Opt lucruri bine de ştiut despre violenţă

Un psiholog cu experienţă în lucrul cu victimele vorbeşte despre implicaţiile pe care le are violenţa domestică, dar şi despre ajutorul pe care femeile îl pot primi în cadrul Programului «Casa Blu» al Fundaţiei Sensiblu, un program integrat de consultanţă şi oferire de adăpost de urgenţă şi reabilitare.

1. Mai mult decât violenţa fizică

Dincolo de violenţa fizică, există abuzul psihologic sau emoţional – intimidari, ameninţări, injurii sau manifestari extreme de nervozitate: agresorul aruncă, trânteşte, sparge… Această formă însoţeşte toate celelalte forme de violenţă, direct sau la nivel de implicaţii pentru starea psihica a victimei; are impact pe termen lung şi necesită lucrul îndelungat în terapie şi consiliere.

Important este că sunt şanse de reuşită: victimele pot depăşi starea în care se află, îşi pot continua viaţa şi pot, în viitor, să intre într-o relaţie lipsită de potenţial abuziv.

Din 2003 până acum, am avut doar două cazuri în care victimele s-au întors în mediul abuziv. Violenţa socială se referă la izolarea victimei de oricine ar oferi sprijin şi informaţii care să o ajute să iasă din această situaţie. Violenţa financiară desemnează situaţia în care resursele băneşti ale familiei sunt exclusiv în mâna agresorului, victima fiind în totalitate dependentă de acesta.

Şi mai există o formă de violenţă, cea sexuală, care presupune, pe de o parte, acte sexuale forţate, iar pe de alta parte, injurii şi cuvinte vulgare cu tenta sexuală. Despre acest tip de abuz, femeile vorbesc cel mai greu în cadrul sedinţelor de consiliere.

2. Educaţia şi bunăstarea nu exclud violenţa

Cu cât nivelul de educaţie este mai ridicat, cu atât formele de manifestare a violenţei pot fi mai voalate şi mai rafinate. Predomină abuzul emoţional foarte puternic. În plus, la un nivel social mai ridicat, atât victima cât şi agresorul au de apărat o imagine – o imagine individuală şi una de cuplu – şi atunci este cu atât mai dificil de dezvaluit o asemenea situaţie conflictuală.

3. Un om violent se poate schimba?

Agresorul familial poate afisa în societate o imagine de persoană impecabilă, manifestându-şi comportamentul agresiv în mediul privat, ceea ce îl face greu de demascat. El nu-şi asumă responsabilitatea faptelor, ci dă vina pe un factor extern voinţei lui, de obicei, pe provocarea din partea victimei.

La acest lucru contribuie şi victimă, dar şi societatea. Victima, pentru că preia punctul de vedere al agresorului, considerându-se vinovată. Societatea, pentru că îi găseşte agresorului scuze şi justificari sau minimizează gravitatea situaţiei. Agresorul se poate schimba doar dacă acceptă că este ceva în neregulă în comportamentul lui şi îşi doreşte să-l schimbe.

De cele mai multe ori, acesta nu recunoaşte că el are o problemă, deci nu-şi doreşte să schimbe ceva. Ceea ce funcţionează în societăţile dezvoltate este un cadru legislativ care obligă agresorul să participe la sedinţe de consiliere psihologică.

Prezenţa la psiholog din proprie voinţă este mai puţin probabilă. Nu se recomanda consilierea de cuplu în cazurile cu violenţă domestică: victima nu va putea vorbi deschis în prezenţa agresorului.

4. Care sunt semnalele de alarmă care prevestesc o relaţie violentă?

Cuvântul cheie este „control“: este vorba despre o persoană aflata în poziţie de putere şi o persoană submisivă (obedientă). În momentul în care simşi că ceva este în neregula în relaţie, probabil că aşa este: intuiţia nu minte. Dacă te pune în situaţii neplacute în public, dacă manifestă gelozie nejustificată, daca îţi cere sistematic bani, nu este recomandat să consolidezi o relaţie pe asemenea baze.

Primele evenimente violente în cuplu apar în jurul vârstei de 16 ani. Cînd prietenul îţi caută în telefon sau îţi verifică e-mailurile, când te presează să ai relaţii sexuale, deşi tu simţi că nu e momentul său, în eventualitatea consumarii acestora, ameninţă că va spune familiei tale sau întregii şcoli în cazul în care te desparţi de el – în toate aceste situaţii relaţia nu se bazează pe respect şi nici dragoste adevarată nu este.

Dacă, atunci când se enervează, izbeşte cu pumnul în pereţi, sparge şi aruncă obiecte, atunci te poţi astepta ca următoarea ţintă a furiei lui să fii tu.

5. Violenţa asupra copiilor

Aceasta are parte de şi mai puţină atenţie, pentru că se ascunde sub masca educaţiei, a bunelor intenţii. Copiilor le este mult mai dificil să ceară ajutor. Nu numai pentru că le lipseşte autonomia de acţiune, dar aceasta poate să fie singura realitate la care ei se raportează. Cu atât mai mult cu cât observă în jurul lor multa violenţă – între parinţi, la şcoală, pe stradă, la televizor…

Ei pot ajunge să considere că aceasta e singura modalitate de rezolvare a conflictelor. Munca noastră cu copiii agresaţi în familie e foarte diferită de cea raportată la adulţi, pentru că un copil nu va şti să pună în cuvinte drama pe care o trăieşte acasă.

Tehnicile pe care le utilizăm în lucrul cu aceşti copii fac apel la joc. Ceea ce nu acceptă mulţi dintre noi este că enervarea şi starea conflictuală sunt normale, că ele nu trebuie să ducă neaparat la distrugerea relaţiei.

Dacă am accepta că asemenea situaţii sunt fireşti şi ca diferenţa o facem în momentul în care ştim cum anume să ne exprimăm emoţiile negative, cred că lucrurile s-ar aşeza. Dacă am vorbi despre starea noastră, dacă am explica ce simţim şi am fi ascultaţi, nu s-ar ajunge la violenţă.

6. Cum pot beneficia de ajutor victimele violenţei domestice?

La noi, victimele ajung aflând informaţii de pe internet, de la alte persoane care au beneficiat de serviciile noastre, de la poliţie, de la Institutul de Medicina Legală sau de la serviciile de urgenţă ale spitalelor.

Într-o primă fază, victima va da un telefon aici pentru a-şi face o programare: vrem să evitam cozile lungi şi să avem un interval de timp dedicat exclusiv unei persoane. Mai întâi, se întâlneşte cu un asistent social care face o evaluare iniţială a cazului. Sunt de interes o serie de date de identificare a victimei, o parte de istoric al abuzului, pentru că este posibil să existe victime colaterale: copii, alţi membri ai familiei aflaţi la acelaşi domiciliu.

De asemenea, urmărim să formăm o reţea de sprijin, să identificăm niste persoane care să o ajute şi să o susţină în perioada imediat următoare. Stabilim gradul de pericol în care se află şi facem un plan de siguranţă: pe cine poate să sune, cui poate să se adreseze, de ce este important să sune la 112, să scoată certificat medicolegal (pe care noi îl decontam) dacă este agresată, să depună o plângere la poliţie şi să ia un număr de înregistrare.

Toate acestea se discută într-o prima sedinţă. Respectăm de fiecare data ritmul şi alegerile persoanei respective.

După ce se asigură un plan de siguranţă a victimei, aceasta optează pentru unul sau mai multe servicii care îi sunt puse la dispoziţie în fundaţie: consilierea socială (inclusiv sprijin pentru găsirea unui loc de muncă), consiliere psihologică şi consiliere juridică (pentru obţinerea unui ordin de protecţie, pentru acţiunea de divorţ s.a.). În condiţiile în care ea solicită un serviciu, se face imediat o programare. Urmează întâlnirea cu fiecare dintre specialişti, în funcţie de solicitari, şi se va face cu fiecare un plan de lucru individualizat.

7. Găzduirea în centrul de recuperare

Încă de la prima întâlnire cu asistentul social, victima poate solicita gazduirea în centrul de recuperare (adăpost). Aici, persoanele găzduite se autogospodăresc şi primesc un număr de tichete sociale în funcţie de numărul de copii care le însoţesc. Camera este individuală – ocupantul o poate încuia, are intimitate, îşi poate păstra bunurile acolo. Centrul de recuperare găzduieşte pe o perioadă cuprinsă de regulă între 3 şi 6 luni, dar, în caz de nevoie, aceasta perioadă se poate prelungi. Criteriul cel mai important la luarea acestei decizii este legat de gradul de pericol în care se află victima şi copiii ei.

Locaţiile acestui gen de adăposturi sunt întotdeauna secrete. Este asigurată protecţia şi intervenţia rapidă a unor agenţi de pază, chiar la simpla acţionare a unui buton de panică pe care fiecare îl are în cameră. Din 2003 până acum a fost un singur caz în care a fost descoperit adapostul şi a fost necesară o astfel de intervenţie.

8. Mamele însoţite de copii trebuie să anunţe Protecţia Copilului

De câte ori mama intenţionează să plece de la domiciliu împreună cu copiii, ea este îndrumată să se adreseze Direcţiei de Protecţie a Copilului de pe raza domiciliului şi să expună situaţia în care se află şi intenţia de a se refugia într-un centru de recuperare.

Pentru aceasta, i se poate elibera o adeverinţă care atestă faptul că mama s-a adresat şi este în evidenţă şi sub protecţia fundaţiei.

Este bine ca mama să informeze şi poliţia, pentru cazul în care aceasta va fi sesizată de tatal agresor sau de persoane care nu cunosc situaţia reală.

Noi nu descurajăm ca tatal să contacteze copiii, dar numai în măsura în care şi mama, şi copiii sunt de acord, într-un spaţiu public şi, dacă este nevoie, sub supravegherea unui reprezentant al Direcţiei de Protecţie a Copilului, autoritatea care patronează activităţile noastre în privinţa minorilor. Nici într-un caz nu i se va dezvălui adresa adăpostului.

Ceea ce asigură succesul oricarui gest de ajutor este să nu controlezi victima şi să nu te substitui celui care i-a controlat viaţa până acum. Ea trebuie să ştie că aici poate să solicite informaţii şi servicii, că acestea sunt gratuite, că alegerile sunt ale ei şi nu o va obliga nimeni să facă nimic în afară de ceea ce doreşte ea şi în timpul pe care îl consideră ea potrivit.

Casa Blu: http://www.fundatiasensiblu. ro/RO_programe/program-casa-blu. html,

tel. 021.311.46.36.