O doctorita la Cercul Polar

Mare parte din viata de zi cu zi a Lidiei, dupa ce iese din sala de operatie de la spitalul unde lucreaza, se desfasoara chiar pe pantele abrupte ale Bucegilor. Aici, sus, aerul e rece si vantul biciuie muscator fetele, iar soarele, iesit timid dintre munti, prinde puteri pe masura ce urca spre inaltul boltii.

Pe coama de piatra, in mijlocul padurii, un valmasag de culori agitandu-se pe o cararuie abia vizibila: portocaliu, din loc in loc pete albastre, negre si rosul buteliilor de oxigen. Zarva multa, voci intretaiate de efort, dar nici un pic de nehotarare. Miscari sigure, exacte, fara nimic inutil, indicatii scurte confirmate rapid printre masti, chingi, tuburi si truse medicale complicate.

„Trusa…”, „Bine…”, „Evaluam…”, „Hai cu aspiratorul…”. „Vertebre ok, puls slab, apnee…” „Oxigen…”, „Adu chingile”, „Hai, la trei! Unu, doi trei, si!”. Si agitatia incepe sa se stinga; a fost doar un exercitiu, unul ce face parte dintr-o zi obisnuita, unul din sutele de exercitii de salvare conduse cu pricepere medicala. De fapt, aceste exercitii fac parte din realitatea vietii ei zilnice, iar „sefa” urmareste foarte concentrata cronometrul, fiindca totul trebuie sa dureze numai cinci minute – de la evaluarea omului caruia trebuie sa-i salveze viata si pana la fixarea ferma, fara riscuri, pe targa cu care va fi dus pana la masina Salvarii. Atat: cinci minute pentru o viata de om.

Citește și...

Codin Maticiuc a anunțat că a mărit recompensa pentru câinele lui dispărut. Rock nu a fost găsit. „Sunt din ce în ce mai disperat'

Transformarea Giuliei Anghelescu după 7 luni de sală și o dietă echilibrată. „Călătoria mea către cea mai bună versiune'

Cand vorbim despre cariera ei „speciala”, mai tarziu, „acasa”, la Centrul de Educatie Medicala din Sinaia, pe care doctorita il considera „copilul ei de suflet”, vine si randul povestii unei aventuri teribile, pe care foarte putini oameni au trait-o sau au avut indrazneala de a o trai. Cea a urcusului de 6.000 de metri pe varful McKinley, uriasul inghetat din Alaska. „A fost o aventura care s-a terminat ca o victorie, dar inceputa de la ideea unui studiu serios, stiintific, despre comportamentul uman in anumite conditii speciale.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

30 de fotografii provocatoare cu Loredana Groza. Are 53 de ani, dar pozează ca o puștoaică

O cercetare pe care n-a mai facut-o nimeni in Romania si care nici n-ar putea fi facuta in alta parte, fiindca acolo, pe ghetar, atat de aproape de Cercul Polar de Nord, ai de toate: de la frig extrem, la caldura si vanturi, la presiune, umiditate si lipsa oxigenului din aer. Cand baietii din echipa de salvamontisti mi-au propus sa merg cu ei, sa escaladam pe schiuri cel mai inalt varf de pe continentul nord-american, McKinley din Alaska, am acceptat fara sa ezit. M-am gandit ‘de ce nu?’, chiar si la 53 de ani.

Ei oricum n-aveau medic in echipa si apoi McKinley era o provocare absoluta pentru mine, ca medic, prin conditiile lui speciale. Nu este un traseu superdificil tehnic, dar este foarte greu prin durata si prin conditii.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Sebastian Stan, la cină cu Mădălina Ghenea și Jennifer Lopez, înainte de Premiile Oscar. Divele îl sorb din priviri

Varful este un unicat mondial. Aici este locul cu cel mai putin oxigen in aerul atmosferic si cu cea mai scazuta presiune atmosferica din lume, caci pe varf, la 6.200 metri, sunt doar 300 milibari. Apoi, este si cea mai mare umiditate, dar si cea mai mare variatie de temperatura.

Citește și...

Dezvăluirea făcută de Andreea Bălan după aniversarea fiicei sale. „O inimă s-a oprit pentru câteva secunde și o alta a început să bată'

Transformarea Giuliei Anghelescu după 7 luni de sală și o dietă echilibrată. „Călătoria mea către cea mai bună versiune'

Intre zi si noapte sunt diferente de 40-60 de grade Celsius si, poate ca n-ai sa ma crezi, dar acolo, la un grad longitudine distanta de Cercul Polar, pe un munte de zapada inghetata, cel mai mult am suferit de caldura, nu de frig.”

Au urmat apoi pregatirile. Lidia a inceput, constiincioasa, sa invete in Tabara de Iarna a Salvamontului despre echipament, corturi si saci, despre tehnici de catarare, bocanci si ghete, incalzirea piciorului si ochelari de zapada. Dupa aceea, despre pioleti, carabiniere, asigurarea si urcatul in coarda, despre noduri si despre pitoane, care-s mai bune si care nu, si cum se insurubeaza ele in gheata, ca sa poata fi scoase la coborare.

A invatat sa mearga prin zapada inalta pe schiuri „de tura” sau de apropiere, dar si pe sistemele „patentate” de eschimosi, cu piele de foca pe talpa schiului, ori pe rachete, si a facut zeci de kilometri pe jos. Sute si sute de metri de urcus, la Cota, cu cate 20 de kilograme de echipament in spate, care s-o pregateasca pentru etapele de cate 10 kilometri pe care le va parcurge acolo, la capatul lumii.
 

Fiindca asta inseamna, de fapt, Alaska: un mars obositor sub suieratul vantului, un mars pe zapada si gheata. O intindere alba, de o puritate absoluta, orbitoare, in lumina soarelui. Gurile ca niste hauri ale crevaselor, treceri peste goluri, sparturi adanci, in care daca aluneci, nu te mai scoate nimeni; si vantul – 120 de kilometri pe ora, la -15, -20 de grade Celsius, pe o ninsoare de nu vezi la 2 metri in fata.

Apoi altitudinea, teama fata de cei sase kilometri de sub tine. Presiunea care scade, aerul rece si tot mai rar, inima care bate mai greu, muschii care nu mai au ce oxigen sa arda. „Doua zile am mers aproape continuu pe schiuri de tura, cu oprire din 10 in 10 kilometri, pana la 3.400 de metri, unde am instalat tabara de baza. Aveam 550 de kilograme de bagaj pe care l-am carat in etape, sus-jos, du-te-vino. Pe la 2.900 m ne-am si oprit din cauza vremii groaznice, dar am ajuns la baza.

Am stat o zi, sa ne obisnuim cu altitudinea, si am urcat la a doua tabara, la 4.300 m; dupa inca o mie de metri, am ajuns pe o coama atat de abrupta, ca nu aveam nici unde sa campam, sa punem corturile, asa ca am stat in foliile termoizolante direct pe zapada.” La 2.000 de metri mai jos de varf, presiunea scazuse la jumatate din cea cu care erau obisnuiti. „Jos, la ocean, erau 1.100 milibari si la 4.000 de metri presiunea trecea cu greu de 520.

Acolo se simteau puternic efectele inaltimii, ale aerului foarte rar, dar cel mai rau era vantul. Simteai ca n-ai ce sa respiri, ca tragi in gol, din nimic, ca pestele pe uscat. Era groaznic.” De acolo incepea urcusul final, drumul catre varf.

Atunci a fost de fapt cel mai greu. Parca picioarele nu te mai asculta, parca te misti cu incetinitorul. E punctul unde se aduna totul: oboseala zilelor lungi de urcat continuu, frigul cumplit al diminetilor, noptile dormite in viscolirea de zapada, culoarea naucitoare a rasariturilor orbitoare si a noptilor scurte, de numai o ora. Apoi soarele care iti bate in fata si iti arde pielea ca in cuptor, ochii care te ustura si-ti lacrimeaza dupa cateva secunde de privit fara ochelari si apa bauta aproape cu forta, ca sa rezisti deshidratarii.

E vorba despre apa din zapada topita, care aici, la mai mult de 5.000 de metri, n-are nici un gust si e de nebaut daca n-o fierbi si nu pui in ea ceva ierburi uscate, aromate. E momentul cel mai greu al unei ascensiuni, cel care vine, probabil, pe traseul oricarui alpinist. O secunda, un minut, care par ore intregi, in care simti ca nu mai poti sa rezisti sau te intrebi daca mai poti sau nu. Clipa in care ridici privirea si vezi cerul, intins pana in zare, si vata fara astampar a norilor, alb peste alb, in straturi nesfarsite.

Ma intreb si o intreb si pe doctorita Lidia Rasnoveanu cat e doar risc nebunesc intr-un gest cum a fost cel pe care l-a facut ea si care nu a mai fost repetat de nimeni pana acum? Cat e doar pasiune pura si cat este stiinta, cat e calcul si cat e hazard si ce calitati iti trebuie ca sa faci asta? Dar mai ales cum a putut sa impace o femeie cariera medicala cu regulile de fier ale escaladei gigantilor de gheata ai lumii?

Raspunsul a venit calm si linistit: „Vezi tu, pentru mine, victoria in sine nu insemna prea mult, bucuria aceea suprema a cuceririi unui varf, vibratia, asa cum o simteam la ceilalti din echipa. Asa ca nu avea importanta daca urcam pana in varf, daca faceam parte din ultima echipa sau nu. Erau mult mai importante datele mele, studiile medicale si faptul ca puteam dupa aceea sa le spun altora cum sa procedeze si sa evaluez serios, stiintific si corect organismul cuiva care va urca dincolo de un patrumiar.”

Dupa intoarcerea din Alaska, viata Lidiei a urmat cu bune si cu rele, ca orice viata a unei femei obisnuite. Si-a terminat lucrarea de doctorat, unica din tara despre organismul uman si marile inaltimi, a continuat sa instruiasca la FAAMED sute de cursanti si echipe ale Salvamontului, pentru salvarea vietii celor rataciti sau accidentati pe munte, si a inceput sa aplice la Spitalul din Azuga un nou precedeu terapeutic cu efecte uluitoare, care salveaza vieti si reda sperante acolo unde nu mai exista: oxigenozonoterapia prin transfer.

Si, tot dupa ce s-a intors din expeditia de la capatul Pamantului, a mai inteles ceva: ca sunt momente care iti schimba viata si pentru care merita sa pornesti intr-o aventura aparent nebuneasca; ca sunt experiente in urma carora iti intelegi valoarea, in care tot ce conteaza este sa traiesti si din care inveti despre curaj, indarjire, visuri, oboseala, durere, dar si despre puterea dinlauntrul tau. Si ca toate acestea merita pana la ultima picatura de efort.

Poveste despre curaj Desigur ca doctorita Rasnoveanu nu este singura femeie din Romania care a urcat pe McKinley. Au mai fost altele si vor mai fi. Dar nu stiu sa mai fi indraznit altcineva o asemenea aventura la varsta ei. Si poate, imi spun acum, ca povestea Lidiei si a drumului ar fi trebuit sa fie doar zugravita in imagini. In cadrele de un alb uluitor, de nepovestit, cu „uriesenia” pe care o avea de invins si cu fragilitatea unei femei de 54 de ani, infruntandu-i imensitatea salbatica.

Adrian Ciltan; foto: Octav Nitu, arhiva personala.
 

Cum a reacționat Cornelia, mama Cristinei Cioran, aduci când a aflat de cea de-a doua sarcină a vedetei. „S-a întâmplat necazul, scandalul…'

Citește și următorul articol:

Copii intre ziduri de inchisoare