Filmele bune (sau mai puțin) ale anului 2016

cinematograf

de Florentina Mușat

A fost un an interesant pentru cinefili. Am fost răsfățați cu episoade noi din Game of Thrones, am avut revelația descoperirii lui WestWorld și ne-am minunat de viteza cu care efectele speciale realizate cu ajutorul tehnologiei CGI reușește să ne sucească mințile.

Am ajuns până acolo încât să reconstruim fața, gestica, mimica și expresiile faciale ale unui actor mort de 22 de ani, cum este cazul regretatului Peter Cushing, Guvernatorul Tarking din Star Wars pe care l-am văzut în Rogue One.

Am avut actori care au schimbat registrul și culoarul de joc care i-a consacrat, cum este cazul lui Benedict Cumberbatch, acel carismatic-arogant-iritant Sherlock Holmes pe care l-am văzut în postura de super-erou Dr. Strange, dar și actori care câștigă li-te-ral-men-te o poală de bani jucând slab roluri de duzină, proaste și fără nicio miză artistică. Îl nominalizăm aici pe Dwayne The Rock Johnson cu al său rol din Central Intelligence care ne-a plictisit înfiorător și pentru care am pierdut 1 oră și 50 de minute prețioase din viață.

Robert de Niro refuză să se mai ia în serios după Taxi Driver și Heat, filme de referință din cinematografia mondială. Și haideți să nu ne mai ascundem și s-o spune clar și răspicat, această comoară națională a americanilor a făcut ultimul film bun în 1995 alături de Al Pacino. De atunci o ține într-o continuă butaforie prostească.

Anul acesta, în Dirty Grandpa, ne-a oripilat de-a dreptul, nu că n-am fi fost deprinși cu limbajul vulgar, gesturile sexual-scandaloase și strâmbăturile de pensionar acrit și nemulțumit. Dar noi acum vorbim de Vito Corleone, da?

La categoria super-eroi îl avem pe Ryan Reynolds cu Deadpool. Rețeta e aceeași, lupta cu ticăloșii, puterile nepământești și clădiri distruse, apar, în schimb, elemente noi: cancerul, un super-erou atipic aproape antipatic până să se îndrăgostească. Nu pomenim nimic de Captain America, dar felicităm pe această cale PRO TV pentru interviul cu Sebastian Stan.

Anul 2016 a fost un an bogat în remake-uri. Dacă nu ne-a spus nimic Ghosts Busters, și-am trecut mai departe, Cartea Junglei ne-a zgâlțâit puțin pe suflet. Povestea ne este familiară, of ce ne-a mai plăcut în copilărie și ce greu ne era să-i pronunțăm numele lui Mowgli, dar filmul 3D de anul acesta ne-a transpus în junglă unde totul e mai mare, mai înfricoșător și mai colorat decât știam noi.

Ben Hur a rupt gura târgului prin filmările cu camere Go Pro, iar Cei Șapte Magnifici au apărut pe ecrane mai bine pregătiți, cu mai multe șmecherii și mai bine antrenați decât predecesorii lor.

Ce ne-a șocat? The Lobster. Cum ar fi ca într-un viitor distopic oamenii singuri să fie exterminați? Sigur, li se dau șanse să nu se întâmple asta, sunt monitorizați, verificați, dresați, dar dacă nu reușești să te cuplezi… nu e bine. Chiar deloc.

The Great Wall, (Marele Zid, acum în cinematografe) deschide calea unei frumoase prietenii prodigioase dintre China și Hollywood. Matt Damon joacă așa cum ne-a obișnuit. Imaginile panoramice sunt fantastice, la fel și culorile.

Petrecerea Cârnaților este un film animat la care niciun copil nu are voie să se uite. Este cumplit. Înfiorător. S-a vrut un manifest moralizator, un semnal de alarmă, o oglindă a societății, bla bla bla… a ieșit o porcărie scabroasă în care alimentele vorbesc între ele despre o societate plină de minciuni și spoială artificială. Vocea lor ar fi trebuit să fie vocea națiunilor numai că toată treaba se împute imediat după schimburile de replici dintre un cârnăcior și o chilfă. Visul lor cel mai de preț: cârnăciorul să ajungă cât mai curând în chiflă. Și asta nu e tot! Probabil că regizorul Greg Tiernan, creatorul animației Thomas și Prietenii s-a smintit de tot după atâtea vagoane și locomotive vărbărețe… și deși ar fi vrut să construiască o poveste credibilă cu substrat politic gen Ferma Animalelor a sfârșit prin a se rătăci într-un univers porcesc, pornografic, fără sare și piper.

În categoria grea a filmelor pentru inițiați se lăfăie filmul lui Paul Verhoeven (78 de ani!), Elle, primul film franțuzesc al cineastului care a fost nevoit să ia câteva cursuri de limbă franceză pentru a se înțelege cu actorii. În final, nu a fost nevoie. Școala europeană de actorie n-are nevoie de multe indicații din partea marilor regizori de la Hollywood, fie ei și monștri sacri.

Cum a ajung Verhoeven să filmeze în Europa? Simplu. Nicio actriță de la Hollywwod nu a vrut să joace rolul protagonistei. În schimb, Elle a impresionat publicul la toate festivalurile la care a participat și a câștigat numeroase premii pentru cea mai bună actriță, cel mai bun film, premiul criticii etc.

Urmează Julieta, filmul lui Almodovar, care a păstrat ștacheta la fel de sus și Toni Erdmann, pelicula care o să vă pună sufletul în mare dificultate.

Aștepăm în ianuarie ultima realizarea a grandiosului regizor M. Night Shyamalan, Split, povestea unui om cu personalități multiple. 24 la număr. Se anunță un thriller de zile mari. Apoi, sunt sigură ne vom plictisi în februarie cu partea a doua din Fifty Shades.

Sursa foto: shutterstock.com

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
Libertatea
VIVA!
Unica.ro
Retete
Baby
ELLE
CSID
Ego.ro
Descopera.ro
Diva Hair
TV Mania
Trending news
Mai multe din Muzica, filme, carte