Copii intre ziduri de inchisoare

Copii intre ziduri de inchisoare

"Am iertat de mult, dar nu uit niciodata. Este esential ca istoria sa nu se repete."
Ce simte un copil, atunci cand are 16 ani si cand constata ca a primit o eticheta: "dusman al poporului" si in loc de bancile unei facultati ajunge intre zidurile unei puscarii?

Pasi. Multi. Nenumarati. In tacere. Drumul ingust dintre paturile celulei, pana in usa cu vizeta si inapoi. Dus, intors… Dus, intors… Ca un metronom masurand speranta. Ca un drum nesfarsit si fara nici o tinta. Asta trebuie sa fi simtit Marioana Cantacuzino la varsta de 16 ani. Pedeapsa care o lovise fiindca… nimic. Fiindca traia si fiindca era pur si simplu copilul tatalui ei, care fusese infierat de oranduirea comunista. Un soi de justitie cretina si absurda care distrugea viitorul unui copil nevinovat.

O ruptura in haina timpului care a smuls-o din lumea copilariei unei fetite de scoala si a azvarlit-o in universul fara iesire al unei inchisori pe care la un moment dat il simtea ca pe o moarte. Atunci, acolo, cu ani in urma, intre coridoarele inghetate de la Rahova si cumplitele subterane de la Jilava, parea ca pentru Oana timpul nici nu mai are importanta. Fiindca atunci parca obosise si sa mai lupte.

Multi ani mai tarziu, plecata din Romania, Marioana (Oana) Cantacuzino accepta sa isi reaminteasca un destin teribil. Rezultatul a fost o carte cutremuratoare: "Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!", semnata cu pseudonimul Oana Orlea si publicata la Editura Compania, o rememorare a tragediilor inca nedescifrate care au dinamitat sute de vieti.

"Destinul intregii tari a fost confiscat odata cu instaurarea comunismului. Ma gandesc la zecile de adolescenti care nu au putut intra in facultate deoarece parintii lor erau socotiti chiaburi, erau avocati, preoti, profesori, mici comercianti etc., la adultii dati afara din case, interzisi in ‘campul muncii’, la taranii batuti fiindca refuzau sa intre in colhoz. Si mai ales la tinerii si adultii omorati. Asa ca schimbarea destinului meu din pricina puscariei nu e ceva particular", spune Oana Orlea.
 

Singura vina? Numele de familie!
Oana este unul dintre multii "copii fara copilarie" al caror destin a fost schimbat de regulile unui sistem paranoic. Are un nume ilustru. Este nepoata, dupa sotie, a marelui muzician George Enescu si in prezent singura mostenitoare a acestuia si fiica celebrului aviator Constantin (Bizu) Cantacuzino.

A fost arestata in 1952, atunci cand era in clasa a X-a si avea 16 ani, acuzata de complot si condamnata la patru ani de inchisoare politica. Atunci, la 16 ani, Marioana Cantacuzino isi cunostea un singur mare dusman: numele de familie. Numele ei e cel care a trimis-o inr-o realitate oribila, in care "ziua incepea cu clantanitul lanturilor, continua cu anchete si cosmarul mersului la toaleta, cand cel putin o pereche de ochi nu se dezlipeau de tine, iar noaptea insemna somn chinuit intr-o singura pozitie, frig, sobolani si mizerie".

38 de ani mai tarziu, devenita celebra scriindu-si cartile in Franta, abandonand cenusiul romanesc si trecand aparent in uitare amintirea unei tinereti distruse, Oana Orlea avea sa maruriseasca: "Nu ma uit in urma, ma pasioneaza prea mult prezentul." Pentru ca apoi sa adauge intr-un fel de post-scriptum inedit al cartii sale: "Vazuti prin ecranul timpului, anii acestia imi par o paranteza in viata mea, asta strict din punctul meu de vedere, dar ei sunt inscrisi in istorie si nu sunt o paranteza a istoriei."

Devenita una dintre puscariasele "politice" la varsta la care ar fi trebuit sa isi afle drumul in viata, Oana descoperea drumul intre inchisori. Vreme de trei ani viata si viitorul unei fete se va distruge pas cu pas, scufundandu-se in universul de ziduri cenusii; tanara se va lovi brutal de palmele anchetatorilor si va tremura de frig in zeghea rupta, asteptand o data pe zi polonicul cu resturi de ciorba sleita.

Si totusi, in ceea ce spune nu se simte ranchiuna si nici dorinta de razbunare. Paginile ei sunt doar un strigat, franturi de amintiri transmise celor ce azi au varsta ei de atunci, poate doar pentru a indica o cale de a nu mai repeta acel "paienjenis al durerii".

"Nu-mi doresc compatimire"
Intr-o marturisire inedita facuta din Franta, Marioana Cantacuzino spune: "Destinul meu s-a legat, si nu prea rau, pana la urma. Am avut noroc. De aceea ma simt stanjenita cand sunt privita cu compatimire: ‘Saraca, a facut puscarie’.

Compatimire, da, poate, pentru mine, cea de atunci, dar nu pentru mine, cea de azi. In revista ‘Memoria’ am gasit numele altor tineri arestati si am resimtit aceasta compatimire pentru ei. Ani grei au fost si dupa eliberare, cand, ca fosta detinuta, nu imi gaseam de lucru, insa destinul a fost clement si am depasit perioada cu o oarecare usurinta. Apoi am fortat destinul, hotarand plecarea din tara, in 1980.

N-a fost usor, mi-au trebuit 15 ani sa ma hotarasc si, ajunsa in Franta, inca mi se parea ca visez. Acum stiu ca viata mea in mijlocul naturii e o realitate. Tanara, priveam natura din fuga, cand haladuiam prin munti; astazi o privesc din si in gradina mea, ma bucur de fiecare floare rasarita, fac planuri pentru cartile si drumurile viitoare…"

La 38 de ani de la eliberarea din inchisorile comuniste, dupa ce s-a stabilit de ani buni in Franta si a devenit cunoscuta ca scriitoare, Oana Orlea, nepoata marelui George Enescu, scrie un volum de amintiri, aparut la Editura Compania si intitulat: "Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!".

Deportarea e ca o alta moarte, o alta inchisoare.
"Umilinta de a fi exmatriculata in fata unei scoli intregi a fost cea mai cumplita experienta traita."
Lacramioara Stoenescu, autoarea unei alte carti despre destinele distruse ale copiilor din perioada comunista, avea numai zece ani cand tatal ei a fost arestat si condamnat. Vina lui? Era dusman al regimului, asa cum erau zeci si sute in vremea aceea. Ocupase, in timpul regimului antonescian, functia de pretor (administrator al drumurilor) in comuna teleormaneana Vlasca. Vina groaznica, pentru care trebuia sa plateasca. Si nu doar el, ci si familia sa, fiica, sotia si mama, care au fost deportate intr-o singura zi.

Obligate adica sa-si stranga lucrurile in cateva valize, sa rupa brutal orice legatura cu viata lor de pana atunci si sa ia drumul unui pustiu inutil si grotesc. Astazi Lacramioara Stoenescu este o distinsa profesoara de limba romana la un colegiu cu renume din Capitala si totusi mai are in memorie nedumerirea unei fetite de zece ani in fata unui sistem ciudat care ii frangea brutal drumul, destinul, lipindu-i eticheta de "dusman al poporului". Si teama. Teama de umbre, de vecini, de prieteni, de soapte, de orice. Frica a insotit-o de atunci tot restul vietii sale si i-a paralizat reactiile, gandurile, actiunile.

"Peste intamplarile acelea au trecut 50 de ani, o viata de om, si credeti-ma ca abia acum, cu greu si la indemnul doamnei Iren Arsene, directoarea Editurii Curtea Veche, am indraznit sa imi pun pe hartie tragedia. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu este vorba de o reamintire brusca, de o dorinta de a arata cu degetul ori de a scormoni dupa vinovati. Doar ca a venit poate acea vreme, in care, asa cum scria Marin Preda, calai si victime sa stea la aceeasi masa.

Eu i-am iertat de mult pe cei care mi-au inchis tatal, m-au trimis in deportare, apoi m-au exmatriculat, m-au dat afara din scoala si m-au transformat intr-un Telement dusmanost al regimului comunist. Am iertat si umilinta cutremuratoare de a fi exmatriculata si infierata in fata unei scoli intregi – care a fost cea mai cumplita experienta pe care am trait-o – si stampila din buletinul cu coperti gri, pe care scria mare, cu rosu: "DO", adica domiciliu obligatoriu, asa cum imi inchipuiam eu cu mintea de copil ca trebuie sa fi fost scris la criminali.

Am inchis in uitare nesiguranta traita intr-un loc strain, ura cu care ne priveau ceilalti, saracia lucie, munca pana la epuizare a mamei si a bunicii, ori iernile cu un frig cumplit de acolo, de la Radaseni, comuna de exil, uitata de Dumnezeu pe harta, la vreo 50 de kilometri dincolo de Suceava".

 

Copilarie furata, tinerete franta
Spune cu glasul gatuit de lacrimi ca dupa ce a fost exmatriculata, fiinca tatal ei era "element dusmanos", nimeni dintre ceilalti copii nu a mai vrut sa se joace cu ea si poate de aceea, isi ofera singura o explicatie, nu mai are in memorie nici un nume sau chip al copiilor din satul uitat de lume. "Ani de zile nu am vorbit cu nimeni si nu am avut nici o prietena. Si daca asta nu s-ar fi intamplat, drumul meu ar fi fost fara discutie altul.

As fi terminat un colegiu de elita, as fi primit bursa si as fi mers la o facultate undeva in afara tarii, in Franta, tara pe care o iubesc, faceam poate dreptul sau limbile straine si scapam de mizeria anilor de comunism din Romania. Da, ar fi fost alt viitor, cine stie care, cine stie unde, dar in mod sigur mai bun.

Oricum, noua, victimelor comunismului (si Doamne, cate inca mai sunt, cati copii au fost in situatia mea!) ne revine in primul rand aceasta datorie – sa ne iertam tortionarii, dar sa nu-i lasam sa ne insele din nou. Sa nu lasam istoria sa se mai repete.

Stiu ca va fi greu sa uitam zilele ingrozitoare ale copilariei noastre furate si ale unei tinereti traumatizate, dar altfel, se deschide calea unui razboi fara capat ce va distruge pacea din suflete si pe cea din tara. Nu va invit la adormirea vigilentei, ci la adormirea razbunarii".

Scrisul ca o eliberare
"Mi-ar placea sa stiu ca volumul scris de mine (a carui dramatizare tocmai am sfarsit-o) si pe care Editura Curtea Veche a facut efortul de a-l aseza pe mesele cititorilor de buna credinta, nu va fi considerat o incercare revansarda.

Tinerii de azi nu au avut cum sa cunoasca abjectia regimului comunist, iar unii poate ca se indoiesc de amploarea tragediei pe care am trait-o. Nu am scris volumul acesta decat pentru ca nu am dorit sa trec in eternitate, luand cu mine amintirile acestea din deportare.

Cei care au acum varsta mea de atunci si nu au prins epoca aceea de mizerie nu au cum sa cunoasca toate aceste istorii zguduitoare decat din carti. Si mai vad scrisul ca pe o eliberare. La finalul paginilor scrise am simtit ca m-am purificat. Ca am lasat in urma spaimele, angoasele, teama de Securitate si am devenit, din nou, asemenea copilului care eram atunci si care si-a pierdut copilaria".

Cartea-document "Copii-dusmani ai poporului" aparuta la Editura Curtea Veche, rememoreaza anii deportarii unui copil de 10 ani.

Adrian Ciltan; foto: Arhiva Elle, Octav Nitu, arhive personale.
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3 4

Recomandari
Publicitate
ziareonline.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Relatii