Interviu cu Diana Cavallioti, actrița care joacă rolul principal din ”Ana, mon amour”
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2017/02/diana-cavaliotti-in-ana-mon-amour.jpg)
Călin Netzer, regizorul premiat cu „Ursul de Aur” pentru pelicula „Poziția Copilului”, revine pe marile ecrane cu 'Ana, mon amour'. Este o poveste de dragoste despre un cuplu în care cei doi nu pot ține pasul unul cu celălalt, și în care regizorul plonjează curajos în intimitatea celor doi, in cele mai tensionate momente din viața lor, de la începutul relației până la finalul ei.
Personajele principale, Ana și Toma, sunt interpretate de actorii Diana Cavallioti și Mircea Postelnicu. Am invitat-o pe Diana să răspundă la câteva întrebări, înainte de avanpremiera filmului, din 3 martie.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la scenariul filmului 'Ana, mon amour'?
M-am îndrăgostit din prima de scenariu, m-a cucerit felul în care complexitatea relaţiei dintre Ana şi Toma este prezentată, cadru cu cadru. Întotdeauna când vorbim de doi oameni care se iubesc, avem în faţă un puzzle de rezolvat. Faptul că scenariul te pune oarecum în situaţia de a te infiltra în poveste pentru a-ţi clarifica un conflict (care devine destul de repede unul interior) sau o despărțire, devine o interacţiune cu foarte multe ramificaţii.
Cât de mult te-a amprentat acest rol?
În lunile în care am repetat şi apoi în cele două luni de filmare am trăit o simbioză între persoana mea şi personajul pe care îl aveam în minte şi în suflet. Cred că am ajuns într-un punct unde gândeam şi simţeam altfel decât eram obişnuită, şi acum, reflectând, îmi dau seama că Ana era foarte prezentă în psihicul meu.
Normal, a fost o etapă de lucru, total necesară pentru acest gen de personaj. După terminarea filmărilor, lucrurile au devenit obiective şi sunt fericită că am putut să am acest gen de experienţă.
Care au fost cele mai dificile momente din timpul filmărilor?
Experienţa filmărilor a fost pe de-a-ntregul dificilă. Atmosfera pe care o veţi întâlni sau aţi întâlnit-o deja a fost aceeaşi şi pe durata filmărilor. Am creat cu toţii un mediu de lucru ermetic.
Ne-am protejat de tot ceea ce nu avea legătură cu povestea noastră. Am avut parte și de o echipă de filmare absolut extraordinară care a hrănit și crescut acest embrion care se dezvolta în braţele noastre. Ana, mon amour a fost un copil iubit de toată lumea.
Dar cele mai „împlinitoare'?
Conştiinţa că lucrezi la ceva cu toată fiinţă ta te luminează şi te împlineşte, în egală măsură, chiar dacă îţi este greu şi chiar dacă uneori simţi că nu mai poţi.
În fiecare dimineaţă de filmare mă mustram dacă aveam câtuşi de puţin impresia că e greu să mă trezesc la 4 sau că am în faţă încă o filmare de noapte şi că nu mai pot. E dificil să extrag un singur moment dintr-o experiență atât de încărcată de emoție.
Citește continuarea pe pagina următoare
Vezi acest scenariu transpus într-o piesă de teatru?
Cred că e mai greu în teatru să ai un arc în timp atât de mare şi să poţi păstra firescul şi veridicul pe care îl poţi avea în film. Convenţiile în teatru distorsionează destul de mult percepţia. Te pot trimite pe o altă cale decât cea pe care am abordat-o noi în film.
Şi cred că asta a fost marele pariu, să putem rămâne în zona unui veridic care sparge bariera ecranului și care ajunge la spectator cât se poate de crud. Sunt destul de subiectivă, însă, în ceea ce priveşte această poveste, şi îmi este greu să o văd momentan altfel decât e.
Cât de mult ai şlefuit-o pe Ana, personajul principal din film?
Pe mine cuvântul „şlefuit' mă duce cu gândul la ceva strălucitor, şi nu am plecat deloc de la premisa că Ana este un personaj care vrea să dovedească sau să se afirme în vreun fel. Deci nu a strălucit în percepţia mea.
Ea este desprinsă dintr-o realitate uşor de găsit în jurul nostru. Şi cu mult spirit de observaţie am putut să o regăsesc printre cei din jurul meu. Am fost atentă la detalii, da. Şi cred că din asta s-a născut Ana.
Cât de mult sau cât de puţin te regăseşti în ea?
Există un set de evenimente care coincid, în viețile multora dintre noi, în etapele unei relații, precum și un set de sentimente pe care le-am trăit cu toţii. Mă regăsesc în întrebări și căutări, dar și în multe dintre aceste lucruri de care vă pomeneam. Nu pot să sper decât că spectatorii vor avea deschiderea să îşi recunoască şi ei, câte puțin, „regăsirea'.
Vezi des în jurul tău situaţii de cuplu precum cea din film?
Cred că nu putem cunoaşte niciodată, cu adevărat, intimitatea cuplurilor, şi aşa e cel mai bine. Iar filmul se bazează exact pe acest nucleu al intimităţii necunoscute celor din jur. De asta cred că avem şanse să punem o oglindă în faţa sufletelor. Eu îmi imaginez că ea se va aburi uşor când vor prinde câte o gură puternică de oxigen toate sentimentele care au nevoie de ea.
Peste tot sunt oameni care nu țin pasul unul cu celălalt, și poate unii trăiesc iubirea ca dependență, dar nu am întâlnit nicio astfel de situație în jurul meu până acum.
Care mai e dinamică relaţiilor de cuplu în zilele noastre?
Oamenii sunt născuţi să iubească şi să se iubească. Dinamica depinde de foarte multe lucruri şi nu sunt în măsură să fac o analiză sociologică. Suntem foarte influenţabili, din punctul meu de vedere, de curente şi opinii care nu au un fundament solid şi cumva acest fundament lipseşte şi când e vorba de motivele pentru care intri sau rămâi într-o relaţie.
Trăim în epoca consumerismului, şi asta înseamnă mai mult decât frecvenţa cu care ne schimbăm garderoba şi smartphone-urile. Aduce o presiune mai mare și în același timp o sporită provocare a propriilor convingeri, credințe, aprecieri, așteptări și realități.
Care crezi că e mesajul filmului, în viziunea ta? (eu nu l-am văzut încă)
Filmul lansează mai mult o invitaţie, nu-și propune neapărat să transmită un mesaj. Este o invitaţie la întâlnire cu propria conştiinţă, o invitație de a-i asculta glasul chiar şi atunci când zgomotul vieţii cotidiene pare de neînvins.
A consemnat Daniela Palade Teodorescu