă, ce este interesant este că, la Facultatea de Medicină, se învață nutriția omului bolnav, care suferă de diferite afecțiuni. Afecțiuni care îl împiedică să facă alegeri spontane și intuitive. Da, deci când ești bolnav, nu știu, fie că ai diabet, fie că ai insuficiență hepatică sau renală, nu mai poți să mănânci așa, după pofta inimii, și atunci, în Facultatea de Medicină, înveți ce anume – aici vine rolul medicului – să-i spună respectivului pacient ce trebuie să mănânce, acolo unde el nu mai poate să se descurce singur.
Dar, altfel, pentru oamenii care sunt sănătoși, care nu au decât cel mult câteva kilograme în plus, deci care nu au niciun fel de afecțiune și patologie, rolul nutriționistului, cel puțin în vremurile acelea, în anii 90, nu era foarte clar. Adică nu erau la modă dietele, nu era la modă slăbitul și, atunci, nici de partea cealaltă, a medicului nutriționist, nu prea se știa ce sfaturi să dai unui om care nu are probleme de sănătate. Adică ideea de a-l pune pe cineva la dietă doar așa, ca să te bagi în viața și în farfuria lui, nu era permisă. Ei bine, între timp, ce să spun, nutriția și slăbitul au devenit, cum aș spune, preocuparea de bază a populației.

Este incredibil în ce fel am devenit de nesiguri și, în același timp, știu, anxioși în legătură cu mâncarea. Deci oamenii, în prezent, simt nevoia unei autorități – că e nutriționist, că e antrenor de sport, că nu știu, oricine – să le dea sfaturi legate de alegerile alimentare, lucru care nu este neapărat sănătos și de bun augur. Deci nu putem, pentru orice gură de mâncare din viața noastră, să cerem aprobarea cuiva. Este nevoie de nutriționist mai mult decât ar fi normal. Iar eu, da, când am început să vorbesc despre mâncare și să împărtășesc descoperirile mele legate de slăbit și tot ce înseamnă sensibilitate în relația cu mâncarea, am văzut că foarte multă lume este interesată și preocupată de asta. Prin urmare, cu toții suntem mâncăcioși, pofticioși, vrem să știm cum să facem să nu ne îngrășăm.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Nutriționistul Tania Fântână: cinci rețete de supă care țin de foame și te ajută în dietă

În 2013 ai urmat un master în psihonutriție la Paris, dedicat legăturii dintre nutriție, emoții și comportament. Cum a schimbat acest master modul în care abordezi relația pacienților cu mâncarea?

E aici și m-a schimbat acest modul în care abordez relația cu mâncarea. Aș spune că mi-a schimbat viața, atât personal, cât și profesional. A fost pentru prima oară când am găsit un grup de medici din mai multe specialități care abordau mâncarea nu prin prisma caloriilor și a listelor de alimente permise și interzise, ci într-o perspectivă mult mai adevărată și interesantă. Întrebarea de bază era: de ce mănânc? Deci, până atunci, eu am văzut în tot ce înseamnă, atitudini legate de diete, tot timpul te concentrai pe ce mănânc, da? Deci toată lumea întreba: eu ce să mănânc, cum să le asociez, cum să aleg porția corectă, cum să le cântăresc, cum să număr caloriile. Ei bine, în acel grup de medici din Franța au pus întrebarea diferit, întrebarea de bază era: de ce mănânc?

Deși, în momentul în care le spui, îți pui ție, și culmea, le spui și celor din jur să-și pună întrebarea asta, îți dai seama că în fiecare dintre noi apare așa o nedumerire, realizând faptul că în majoritatea cazurilor nu mâncăm de foame, da? Deci nu mâncăm pentru că ne este foarte foame, ci mâncăm din cu totul și cu totul alte motive care n-au legătură cu nevoile nutritive ale organismului, ci mai degrabă cu dezechilibrul nostru emoțional. Adică mâncăm când suntem singuri, când suntem triști, când mâncăm după ce am avut o zi grea, când suntem frustrați, când suntem supărați, când suntem, culmea, bucuroși. Deci mâncăm din zeci de motive altele decât foamea și nu numai că întrebarea asta este esențială, dar și atitudinea și comportamentul legat de mâncatul excesiv trebuie să fie diferite, adică nu ne apucăm să ne interzicem mâncarea și să ne punem la dietă, pentru că atunci dezechilibrul emoțional se adâncește. Orice lucru care este interzis este dorit, ci mai degrabă atitudinea corectă este să ne echilibrăm pe plan emoțional, să învățăm să ne trăim emoțiile prin metode, să zic firești, adică dacă suntem furioși, să zicem, exprimăm și exteriorizăm furia, dacă suntem triști, facem ceva să neutralizăm tristețea, dar altfel putem să acoperim totul cu mâncare.
Deci toate emoțiile negative și pozitive pot fi acoperite cu mâncare și măcar pentru moment funcționează. Însă asta a fost, de fapt, greșeala societății noastre. În ultimii 50 de ani am devenit din ce în ce mai însingurați pe plan social și mai nesiguri, și mai anxioși și mai sensibili la toate știrile negative. Și tot acest dezechilibru emoțional a fost transformat în mâncare. Deci oamenii în prezent, dincolo de mâncarea care este mai hrănitoare și mai bogată în calorii decât de obicei, noi mâncăm mult mai mult pentru că o avem la îndemână și pentru că nu știm să ne trăim senzațiile și emoțiile altele decât foamea prin mijloace naturale. Da, inhibăm totul, nu știu, nu avem voie să ne înfuriem, nu avem voie să vorbim urât, nu avem voie să plângem, n-avem voie, deci o casă, ca să facem frumos în fața celorlalți, în noi acoperim totul cu mâncare și ținem totul în noi. Și atunci da, apar problemele de kilograme în plus, dar vinovată nu este
mâncarea, ci confuzia noastră majoră între ceea ce simțim și mersul la frigider. Deci pentru orice neliniște sau senzație din corpul nostru, noi deschidem ușa frigiderului.

Cum este profesia de medic nutriționist în România? Acum cred că e mai simplu, dar la început bănuiesc că te-ai luptat cu multe mori de vânt, nu?

Nu știu dacă m-am luptat cu mori de vânt, dar a fost o provocare să ies un pic din șabloanele pe care le-a imprimat Facultatea de Medicină și din structura și atitudinea medicului care lucrează într-un spital, că este foarte interesant, în momentul în care ești medic, oamenii așteaptă de la tine răspunsuri și așteaptă de la tine decizii. Da, deci toată lumea ascultă ce spui. Ori, în relația cu mâncarea, eu mi-am dorit ca sfaturile mele legate de nutriție să nu fie de pe piedestalul autorității medicale, ci să fie de pe poziția
omului normal, care și el se confruntă cu slăbiciunea legată de mâncare. Și atunci am fost acest medic atipic care nu făcea diete, care nu dădea liste de alimente permise și interzise, care nu certa pacienții, să zic așa, pentru slăbiciunile lor alimentare și am încercat să fac un fel de educație nutrițională, chiar pentru că asta chiar nu există în România.
Da, să le spun oamenilor de ce avem nevoie de toate alimentele, de ce trebuie să le combinăm, de ce porția corectă este mai importantă decât eliminarea unor grupe de alimente, deci să-i învăț ce înseamnă de fapt o alimentație echilibrată, pentru că ideal ar fi să mâncăm din toate câte puțin, nu să eliminăm, nu știu, grăsimile, zahărul și tot ce e gras. Da, deci nu prin eliminare ajungem la o alimentație echilibrată, ci prin moderație și diversitate, ori lucrul ăsta este greu de promovat și de explicat și a fost nevoie de ani mulți în care să repet poate aceleași mesaje până când oamenii au înțeles că nu e nevoie să ții o dietă, ci mai degrabă e nevoie să fim un pic, să zic, echilibrați și mâncarea să fie un element din viața ta, dar nu elementul central al vieții tale.

Aș vrea să încercăm să o cunoaștem pe Mihaela Bilic dincolo de profesie. Așadar, cum este femeia Mihaela Bilic?

Cum să spun că este? Mai puțin feminină decât ar părea la prima vedere, adică cel mai des mă duc prin magazinele de bricolaj, nu prin mall-uri la cumpărături, lucru care poate e ușor neașteptat. Îmi place să meșteresc prin casă mai mult decât, eu știu, să-mi petrec timpul în fața oglinzii. Da, deci mai degrabă montez oglinda. Mă uit în ea… și în toate apucăturile mele recunosc faptul că am fost mai băiețoasă și că am crescut în gașcă de băieți, inclusiv în familie. Tatăl meu a fost cel care pe care l-am luat de model, și toate apucăturile mele sunt mai mult pe planul acesta, mai puțin feminin, să zic așa. Sunt mai băiețoasă.

Altfel, din punct de vedere alimentar, cred că oamenii ar putea să fie surprinși: gătesc mult mai puțin decât poate ar trebui să o fac și mănânc mult mai monoton și mai puțin diversificat decât îi sfătuiesc pe alții. Adică am alimente preferate pe care le pot consuma săptămâni la rând, chiar dacă nu este bine să mănânci același lucru. Eu o fac. Deci pot să trăiesc cu, nu știu, brânză și roșii și pâine, poate săptămâni
întregi, fără să am niciun fel de diversitate alimentară. Nu mănânc pește nici măcar o dată pe săptămână, când ar trebui să mâncăm de două ori pe săptămână. Poate mănânc o dată pe lună. E adevărat că nu mănânc zahăr – lucrul ăsta l-am spus întotdeauna și în continuare îl susțin. Însă până la 30 de ani am mâncat numai zahăr, adică eram în stare să renunț la mâncarea normală și să îmi cheltuiesc tot bugetul de calorii dintr-o zi pe înghețată sau prăjituri. Deci sunt mai puțin echilibrată decât ar trebui să fiu, având în vedere profesia.

Ce alte pasiuni mai ai, cum îți petreci timpul liber? Spune-ne câteva lucruri despre tine pe care nu le știm… Ai scris la un moment dat că ești pasionată de condus și că regretatul tău frate ți-a insuflat această pasiune…

Da, da, da. Deci asta… călătoriile îmi plac mult de tot, dar călătoriile făcute atipic, nu în grup și nu organizate de cineva, ci prin propriile mele – să zic așa – intuiții și descoperiri. Îmi place muzica. Aș putea spune că sunt o melomană, deci la mine în casă, peste tot – și în mașină și peste tot – îmi place muzica. Îmi este un partener, pentru că mi-am dat seama că prin intermediul muzicii pot să fiu mai eficientă decât cu mâncarea, că nu are calorii – muzica – pot să schimb o stare de spirit și să imprim o energie pozitivă și un tonus bun și să îți schimbe un pic gândurile și, să zic așa, să ostoiască tristețile.

Deci muzica o recomand oricui. Este o terapie bună prin muzică. Iar apoi, la capitolul – eu știu – pasiuni, îmi place mult să citesc, să scotocesc, să descopăr lucruri noi și din domeniul meu, al mâncării și al nutriției, dar altfel sunt o curioasă, și curiozitatea m-a împins în toate domeniile, să caut lucruri noi. Ce să spun, pot să petrec seri întregi făcând puzzle-uri sau Lego-uri, sau pot să mă apuc de croșetat, sau pot să dau în grădinărit și aranjamente florale. Deci tot ce presupune îndemânare și lucru manual mă atrage mai mult decât, eu știu, lucrurile care țin de minte. Adică dacă ar fi să mă întrebi, aș alege întotdeauna o activitate practică decât una intelectuală.

Știu că viața profesională ocupă tot timpul. Cum reușești să faci balanța cu viața personală?

Nici măcar nu știu dacă este un echilibru. Eu cred că viața mea personală a devenit profesională și invers. Pot să spun că se confundă, atâta vreme cât nu am o familie în înțelesul clasic, prin – eu știu – definiția clasică a termenului. Sunt scutită de toate aceste activități impuse care presupun soț, copii, programe școlare și trezit la ora 07:00 dimineața.

Am fost un om care nu s-a conformat ușor programului impus de societate și recunosc că, din cauza trezitului matinal, care contravine major cu firea mea noctambulă, mi-am dat demisia inclusiv de la spital, pentru că era un efort teribil să mă trezesc la raportul de gardă, să fiu în spital la 7:30 dimineața. Era un lucru care mă dezechilibra grav și atunci am zis că, dacă eu nu sunt o persoană matinală, nu am cum să lucrez într-un spital. Și mi-am dat demisia, ca să am o activitate de liber profesionist și să pot să-mi încep programul la prânz – și probabil se termină după miezul nopții. Dar măcar sunt liberă să funcționez în ritmul meu nu într-un ritm impus de alții. Deci cred că viața mea personală și cea profesională sunt una și aceeași, atipice profund ambele. Nu sunt un exemplu ușor de urmat. N-am luat-o pe cărările bătute de restul lumii, sunt… anapoda cu drumul.

Te întreb direct. Există un bărbat în viața ta, acum? Cu statutul de iubit?

Normal că există, dar e secret. (zâmbește) Să știi că eu am 40 de ani și nu am copii. În România încă există
mentalitatea că o femeie nu este împlinită cu adevărat dacă nu are copii.

Tu cum te descurci cu mentalitatea asta?

Vai de mine, din contră, aș spune — consider că nu există o persoană mai norocoasă și mai liberă. N-am văzut pe nimeni în jurul meu și cred că sunt cea mai norocoasă și mai liberă femeie de pe pământ. Chiar am văzut un articol scris de Pleșu în Dilema, care prelua un studiu din Marea Britanie și spunea foarte amuzant că femeile fericite sunt alea singure și fără copii. Era o argumentație interesantă și asta am constatat-o pe pielea mea, în raport cu tot grupul meu de prieteni, care toți sunt înregimentați, așa, să zic în aceste tipare sociale de reușită — da, adică familie, copii.

Ce am constatat prin comparația cu ei? Faptul că, într-adevăr libertatea din punct de vedere al programului și al preocupărilor — mai ales pentru o femeie în România — este aproape imposibilă când ești în statutul acesta clasic, căsătorită cu copii. Nu pentru că nu există timp, ci pentru că, într-un fel al priorităților prost alese, nu mai ajungi să ai timp pentru tine; adică atât de mult îți ocupă viața, soțul, copiii și profesia, că — de adevăratelea, nu știu — ar trebui să fii Wonder Woman ca să mai rămână timp și pentru tine, prin educație. Să știți că te pui pe tine pe primul loc, ca să fii sigură că primești un pic de timp.

Altfel, tot ce văd în jurul meu — și nu e vorba că sunt femei sau bărbați care nu au posibilități materiale sau nu au avut acces la educație — viața de zi cu zi îți fură tot acest timp și atunci apar întotdeauna alte lucruri, mai importante, pe care le pui înaintea ta. Deci probabil că eu, din poziția mea privilegiată — că nu a fost nimeni să-mi răpească nici partenerul, nici copiii, să răpească timpul alocat mie — îl văd cât este de valoros. Adică am prietene care îmi spun: „Mi-ar plăcea să rămân o seară la tine, ca să nu mă trezesc dimineața cu casa plină de copii și cu activitățile acelea impuse de prezența copiilor sau chiar și a unui partener', în momentul în care are alte nevoi decât tine intervine întrebarea: renunță la ale mele, le fac pe ale lui, sau invers, deci… În cuplu și a avea copii e un lucru greu.

Și atunci, în momentul în care cu toții o fac, nu li se mai pare atât de greu. Însă este suficient să te uiți la cineva care nu este înregimentat în acest statut și să vezi că îți rămâne o mulțime de timp pentru tine și că, de adevăratelea, poți fi liberă să faci ce vrei — lucru care este, aș spune, provocator, spre impertinent. Da, deci eu… dacă mâine mă hotărăsc că vreau să dorm până la 10, pot să o fac, fără să fie nevoie de nimic. Dacă mă hotărăsc că în vacanța de vară stau trei luni la țară, fără să am nici tabere și nici program de meditații pentru copii, pot să o fac. Deci nici nu ne dăm seama cât de mult ne este impus programul atunci când în viața noastră sunt copii și partenerul. Deci, nu numai că nu este obligatoriu să ai copii, dar femeile care, nu știu, din diferite motive, au decis sau au ales să nu aibă copii… pot să vadă că împlinirea ca femeie nu are nicio legătură cu împlinirea ca mamă — nu se suprapun; sunt două noțiuni diferite și atunci cred că poți să ai o viață împlinită și fără copil, fără niciun fel de problemă, cu condiția să nu îi
lași pe cei din jur să te judece.

VEZI FOTOPOZA (1 / 23)

Cred că știi mai bine decât mine că există o strânsă legătură între împlinirea pe plan sentimental și mâncare. Mai exact, sunt femei care suferă din dragoste și ori stau nemâncate cu zilele, ori mănâncă extrem de mult și haotic. Ce e de făcut în aceste situații?

Este exact situația pe care o explicăm și o povesteam în tot ce a însemnat psihonutriția, învățată în Franța; nu, nu uităm să mâncăm atunci când suntem îndrăgostiți, ci confundăm, da. Deci îndrăgosteala presupune un fel de — cum să spun — hiperexcitare a tuturor senzațiilor. Da, așa e. Și, ah, stările de tristețe… noi tristețile le confundăm cu foamea.
Dar, în momentul în care suntem triști și, să zicem, părăsiți și trădați în dragoste, încercăm — adică instinctiv ne ducem spre mâncare din dorința de a scăpa de răul acela pe care îl trăim. Deci mâncarea este, mai degrabă, un fel de tratament de substituție pentru depresie și tristețe. Însă, și în cazurile de îndrăgosteală — adică, dacă s-ar putea prescrie îndrăgosteala pe o rețetă, mi-aș dori ca toți oamenii să fie îndrăgostiți… sau, de ce nu, fericiți din motive pe care nici eu nu știu să le descriu. Pentru că atunci când ești fericit de adevăratelea, scade presiunea legată de mâncare.

Vorbeam de muzică: ascultați o melodie cu sonorul la maxim — o melodie care vă face să tresară inima — și veți vedea că nu vă mai trebuie mâncare. La fel când trăiești o situație de emoție, de, eu știu, entuziasm, o bucurie foarte mare: întotdeauna te exclude mâncarea. Niciodată nu-ți trece prin cap — „Și acum ce să mănânc?' când ești fericit și bucuros. Deci cred că ar trebui un pic… să ne găsim surse de bucurie și de plăcere în viața noastră, altele decât cele alimentare. Și, în felul ăsta, mâncarea să treacă pe planul 2, 3. Deci aici e beleaua noastră ca societate: că nu avem surse de energie pozitivă și de bine și compensatorii; când nu le avem pe alea, ne ducem tot timpul cu gândul la mâncare. Dar asta e trist.

Acest interviu a fost realizat de DANA ENACHE și publicat în numărul de septembrie 2025 al revistei AVANTAJE

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro