Felicia Mihali: Scriitoare celebra peste hotare, anonima in tara sa

 

Antoaneta Roman
Autoarea interviului a absolvit Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea Bucuresti, si a facut un master in Comunicare la Université du Québec r Montréal. In Canada, a publicat poezii si un eseu de calatorie in revistele „Terra Nova”, „Helios”, rubrica „Récit de voyage” din „La presse”. E membra a colectivului „Noches de poesia”.

 

 

 

Scriitoarea Felicia Mihali locuieste la Montréal din anul 2000 si a publicat deja cinci carti la XYZ Éditeurs, o editura care nu publica decat romane si eseuri care corespund unor criterii stricte de originalitate a stilului si viziunii. Inainte sa plece din Romania, scriitoarea publicase trei romane la Editura Image. Acum e profesoara de engleza si redactor-sef al revistei culturale online „Terra Nova Magazine” (www.terranovamagazine.ca).

Conditia ei in Québec e cea a unei scriitoare recunoscute, a unei sotii fericite, a unei mame implinite. „Imaginea clasica a scriitorului este cea a unui celibatar convins, un boem care isi imparte viata conform celebrului dicton: ‘Asa-i viata de artist, noaptea vesel, ziua trist’. Eu sunt o imagine rasturnata a acestui cliseu. De la 17 ani sunt in familie, mereu grijulie sa imi indeplinesc corect datoriile de mama si sotie.

Este adevarat ca uneori programul pe care il presupune viata de familie te extenueaza si te enerveaza, iar timpul pe care il pierzi facand cumparaturile, gatind, spaland, ingrijind copilul ti se pare un imens atentat la libertatea ta. Cred ca, intr-un fel, am invidiat intotdeauna boema si celibatul fara sa le apartin vreodata.”

Dependenta de familie
Astazi, Felicia are acelasi program familial, dar partenerul sau de viata nu mai este acelasi, iar fiica ei e acum studenta. De cativa ani, e si profesoara de engleza la o scoala publica, pe langa job-ul de la revista „Terra Nova”. Ba chiar isi face timp pentru conferinte si apartine unor comisii de lectura pentru premii si burse de creatie. „In ciuda ritmului de publicare intens, am impresia ca mai putine sarcini m-ar ajuta mai mult.

Pe de alta parte, singuratatea e ceea ce ma sperie cel mai tare. In Canada, cei ce te ajuta sa supravietuiesti stresului si iernilor teribile sunt familia si prietenii, de aceea nu am fost niciodata in dilema daca sa renunt la familie pentru scris. Educatia mea traditionala isi spune cuvantul. In general, nu sunt ofensata cand invitatii ma complimenteaza mai mult pentru bucataria mea decat pentru cartile mele.

Cea care ma ajuta este familia mea iubitoare si devotata. Nu stiu cat de mult inseamna pentru ei faptul ca sunt scriitoare, dar stiu ca apreciaza faptul ca sunt o buna menajera.” Ceea ce nu o impiedica sa frecventeze teatrele si expozitiile, pentru care isi gaseste timp in mod misterios.

Deschisa la provocari
Cu toate astea, viata Feliciei a inceput in alte conditii. In ciuda figurii copilaroase si senine, e o femeie cu o mare forta de caracter, care a luptat mult cu prejudecatile celor din jur, cu vicisitudinile vietii sub comunism, cu superficialitatea si egoismul din iuresul tranzitiei. A infruntat mai apoi neajunsurile emigrarii, dar stra­daniile i-au fost rasplatite din plin.

Feliciei ii plac provocarile, dar nu doar cele intelectuale; de pe coperta primei carti, aflam ca a facut turul Romaniei pe jos, in 1986, la numai 19 ani, apoi a parcurs Europa pe bicicleta, timp de sase luni, in 1989.

La 14 ani, a venit singura din satul Seaca, judetul Olt, la Bucuresti, unde a absolvit sectia Romana – Franceza a Facultatii de Litere si pe cea de Chineza – Olandeza de la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine. In Québec, a studiat la Université de Montréal in cadrul programelor de „Istoria artei” si „Creatie literara”.

 

Citisem cateva cronici elogioase la „Tara Branzei”, prima sa carte, si stiam ca era cronicar de teatru la „Evenimentul zilei”. Drumurile m-au purtat apoi departe de Romania si am pierdut-o din vedere.

Nu mica mi-a fost mirarea cand, la sosirea mea la Montréal, am zarit la Salonul de carte, din noiembrie 2004, numele Feliciei Mihali pe cotorul unei carti in limba franceza: „Luc, le Chinois et moi”. Fara sa-i fi citit vreun roman, inima mi-a tresaltat de bucurie vazand ca un scriitor roman emigrat publica in Québec. Am cunoscut-o personal in 2007, iar apoi am publicat o poveste de calatorie si cateva poezii in revista online pe care o conduce. Recent a aparut romanul „Dina”, a carei actiune se petrece in Romania, si mi s-a parut paradoxal ca succesele ei sa nu fie cunoscute in tara.

Tara branzei
Intr-o seara de duminica ne-am asezat in fotolii, la un pahar de vin facut de sotul Feliciei, si am stat de vorba despre geneza cartilor sale, foarte diferite ca tema, dar toate ancorate in propriile experiente de viata, si despre intalnirile cu literatura si filosofia, viata scriitoarei fiind strans impletita cu cea a romanelor ei.

„Tara Branzei”, imi spune, „a avut cea mai scurta geneza, doi ani, si a fost primita foarte bine de critica. Romanul a fost publicat in 1999, la 11 ani dupa caderea comunismului, dar viziunea Romaniei despre sat era inca inspirata de versiunea idilica a lui Blaga: ‘Copila, eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat'”.

Prietenii si cunostintele Feliciei nu erau pregatiti sa accepte satul descris de ea in carte, a carui imagine contrazicea stereotipurile cu care fusesera hraniti atata vreme. „Satul meu, Seaca, aflat intre Rosiori de Vede si Draganesti Olt, este in afara liniei ferate, de la gara pana in sat sunt patru-cinci kilometri, pe un drum de tara. Acolo viata este ingrozitor de grea pentru oameni si civilizatia nu si-a putut face niciodata loc, nici inainte de comunism, nici dupa. Poate ca inainte lumea satului functiona pe niste baze injuste, pe relatii intre boieri, mijlocasi si clacasi, dar se cultivau totusi anumite valori, a caror pierdere a avut rezultate catastrofale.

50 de ani de socialism au distrus vechile ierarhii sociale si au adus in prim plan o clasa care in perioada interbelica era cea mai de jos din patura taraneasca. S-a vazut ulterior ca o societate nu poate trai fara ierarhii si ca egalitarismul nu exista. Mai ales cand este vorba despre o societate unde valorile se bazeaza pe niste criterii ce nu pot fi negate de pe-o zi pe alta. Generatia parintilor mei a fost invatata sa minta si sa fure ca sa supravietuiasca. Bunica mea, desi analfabeta, avea niste valori morale – cinste, respect – pe care generatia urmatoare nu le-a dobandit.”

Scoala, evadarea din cotidian
Copilaria Feliciei nu a avut nimic de-a face cu cea a lui Creanga, nici n-a zburdat prin codrii lui Eminescu. Nevoita sa parcurga trei kilometri zilnic pana la scoala, se ducea acolo cu drag, fiindca era oaza unde se simtea in largul ei.

„Aveam doua optiuni de viata: coada vacii sau scoala. Noi studiam la acelasi nivel ca si orasenii, poate chiar mai bine, pentru ca nu aveam alta distractie, alta iesire din cotidian. Absolventii erau repartizati la tara, am avut profesori specialisti, niciodata nu am avut suplinitor la vreo materie. Noi nu aveam animale acasa, tata era salariat, iar parintii mei, desi nu erau educati, aveau cultul oamenilor cu studii si voiau sa ma vada cu coronita la sfarsit de an.”

Nu regreta anii copilariei, mai degraba isi aduce aminte de lipsa igienei si a confortului care i-au marcat viata pana la varsta de 14 ani. La Bucuresti a locuit la internat, impartind camera cu inca sapte fete, iar mancarea de la cantina ii provoca deseori enterocolita. „Am avut o viata prea grea ca sa regret ceva din copilarie si adolescenta”.

Ziarista de scandal
Cea de-a doua carte a fost „Mica Istorie”, la care a lucrat zece ani. O parabola biblica, primul roman dintr-o posibila trilogie simbolica, avand in centru Barbatul – Profet, Femeia – Intelept si Copilul – Cuceritor. De o cu totul alta factura decat „Tara Branzei”, acest roman a fost primit cu rezerva, dar si cu ingaduinta, din cauza succesului celui dintai.

A urmat, in martie 2000, „Eu, Luca si chinezul”, inceput in 1995, odata cu debutul Feliciei Mihali in presa. Romanul imbina doua povesti paralele, care se intalnesc la sfarsitul cartii: povestea de dragoste dintre o romanca si un medic chinez care vine la bursa in Romania, urmata de povestea aceleiasi femei, ca jurnalista la un cotidian de scandal. „Am lucrat sapte ani la ‘Evenimentul zilei’ si aveam o reputatie destul de proasta, de ziarista de scandal, desi eram cronicar de teatru. Ceea ce mi se cerea insa erau mai putine cronici si mai multe barfe. Ma feream sa depasesc limitele bunului-simt, dar nu eram eu cea care stabilea forma finala.”

Succesul de peste ocean
Decorul s-a schimbat apoi, pentru ca Felicia hotarase sa emigreze in Québec, unde a fost acceptata ca rezident permanent. „Cauzele emigrarii au fost complexe, pe masura ce trece timpul imi dau seama ca motivele subconstiente nu erau cele care m-au determinat atunci sa plec. Voiam sa verific si daca succesul cartilor mele e viabil in afara tarii. Era o proba de foc.” Inceputul a fost cel mai greu, dezradacinarea, acceptarea nesigurantei, a unui nou statut social, aprofundarea cunostintelor de franceza.

Cumva, scriitoarea si-a gasit timp si pentru carti. „Din fericire, diploma mea de franceza mi-a permis sa le traduc, desi munca de schimbare a limbii de creatie e ucigatoare. O prietena din Franta m-a ajutat la corecturi si am avut norocul sa fiu selectionata de XYZ Éditeurs, a treia editura ca importanta din Québec, care si-a asumat un risc in acest fel, dand dovada de curaj si generozitate.

S-a intamplat in 2002, la doi ani dupa emigrare, suficient timp ca sa nu-mi pierd increderea in mine, sa nu renunt sa scriu.” Asa a aparut „Le pays du fromage”, foarte bine primita, mai ales de presa, iar Felicia a fost cautata de ziaristi care nu stiau nimic despre Romania, dar apreciasera cartea. „Psihologic m-a ajutat mult, in ciuda dificultatilor financiare si a studiilor pe care le-am facut mai mult pentru mine.” In 2004 a aparut „Luc, le Chinois et moi”, care a avut o primire mai putin entuziasta. „Din cauza educatiei politice pe care o contine, mai multi critici nu au inteles-o.”

Regina si soldatul „La reine et le soldat” a fost prima carte scrisa direct in franceza, un roman istoric care a marcat un moment de respiro dupa cartile dedicate realitatii apasatoare din Romania. Povestea porneste de la campania lui Alexandru cel Mare in Asia.

„Pe vremea cand studiam olandeza, am primit de la un profesor cartea lui Louis Couperus, Iskander, pe care am citit-o fascinata. Noi, romanii suntem prizonieri ai variantei glorioase a campaniilor lui Alexandru, care ar fi facut o munca de civilizatie in Asia.” Din perspectiva scriitoarei, aceste campanii semanau distrugere si disperare, ca si razboaiele secolului al XXI-lea. „Ma socheaza motivarea invaziei unei tari cu pretexte umanitare, de export al democratiei si civilizatiei, camufland de fapt alte interese.”

Pe aceasta canava conflictuala se brodeaza istoria reginei-mame, Sisigambis. Dupa infrangerea si fuga lui Darius, familia si curtea regelui sunt luate prizoniere de Alexandru cel Mare si puse sub supraveghere la Sousa. „Regina avea, probabil, atunci cel putin 70 de ani, pentru ca Darius avea 50 in momentul mortii sale. Am imaginat o intalnire intre ea si un soldat grec aflat printre gardieni.

Pornind de la socul cultural, se ajunge la o relatie fizica intre cei doi. Este vorba, de fapt, despre intalnirea intre doua civilizatii si dragostea care sterge bariera de varsta.” Imaginati-va numai curiozitatea, apoi fascinatia tanarului razboinic grec, pe care luptele nu l-au asprit inca, fata de demnitatea, inteligenta si eleganta unei regine, simbolul unei civilizatii mult mai vechi si mai opulente, care a dominat Asia timp de secole.
 

Profesoara in China
In 2003, Felicia Mihali a cunoscut o alta fata a Asiei, poate la fel de cruda si de opulenta, dar mult mai aproape de imaginatia noastra. „Cand am terminat masterul, am avut o perioada de vid sentimental, la scoala eram integrata intr-o structura, aveam un rost, apoi am avut de trecut printr-o incercare de a ma defini destul de dureroasa.

Am acceptat sansa oferita de o companie de consiliere in emigrare de a pleca in China, la Beijing, pentru a preda franceza chinezilor dornici sa emigreze. Mi s-a parut ca distanta pe care aveam sa o iau fata de Québec ma va ajuta sa-mi redefinesc noua identitate dubla, aflata la jumatatea drumului intre Romania si Québec”.

Reintalnirea cu regimul comunist, cu frustrarile si anxietatile pe care le genereaza, nu a fost usoara. „Libertatea economica de acolo nu echivaleaza cu cea sociala si individuala. Clasa de mijloc traieste aceleasi frici si lipsuri traite de noi. „Timp de zece luni, Felicia a predat cursuri intensive de franceza viitorilor emi­granti, retraind alaturi de ei visurile in care America e tinutul tuturor posibilitatilor. In timp ce alti profesori isi familiarizau elevii cu literatura si muzica din Québec, Felicia le furniza informatii utile, pe care orice emigrant si le doreste cand ajunge in Canada.

Supravietuirea imediata, mai ales pentru cei ce vin cu bani putini, este legata de magazinele ieftine de mobila si haine, de chiriile accesibile, de cartile de credit, de banci, mai ales pentru ca societatea chineza e atat de diferita. Fosta profesoara din Beijing a fost incantata sa constate justetea programei sale. „M-am intalnit cu fosti studenti si mi-am dat seama ca impartasirea unor informatii practice a fost o tehnica buna pentru supravietuirea lor.”

Sweet, sweet China
Nu-i de mirare ca urmatoarea carte, „Sweet, Sweet China”, aparuta in 2007, se bazeaza pe aceasta experienta, urmarind trairile Augustei, profesoara de franceza, care incearca sa inteleaga aceasta tara. Cartea amesteca fantasticul cu realul, intr-o incercare de a echilibra descrierea conditiilor aspre de viata din China.

Titlul are un dublu sens, mai intai din perspectiva chinezilor, limba engleza fiind pentru ei un vis, primul pas spre o viata mai buna; o studiaza intens, dar o invata greu. Viziunea pe care o are restul lumii despre China exclude tocmai viata concreta de acolo. „Pentru noi, China este sinonima fie cu marfurile ieftine, fie cu istoria, bucataria, obiectele si ves­mintele exotice. Avem o viziune foarte edulcorata si departata de realitate”. Aceasta carte a fost primita elogios de critici pentru originalitate si pentru compozitie.

Uitata de romani
In ultimul roman, „Dina”, Felicia Mihali se intoarce la vatra. „Cartea a fost scrisa in 2006. Chiar daca scriu usor, procesul de rafinare si revizie dureaza. Pe de alta parte, parintii mei, care apar in poveste, au decedat si ma intrebam daca sa-i pastrez in viata in carte.” Actiunea se petrece in timpul razboiului din Iugoslavia, iar intriga este tesuta in jurul unei povesti de dragoste pe ambele maluri ale Dunarii.

„Povestea este suma unor experiente care dezvaluie o fata mai putin cunoscuta a conditiei femeii in Romania. La tara exista inca femei care nu pot iesi din capcana traditiei mentinuta de structurile fixe impuse de familie. Unei femei ii este greu in aceste conditii sa se elibereze de ea insasi, de propriile prejudecati, pentru a fi altceva decat ceea ce ‘lumea’ asteapta de la ea.”

In ciuda succesului de peste hotare, Felicia Mihali este putin cunoscuta in tara sa. Si-ar dori din toata inima sa-i fie publicate cartile in Romania, pentru ca, asa cum spune romanciera, „O carte traieste cu adevarat numai daca este citita”.

A consemnat Antoaneta Roman; Foto: Antoaneta Roman, arhiva personala a intervievatei