Actorul Andrei V. Ciopec și reperele lui în artă și în viață

Actorul Andrei V. Ciopec are 30 de ani și vine din Botoșani, via Spania și Statele Unite. „V.” este tatăl său, Vasile, un cunoscut rapsod al Botoșanilor de la care Andrei a moștenit frumoasa voce baritonală.

Actorul Andrei V. Ciopec

Andrei V. Ciopec
Foto: Bogdan Brașoveanu

Nu știu un alt actor care să se poată transfigura atât de mult de la un rol de altul – de la noi sau de oriunde din lume. Dar nu cunosc nici prea mulți oameni al căror parcurs interior să fie atât de muncit și atât de intens.

Suntem după prima proiecție a filmului „16 Blows / 16 lovituri”. Filmul este, încă, într-o formă de lucru, dar suficient de avansată încât să-l văd pe Andrei într-un rol de o intensitate greu de îndurat. Mai ales pentru el, care a venit cu niște emoții enorme. „E prima proiecție,” este explicația pe care o dă repetitiv, pe pilot automat.

Un film în care joci rolul unui individ care se droghează și atrage în marasmul lui un adolescent. Ce poți să-mi spui despre asta?

E un film de disertație regizat de Alex Badea, care anul trecut a avut un film selectat la Cannes: „Toate fluviile curg în mare”. Aici joc alături de de Florin Zamfirescu, de Aura Călărașu și de Theodor Șoptelea, elev în clasa a XII-a, în Botoşani. Un film în care toți au participat cu toate motoarele turate la maxim, fiecare departament. Ne-am documentat, ne-am dat cărți de citit, filme de văzut; am fost la centre pentru dependenți; am vorbit cu oameni aflați în situația asta: foști dependenți de heroină, proaspeți foști dependenți. Acum am văzut și eu produsul final.

Personajul tău e foarte departe de ceea ce ești tu, ca om. Ai fi putut să-l detești…

Dar nu este chiar așa departe, pentru că, latente, zac în noi tot felul de zone care pot fi activate la un singur clic. Nu l-am detestat deloc. Eu iubesc să fac personajele negative, dar nu în mod gratuit. Le fac pentru ca cine le vede să pună în balanță binele și răul.

Degeaba se spune: „Binele tău nu înseamnă binele meu”. Există lucruri care, clar, din rădăcină sunt rele. Personajul ăsta am vrut să-l fac ca să arăt cum prin el ajunge răul în familia aia. Să arăt că există asemenea cazuri în care oameni în toată firea trag oameni mai slabi emoțional, mai slabi din punct de vedere al vârstei, în lucruri rele, spre pierzare. Uneori, oamenii montează piese sau fac filme în care arată doar răul, ca o chestie de sine stătătoare, ceea ce nu există. Doar binele este de sine stătător. Răul nu poate exista decât în prezența binelui. Unde-i bine, se poate aciua rău. Ca un parazit, se atașează la bine. Dar răul de sine stătător nu poate exista.

Capacitatea asta a ta extraordinară de transformare vine din acel declic care-ți permite să descoperi personajul în tine? Sau ține de empatie?

La început îmi era foarte frică de valențele astea pe care le am. Eu, de mic, fiind copil prin Botoșani, am avut acces la tot felul de medii: oameni viciați, oameni fără valori, oameni cu valori, oameni cu preocupări frumoase, oameni fără preocupări… Tot timpul mi-am căutat identitatea, am căutat adevărul – și le căutam oriunde. Mă duceam în cartier unde erau golani – credeam că acolo e ceea ce trebuie să fie. Și încercam să fiu ca ei: să merg ca ei, să vorbesc ca ei, să gândesc ca ei, să am aceleași valori ca ei. Am plecat din cartier, am ajuns prin București, am ajuns în America, am ajuns în Spania… am ajuns prin tot felul de cercuri de oameni și valorile astea, de la timp la timp, se schimbau.

Am avut experiențe prin tot felul de medii și am înțeles că trăiesc tot felul de oameni și am empatizat cu fiecare. Lucrurile s-au așezat. Ușor-ușor, în căutările mele, am început să dau la o parte tot ceea ce simțeam că nu-mi face bine, dar experiențele toate există acolo și le pot activa. Iar acolo unde nu am trăit experiențe de genul acelora pe care trebuie să le joc, apelez, într-adevăr la empatie și la o capacitate de înțelegere umană pe care cu toții o avem, dar noi, prin acest exercițiu al actoriei, o avem mai acută.

Actorul Andrei V. Ciopec

În rolul Vanea din „Atletico Textila”

Când ți-a fost clar că vei deveni actor?

Mie mi-a fost clar cam tot timpul. Am pe youtube niște înregistrări, se cheamă „Începuturile actoriei”. Aveam 3-4 ani, cântam, recitam, spuneam povești. Spre asta a dus în permanență tot ce făceam. În liceu, eram în trupa de teatru. La facultate, eu eram la Administrație Publică, dar făceam figurație la teatru, în telenovele și în reclame și încercam să mă înscriu la firme de casting. Am plecat prin Spania, am dat acolo de o trupă de teatru; am plecat prin America, încercam să intru la școli de teatru. De-asta am și rămas o vreme pe-acolo.

Lupte și dorințe contradictorii am avut tot timpul: ba să mă las de actorie, ba să nu mă las. Anul trecut am fost foarte hotărât să mă las, am ieșit din chestii – nu cu scandal și cu tam-tam, dar simțeam că nu mai vreau să fac asta, că nu mă mai împlinește. M-am zbătut să ies și, până la urmă, am rămas. Nu știu dacă, în viitor, o să renunț sau nu la actorie, dar, deocamdată, ăsta e lucrul pe care-l fac.

Am tot crezut că mi se pare, dar acum îmi confirmi că ceva îți lipsește, ceva nu-ți convine. Ce?

Lipsa de sens nu-mi convine. Sufăr atunci când nu văd sensul unui proiect. Problema este că, în ziua de astăzi, egoul este foarte mult hrănit de tot ceea ce se întâmplă în jur, există foarte multă dorință de afirmare și oamenii încearcă să facă multe chestii. De multe ori, gratuit. Mi s-a întâmplat să întreb: „Bun, și tu de ce faci filmul ăsta?”. „Păi cum adică? Eu te iau în film și tu mă întrebi de ce-l fac?” Lumea spune „Nu mai sunt actorii de altădată”. Și noi dăm vina pe public: „Băi, da’ publicul asta cere, le dăm ce cer”. Dacă toți actorii ar spune: „Băi, eu nu mai fac chestii gratuite, așa, doar ca să fac, eu fac lucruri cu sens” și ai da calitate în permanență, atunci și publicul s-ar schimba.

Acum, pentru filmul ăsta, cu Alex, am pornit de la discuții de genul ăsta și am ajuns la niște lucruri foarte, foarte frumoase, la niște adevăruri care cred că și-au spus cuvântul în film.

De multe ori, primești pentru castinguri bucățele de scenariu. Nu ai viziune asupra întregului. De multe ori, nici nu știi în ce joci. Ești pe platoul de filmare și nu ți s-a dat scenariul întreg. Ai terminat filmul și nu știi în ce-ai jucat. Eu nu vorbesc neapărat de ce mi s-a întâmplat mie, pentru că aș fi ipocrit să zic că nu am avut parte de proiecte frumoase, cu oameni frumoși. Vorbesc de ceea ce se întâmplă în general. În momentul în care chemi un om la casting, spune-i despre ce proiect este vorba, când se va desfășura, ce sumă primește. Ca să nu mai zic că sunt colegi care suferă luni întregi pe contracte care se plătesc la 90 de zile și atunci, cu întârzieri, cu telefoane, și înjurături, și umilințe. Și mulți preferă să zică „Bă, nici nu mai iau banii ăia!”.

La asta se referă schimbările despre care vorbești în ultimul timp?

Am început să refuz lucruri care nu mă împlinesc, lucruri în care simt că m-aș risipi. Mulțumesc lui Dumnezeu, până la vârsta asta, am făcut destul de multe lucruri, mi-am validat capacitățile – mai mult sau mai puțin, pentru că unii cred în mine, alții nu cred.
Într-o zi, am avut dimineață o reclamă, seara am filmat la un scurt metraj, „Petrecere privată” regizat de Octav Chelaru, și mai târziu am filmat niște secvențe dintr-un clip pentru Carla’s Dreams. Și asta mi s-a întâmplat de multe ori. Soiul ăsta de viteză nu cred că permite nimănui să facă lucrurile la capacitate maximă.

Îmi doresc foarte mult să ajung să-mi aleg proiectele în așa fel încât să le pot da absolut tot timpul meu. Dacă o lună de zile lucrez la un proiect, să lucrez doar la ăla. Și mi-ar plăcea enorm să ajung în acel punct în care să zic „Seara am spectacol, cu o zi înainte nu fac nimic, în ziua spectacolului nu fac nimic, o zi după nu fac nimic.” Nu cred că cineva poate da totul jucând două spectacole pe seară.

Întrebarea e: poți trăi omenește, material vorbind, fiind foarte selectiv?

Păi nu poți trăi nici când nu ești selectiv, nu poți trăi nici când le faci pe toate. Îți asumi asta, la urma urmei. Eu cred că dacă voi refuza un proiect de 500 de euro, următorul pe care îl voi alege îmi va aduce mai mult. Cred că ceea ce are să-mi vină îmi va veni indiferent pe ce cale. Și atunci lucrurile vor fi mult mai puține dar de calitate. Aștept și vreau să iau în serios lucrurile și de-acum ce va fi să fie să fac la capacitate cât mai apropiată de maxim.

Cum a fost cu Spania?

Am fost pe la tata. O dată am stat vreo trei luni, o dată vreo nouă luni. În prima zi când am ajuns în Spania, am văzut anunț pe stradă: „Se caută membri pentru echpă de teatru românească”. Terminasem facultatea de Administrație Publică. N-am dat atunci la actorie. Dădusem la Iași și, după vreo trei-patru luni, am plecat de-acolo. M-am dus, am făcut „Cântăreața cheală” în spaniolă, am mai făcut niște piese de teatru. Eram la o asociație de români cu care am desfășurat tot felul de ativități: și sportive – făceam antrenamente de jeet kune do –, cântam și la chitară…

Și, la un moment dat, spre finalul perioadei când eram acolo, mi s-a propus să rămân la acea asociație și să lucrez ca director de departament artistic de teatru și să livrez pâine. De la 9 dimineața, la ora 1 trebuia să livrez pâine; de la 5 dupăamiaza, la 8 seara, să mă ocup de teatru. Și pentru chestia asta, parcă mi se dădeau 800 de euro pe lună, era OK, dar am zis „Nu, mă duc în România să fac teatru”. Și am venit și aia a fost clar o cotitură în viața mea. Am venit, am dat la clasa domnului Florin Zamfirescu și de-aici, lucrurile au mers în sensul ăsta.

Și episodul cu America?

În America am plecat prima dată cu Work and Travel, a doua oară, tot cu Work and Travel; a doua oară am stat peste viză, am fost prins, am făcut o perioadă de detenție. Nu era ca în filme, dar, oricum, a fost interesant. Erau trei părți ale închisorii: A, B și C. Fiecare împărțită în câte patru: de la A1 – cel mai periculos – până la C4 – cel mai puțin periculos. Și eu eram în C4. Erau oameni de știință, era un savant rus de 90 și ceva de ani. Jucam șah, făceam turnee de tenis de masă.

Mai erau și situații conflictuale, dar nu duse la extrem. Mici tensiuni, care erau inevitabile. Oamenii sufereau, le era dor de familie, voia fiecare să plece. Am prins acolo ziua mea de naștere, Sfântul Andrei, Sfântul Nicolae, Crăciunul, Revelionul. Dar a fost o experiență care ulterior mi-a folosit foarte mult în actorie. De exemplu, în filmul Stelei Pelin, „Zidul”, care s-a filmat la Jilava și în care sunt chiar un deținut.

De când am început să vorbim, am senzația că discut cu Dorel…

E cel mai apropiat rol. Am făcut un one man show, „Din înțălepciunea lui Dorel”, pentru a spune din lucrurile în care cred. Recunosc, nu este un spectacol care, din punct de vedere tehnic, fascinează. Are multe carențe, dar oamenilor le place, mie îmi place. Este un spectacol cu mesaj, care, de la o reprezentație la alta, se așază, devine mai bun și care capătă o formă tot mai apropiată de ceea ce ar trebui să fie. O să-l mai joc pe 17 iunie la Godot, după care nu știu dacă îl pun în cufăr sau îl mai scot din toamnă.

Actorul Andrei V. Ciopec

În rolul Dmitri Karamazov
Foto: Marcel Almăjanu

Dar rolul tău numărul unu rămâne, în continuare, Dmitri Karamazov, pe care îl joci încă de la absolvire, la Teatrul Elisabeta?

Da, Dmitri Karamazov. Are în spate un număr mare de reprezentații, atâtea experiențe trăite, atâtea emoții.
În Spania, asociația asta de teatru avea o bibliotecă foarte mare. Am citit foarte mult acolo și una dintre cărți a fost „Frații Karamazov”. O citeam pe plajă. De multe ori, se nimerea să fiu cu un prieten al tatălui meu, un român. Și când îl ascultam vorbind, era atât de Dmitri, mă fascina! Am citit romanul, finalul l-am citit de mai multe ori. După trei ani, s-a pus în scenă la licență și au început, așa, să funcționeze niște lucruri destul de puternice în mine.

Nu-mi trecuse prin minte, citind romanul, că aș putea să-l joc pe Dmitri Karamazov. Dar în momentul în care m-am apropiat de acest personaj, m-am apropiat foarte tare de mine. A fost o luptă cu mine, să-mi înfrunt eu niște chestii. Dincolo de ceea ce spunem noi, că modificăm oamenii, că le arătăm lucruri, că le sensibilizăm sufletele, că le dăm răspunsuri – dincolo de asta, trebuie să recunoaștem că este și o parte de lucru cu noi. Prin rolurile pe care le facem, ne descoperim, ne cizelăm, ne rezolvăm probleme. Dar ăsta trebuie să fie un scop temporar și să trecem de faza asta egoistă în care facem teatru pentru noi înșine

Poezie când ai început să scrii?

De pe la 7 ani, din câte îmi amintesc eu. Scriam despre colegii de clasă, cu numele, cu poreclele lor. Mi-am găsit caiete cu poezii din copilărie. La un moment dat, i-am scris nașei de cununie a părinților sau cred că ei i-am citit-o prima dată și i-a plăcut.

Mă jucam cu un lanț de nunceag. Chiar mă mir de ce la vârsta aia am scris eu așa ceva. Era „O, omule ce viață duci, nu ai nici bani de pâine și te gândești îndurerat ce au de mâncare ăia mici pe mâine dar tu în lanțuri ești închis pe viață, nu poți visa la paradis, coșmarul nu se mai termină, copiilor n-ai să le dai nici un cap de ață”. Și la final, o chestie puerilă cu „Unde ești tu, Țepeș Doamne?…” Aia a fost prima poezie mai serioasă pe care am scris-o.

Apoi am tot scris, am tot scris. Într-o seară am dat foc cu un coleg la 2500 de poezii lângă cămin. S-au dus, pentru că le-am citit și nu mă mai reprezentau. Într-adevăr, băusem și vreo două-trei beri… Și-acum am scos cartea asta, „Poezii de citit în șemineu” cu lucruri scrise în ultimii trei ani, poate și mai vechi un pic, nu mai știu exact. Nu știu nici câte poezii sunt acolo. Știu două pe de rost și-atâta tot.

Și uneori le mai și cânți. Chitară când ai învățat?

N-am învățat. Știu câteva acorduri amărâte și mă învârt în jurul lor și cânt eu niște cântecele. Dacă mă uit și exersez, pot să cânt. Am și voce. Sunt niște calități exploatate prea puțin cărora vreau să le acord mai multă atenție. M-ar tenta să mă îndrept mai mult spre muzică.

Știu că și la biserică mai cânți…

Da. Adică țin isonul la strană, să sune frumos. Mai citesc la strană. Când merg pe la mănăstiri, tot așa. Îmi place lucrul ăsta. Mă liniștește. E insula mea de salvare, acolo îmi găsesc eu liniștea. Când eram mic, prin clasa a treia, am fost la mănăstirea Sihăstria și l-am întâlnit pe Părintele Cleopa care m-a luat pe genunchi si mi-a povestit viața Sfântului Andrei. A rămas un reper spiritual puternic în viața mea.

În căutările mele, am trecut prin multe etape – meditație transcendentală, yoga, Reikki – și m-am regăsit în ceea ce majoritatea moldovenilor se regăsesc: în ortodoxie. Am început să mă apropii de valorile lui Hristos, dintre care prima este dragostea față de toți semenii.

Alte repere pe acest drum al meu? Primul meu duhovnic din București, părintele Cristian Galeriu de la biserica Sfântul Silvestru, nepot al părintelui Constantin Galeriu. Apoi, actualul meu duhovnic spre care m-a îndrumat cel dintâi, fiind și propriul său duhovnic – părintele Petre Comșa de la biserica Sfântul Ilie Grant, ucenic, timp de 17 ani, al părintelui Constantin Galeriu. Iar cercul legăturilor mele duhovnicești se închide cu părintele Irineu, la care se spovedește duhovnicul meu și care a fost ucenic al părintelui Cleopa, cel din poala căruia am pornit eu de copil în căutarea adevărului.

Un alt reper este „Taina artei. A fi artist după chipul lui Dumnezeu”, o carte care m-a inspirat și mă inspiră, scrisă de Jonathan Jackson, un actor care merge des în muntele Athos. (Editura Doxologia, n. red.)

Acolo, la Muntele Athos, am avut șansa întâlnirii cu părintele Daniil, fiul lui Octavian Cotescu, pe care l-am rugat să-mi dea un sfat legat de cum aș putea să fac meseria asta mai bine și mi-a zis: „Cu inima sinceră, frate Andrei, cu inima sinceră”.

Iar conferințele Diaconului Dr. Sorin Mihalache de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi sunt hrană curată pentru suflet și minte; acest om e o bibliotecă ambulantă!

Asta nu înseamnă că am ajuns acolo. Unii zic: „Hai, bă, Ciopec, mergi la biserică dar uite că tu…”. Da, fac tot felul de chestii, dar încerc să scap de ele. Am lupta mea și încerc să mă apropii cât mai mult de aceste valori.

Ce legătură e între toate astea și profesia ta de actor?

De ce spun toate astea? Pentru că, de la mine, omul Andrei, pornesc construcția unor personaje. Încerc să mă apropii de fiecare personaj cu acel tip de gândire care să genereze în mine o modificare. Pentru că eu sunt un actor organic. Adică mă modific. Dar, făcând aceste modificări, mi-a ajutat bunul Dumnezeu și știu întotdeauna unde revin. Nu neapărat la ceea ce sunt – pentru că ce sunt nu știu – dar la ceea ce vreau să fiu. Orice-aș juca, am unde mă-ntoarce.

Există atâtea cazuri în care joci un tip care-i mai cool ca tine. Și poți fi tentat să rămâi ca el. Dar având anumite valori, zici nu. Te duci temporar într-o anumită zonă, apoi te întorci în zona ta în care ești safe în permanență, atâta timp cât tu ești OK cu tine. Cu cât ești tu mai curat, mai apropiat de tine, de ce-i înăuntrul tău, de sufletul tău, cu atât nivelul de înțelegere față de cei din jurul tău crește și cu atât riscurile scad. Te apropii în curățenie, exact ca un copil.

Ce are teatrul și nu are filmul, ce are filmul și nu are teatrul?

Au fost alții înainte mai deștepți ca mine care-au zis chestii și o să zic ceva din Al Pacino, nu m-o dus capul la ceva mai frumos decât asta. În teatru mergi pe sârmă și n-ai plasă de siguranță; în film mergi pe sârmă și ai plasă de siguranță. Nu cred în actorul de film și actorul de teatru, în actorul de comedie și actorul de dramă. Eu cred doar în actor, care trebuie să fie capabil să facă absolut orice.

Ceea ce lipsește la film este descoperirea pe care o poți refolosi. Dar nu e risipită. La teatru, de exemplu, ai o reprezentație, ai descoperit ceva, o folosești a doua seară. La film, te-ai uitat la prima proiecție, zici „bă, aș face asta…” – nu mai ai unde. Dar asta-i mișto, că nu mai unde în proiectul ăla, dar ideile, totuși, rămân în sertărașele lor și le poți folosi cu altă ocazie. La urma urmei, nimic nu se pierde.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Timp Liber