Ce faci când copiii tăi te resping?

copiii tai te resping

Copilașul tău care te sorbea din ochișori și își încolăcea brațele în jurul gâtului tău de o sută de ori pe zi s-a transformat într-o „creatură fioroasă”, care te împinge și strigă din răsputeri: „Pleacă! Te urăsc! Nu vreau să fii tu mama mea/tatăl meu! Mai bine nu mă făceai! Mai bine mor/mori!!!”

Părintele simte vinovăție, furie, descumpănire, uimire, confuzie

Ce greutate e atunci în sufletul părintelui care-și dorește din toată inima și a făcut tot i-a stat in puteri ca îngerașul lui să fie fericit! Câte emoții se amestecă provocând o avalanșă de senzații în corp, de nu le mai dai de cap! Vinovăție, furie, descumpănire, uimire, confuzie sunt toate simțite atât de intens și totuși nedefinit…

Răni de demult și trăiri ținute mult timp sub capacul uitării se ridică acum și apoi se revarsă, fără să vrem, peste ce avem mai drag.

Respingerea copiilor – o șansă de a te cunoaște mai bine ca părinte

O șansă ca emoțiile să iasă la iveală! Să fie stârnite pentru a fi văzute și pentru a putea fi înțelese și rearanjate! Poate că, inconștient, copiii vor ca noi să ne cunoaștem pe noi; fără să știe, ne provoacă să ne regăsim, să fim autentici.

Respingerea copiilor are rolul, în primul rând, de a ne pune față în față cu rănile noastre de respingere mai vechi. Durerea mare de acolo vine. Dacă nu ar ieși la suprafață să putem vedea ce și unde doare și să tratăm, ar rămâne în corpul nostru și s-ar manifesta lent și insidios…

Respecți spațiul personal al copiilor?

Respingerea noastră de către copii mai are rolul – foarte important – de a restabili granițele personale, element esențial în dezvoltarea sănătoasă a oricarei ființe și totuși atât de usor trecut cu vedera tocmai la om.

Generația noastră a crescut, în mare parte, fără granițe sănătoase; la nivel de societate granițele interpersonale sunt de obicei confuze și asta duce la multe conflicte (exterioare și interioare). Firește că nici copiilor nu le respectăm spațiul personal – nici în plan fizic, nici psihologic – dacă nici noi nu îl cunoaștem încă bine pe al nostru. Copiii, prin autenticitatea lor, își asumă curajul de a-l pretinde însă pe al lor. O fac dur uneori, dar poate au încercat și mai blând și nu ne-am prins, cine știe?…

Respingerea poate veni din teama de abandon

Copiii ne mai resping pentru că, paradoxal, vor să ne comunice că au nevoie de noi. Sunt supărați pentru că i-am abandonat. (Ei trăiesc despărțirile mult mai dramatic decât noi. Unui copil mic, să pleci mai multe ore fără să-l securizezi, îi poate părea cât i-ar părea unui adult câțiva ani…; sau dacă te superi pe el și îi intorci spatele, se poate simți abandonat).

Dacă s-a simțit abandonat, îi e teamă că vei pleca din nou. Frica e atât de mare și durerea atât de intensă, încât te respinge ca să nu sufere din nou când pleci (și unii oameni mari fac asta, dar tot din eul copilului rănit). De fapt, tare își dorește și are nevoie să-i fii aproape!

Nu îl respinge și tu!

Mai sunt și alte cauze pentru care copiii noștri au nevoie uneori să ne respingă. Dar oricare ar fi cauza, e important să primim aceste experiențe ca pe niște mesageri; să nu dăm curs acțiunilor generate de durere respingând-i și noi pe copii; să observăm ce se întâmplă în noi în timpul „furtunii”, să rămânem în mijlocul ei observatori și cârmuitori dibaci avand grijă să nu o lăsăm să „inunde” relația noastră cu copilul, care are nevoie de cineva care să țină cârma și pentru el.

Rămânând atenți în interior la senzații și… la poveștile lor, vom vedea cum ușor-ușor, furtuna se retrage, lăsând în urmă pești și scoici aduse din adânc, dar fără să fi făcut prăpăd in jur. Apoi mulțumim și facem curat: discutăm, din zona de liniște și iubire, cu copilul nostru despre ce simte, ce simțim și… îl îmbrățișam. Sau… doar îl îmbrățișăm.

Vistiana Long

Vistiana Long

Psihoterapeut

Sursa foto: 123rf.com

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie