KATE MORTON: „Scrisul este principala modalitate prin care experimentez, înțeleg și apreciez lumea și unul dintre locurile în care mă simt cel mai acasă.„

Kate Morton a ajuns celebră în întreaga lume datorită romanelor ei ce te țin prins în poveste, datorită acțiunii alerte și a personajelor cu care ajungi să empatizezi de-a lungul cărții. Atât de bine înțelege scriitoarea sufletul uman, încât creează o legătură puternică între cititori și protagoniștii ei, deși cel mai adesea își plasează cărțile în epoci istorice îndepărtate.

Cel mai recent roman semnat de Kate Morton, „Întoarcerea acasă' (Humanitas Fiction, 2023) s-a născut tot din această sensibilitate foarte puternică pentru sentimente universal valabile. Scriitoarea a revenit acasă, în Australia, și a realizat cât de puternic este sentimentul de apartenență față de un loc, și cum te urmărește toată viața. Așa că și protagonista cărții revine acasă și descoperă că încă este legată de acel loc părăsit cu ani în urmă. Și ea este un om al cuvintelor, o jurnalistă în căutarea unei povești. Iar asemănările dintre autoare și personajul său nu se opresc aici, dar vă las să descoperiți mai multe în interviul de mai jos.

Care este povestea din spatele celui mai recent roman al tău, „Întoarcerea acasă'? Care a fost scânteia care te-a inspirat să-l scrii?
„Întoarcerea acasă' a fost, la începuturile sale, foarte mult inspirat de circumstanțele în care mă găseam atunci când am început să-l scriu. În martie 2020, locuiam în Londra și începusem munca la un alt manuscris, a cărui acțiune se desfășura în Europa, când a izbucnit pandemia și, împreună cu toată familia mea, m-am întors în Australia pentru, credeam eu atunci, o scurtă perioadă de timp.
Pe măsură ce săptămânile (și apoi lunile) treceau, locuind în apropierea familiei mele extinse, în peisajul copilăriei mele, am început să mă gândesc la ideea de acasă și de apartenență, și în mod special la ce înseamnă să te întorci acasă.
Simțurile îmi erau în alertă percepeau mai intens decât de obicei tot mediul din jur. Îmi tot reveneau în minte cuvintele scriitorului TS Eliot despre „punctul fix din lumea în mișcare'. Așa a devenit necesar pentru mine să scriu despre locul în care mă aflam în acel moment, despre „aici și acum-ul' acelui moment, despre oamenii care de-a lungul vremii au căutat sentimentul uneori atât de eluziv de „acasă' și siguranța pe care o aduce cu el acest cuvânt.

Ai plecat din Anglia pentru a te întoarce în Australia, la fel ca Jess, unul dintre personajele principale din „Întoarcerea acasă'. Ce sentimente, emoții și alte lucruri mari sau mici i-ai împrumutat lui Jess?
Eu și personajul meu, Jess, avem în comun această întoarcere neașteptată din Londra în Australia. Prin urmare, am putut să mă folosesc de experiența personală atunci când am redat gândurile lui Jess despre acasă și apartenență, cât de greu este să trăiești atât de departe de familia ta, tensiunea inevitabilă de a numi mai mult de un loc „acasă'. M-am concentrat și pe o redare detaliată a călătoriilor pe distanțe lungi și experiența fizică, senzorială, de a reveni în țara natală după o lungă perioadă petrecută departe.

„Întoarcerea acasă' m-a ținut captivă în poveste până la ultimul cuvânt. Cum faci să păstrez viu misterul din mijlocul romanelor tale pe parcursul mai multor sute de pagini? Planuiești totul încă dinainte de a scrie sau lași povestea să curgă?
Petrec mult timp visând lumea poveștilor mele înainte de a începe să scriu. Diferite idei se adună, mai firave la început, apoi din ce în ce mai îndrăznețe, până când încep să văd frânturi de scene, să aud schimburi de replici între personaje, să simt ecoul emoțiilor și necazurilor lor. Atunci încep să-mi iau notițe, iar viziunile mele încep să capete claritate, construindu-se una pe cealaltă, până când ambianța cărții – culorile, formele, emoțiile, personajele și intriga – devin reale pentru mine, sunt vii!
Abia apoi încep să scriu, și în ciuda dragostei mele pentru visare, sunt foarte riguroasă când vine vorba de scris. Editez textul scenă cu scenă, printez ce am scris, adaug îmbunătățiri la fiecare rând pe care apoi le introduc în text și repet procesul ăsta până când sunt mulțumită de acea bucată și trec mai departe.
Întotdeauna încep cu o idee despre unde vreau să ajung cu povestea, dar dacă, în timp ce scriu, apare o cale mai bună, schimb direcția acțiunii fără regrete.

Darling House, conacul Adelaide Hills, acestea sunt mai mult decât niște locuințe, sunt locuri care au propriile lor personalități. Ce rol joacă casele în romanul tău?
Iubesc casele! Mă fascinează arhitectura și estetica lor, dar și ca locuri în care oamenii își duc viața – depozite de amintiri, cămine. Fiecare roman scris de mine are o casă în centrul său și, ca cititoare, cărțile pe care mi le amintesc la modul viu și visceral, de parcă ar fi locuri în care am trăit și nu doar simple povești pe care le-am citit, sunt cele în care o casă trăiește și respiră la fel de real ca personajele care locuiesc în ea.
În romanele mele, casele sunt adesea atât scene pe care se mișcă personajele, cât și metafore pentru familia și secretele pe care le adăpostesc în interiorul lor.

Cititorii au ocazia să exploreze complicata relație mamă-fiică din familia Turner nu doar o dată, ci prin două exemple: Nora – Polly și Polly – Jess. Ce lecții nu reușesc să învețe de la o generație la alta, femeile din această familie?
În cărțile mele explorez relațiile dintre prezent și trecut și unul dintre cele mai interesante moduri de a face vizibilă această legătură este reprezentată în cadrul unei singure familii a cărui membri sunt legați unii de alții prin povești și secrete care le definesc relațiile.
În cadrul familiei Turner-Bridges, Nora a hotărât să fie povestitorul-șef – păstrătorul adevărului. Făcând asta, ea are o putere foarte mare asupra felului în care Polly, fiica ei, și Jess, nepoata ei, se percep pe ele însele, una pe alta și locul lor în acest grup.
Am vrut să explorez subiectivitatea pe care o poate avea adevărul – una dintre temele mele recurente favorite – din perspectiva acestor trei femei.
La finalul poveștii Polly și Jess ajung să dezvolte o privire critică asupra poveștilor care le-au fost spune întreaga lor viață și se văd una pe alta – și pe Nora – într-o lumină nouă.

Acesta este al șaptelea roman scris de tine și cititorii tăi au ajuns să-ți recunoască și să-ți iubească stilul. Ești vreodată tentată să îți schimbi scriitura și sa-i uimești cu ceva total diferit?
Trăiesc cu convingerea că genul literar alege autorul, și nu invers. Probabil pentru că relația dintre prezent și trecut îmi stârnește așa de mult interesul, să țes mai multe planuri temporare la un loc într-o poveste este un lucru care îmi vine foarte natural.
De asemenea, există mai multe teme la care mă întorc constant: lucrurile pe care oamenii aleg să nu și le spună (secretele lor); refuzul celui reprimat de a rămâne în umbră; puterea poveștilor; felul în care adevărul poate varia.
Nu știu dacă voi dori vreodată să scriu un roman în care familia să nu ocupe rolul central. Familiile oferă locuri ideale, intime, în care să explorezi marile teme ale umanității: dragostea, invidia, trădarea, adevărul și minciuna.

Darling House are și o bibliotecă minunată, genul de bibliotecă la care visează orice cititor… Care este biblioteca ta preferată?
Eu am crescut în Tamborine Mountain, un sat cețos din frumoasa pădure tropicală din sud-estul Queenslandului, unde era o mică bibliotecă municipală. În ochii unui adult, probabil era un loc cât se poate de obișnuit; la modul obiectiv, nu exista nimic fermecător la clădirea acestei biblioteci – o construcție mică din cărămidă, cu un singur nivel, cu niște covoare industriale la interior, și cu rafturi simple de metal.
Dar, în ceea ce mă privea, aș fi putut la fel de bine să mă prăbușesc cu Alice prin vizuina de iepure. Pentru mine era o lume a minunilor: mirosea a hârtie și a cerneală și a toate posibilitățile; cloncănitul ștampilei de bibliotecă pe fiecare carte împrumutată; felul în care timpul dispărea când mă pierdeam printre stivele de cărți, scoțând mai întâi cartea asta de pe raft, apoi pe cealaltă; și bucuria aproape de nestăpânit de a ieși pe ușă și a mă întoarce acasă pe poteca din grădina noastră cu mâinile încleștate pe o grămadă de potențiali noi prieteni.

Spui că „în centrul oricărei povești se află personajul'. Cum creezi un personaj memorabil? Ne poți spune câteva trucuri?
Cred cu tărie că personajul este destin și că toate consecințele pe care le pun într-un roman trebuie să decurgă logic și credibil din acțiunile personajelor sale. În același mod, rezolvarea misterului dintr-un roman, deși, în mod ideal trebuie să rămână ascunsă căt mai mult timp posibil, trebuie să pară un lucru inevitabil atunci când este privită din punctul de vedere al personajelor implicate.
Ajung să-mi cunosc personajele strat cu strat, scenă cu scenă, reușind să le înțeleg și constat că ele prind viață pentru mine în același mod în care oamenii pe care îi întâlnesc în lumea reală capătă nuanțe și profunzime pe măsură ce petrec mai mult timp cu ei și le aflu poveștile.

Unde sau ce înseamnă „acasă' pentru tine?
Există mai multe feluri în care pot răspunde la această întrebare – cartierele și casele în care am locuit; timpul petrecut cu familia și prietenii mei – dar unul dintre locurile în care mă simt cel mai acasă este între paginile cărților mele preferate. Chiar și cititul în sine este pentru mine un mod de a mă întoarce acasă. Este ceva ce iubesc să fac încă din copilărie, așa că sentimentul familiar de a mă pierde în paginile unei cărți în timp ce o altă lume prinde viață este profund reconfortant.

Cum arată viața ta acum, în Australia? Care sunt rutinele tale și momentele tale preferate?
În prezent locuiesc la o fermă în Australia și mă simt norocosă că sunt înconjurată de natură. Ritmurile și rutinele de aici sunt foarte diferite de cele din viața mea urbană din Londra.
Astăzi, cănd scriu acest interviu, este ultima zi de vară și tocmai am cules roșiile cherry sălbatice care au apărut printre trandafiri. Iar în această seară soarele va apune peste eucalipții care mărginesc dealul de vest, după ce dimineață, când mi-am dus copiii la școală, erau canguri pe câmp…

Îți amintești o perioadă când nu scriai? Cum era viața ta pe atunci?
Mama m-a învățat să citesc înainte să merg la școală și din momentul în care am descoperit că acele semne negre de pe paginile albe erau uși prin care mă puteam strecura în alte lumi, am fost cucerită. Am citit cu voracitate și devotament. Și am început să scriu în încercarea de a captura senzația asta de imersiune completă.

Dacă nimeni nu ți-ar putea citi cărțile, dacă nimeni nu ar fi interesat să le citească, ai continua, totuși, să le scrii?
Da, aș continua! Scrisul este principala modalitate prin care experimentez, înțeleg și apreciez lumea și unul dintre „locurile' în care mă simt cel mai acasă. Cu toate acestea, prețuiesc faptul că am ocazia să fiu o povestitoare și iubesc modul în care lectura unei cărți permite întâlnirea unor minți dincolo de timp și spațiu.

Interviu realizat de Abndreea Chebac

Andreea Mantea: „Măștile vor cădea la un moment dat…'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
ELLE
Ego.ro
Libertatea
Unica.ro
VIVA!
Retete
Baby
CSID
Kudika
Descopera.ro
Doctorul Zilei
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din timp liber