Duncan Ridgley – un anglo-saxon îndrăgostit de România

20.02.2014, 17:59 .

A înconjurat Pământul, cu aparatul de fotografiat, urmărind vedete şi capete încoronate, cariera l-a purtat prin cele mai frumoase locuri de pe glob, dar a decis să vină cu toată familia şi să se stabilească într-un sat din Maramureş, unde face turism tradiţional şi a devenit vecin cu Prinţul Charles.

Duncan Ridgley spune despre sine că este un călător care şi-a aflat locul, iar viaţa sa este una trăită dincolo de locul comun. Anglo-saxon „pur-sânge, născut în Albion, crescut în New York şi trăit în Londra, Duncan a fost un paparazzo celebru, iar prinţul Charles (actualul său vecin din Breb, satul românesc unde s-a mutat cu soţia şi cu cei trei copii), dar şi prinţesa Diana, Michael Jackson ori Madonna, au fost nu o data ţinta obiectivului său.

Te scuturi puţin a nedumerire când îl cunoşti. Jovial şi deschis, cu fibră de jurnalist de clasă şi aerul tonic al omului care nu are nimic de ascuns, râde în hohote la fiecare pas din povestea sa, un fel de Falstaff îndrăgostit de realitatea moroşenilor, autoexilat de câţiva ani buni într-un loc de poveste, unde a aflat România adevarată şi a pornit să o arate lumii.

A deschis aici „Village Hotel, un complex turistic cu case maramureşene vechi de câteva sute de ani şi încearcă să promoveze tradiţiile şi farmecul unui loc neatins încă de nebunia lumii moderne şi să demonstreze ca, iata, se poate face o afacere de mare succes chiar şi din casele bătrâneşti ale bunicilor.

„După o viaţă trăită sub presiune, mereu pregătit să alerg cât e lumea de largă după câte un pont, pe urma marilor vedete, am realizat că ajunsesem aproape un robot: rutina cu care luam metroul în fiecare zi timp de două ore dus-întors pentru a ajunge la locul de muncă, traseul fix casa – birou – casa – birou – casa – birou, zbaterea de zi cu zi în infernul londonez, în ceea ce eu ajunsesem să numesc cursa de şoareci, ca şi faptul că nu reuşeam să îmi vad copiii decât în weekend…

Ideea de a continua în aceeaşi manieră următorii 25 de ani până ce aş fi ieşit la pensie mi s-a părut mai înfricoşătoare decât să pornesc în căutarea unui „ceva diferit, care între timp a devenit filozofia noastră de viaţă.

Când am realizat asta, când am simţit că mă sufoc dacă nu fac ceva, am luat deja decizia: plecăm! Mi-am retras copiii de la studii pentru doi ani, mi-am scris demisia hotarât să pornesc ceva pe cont propriu şi împreună cu Penny şi cu cei trei copii am părăsit Londra.

Nu cred că fost un gest curajos. Curajoşii sunt cei care rămân acolo să continue acest stil de viaţă.

A fost pur şi simplu un gest de regăsire a noastră şi de protecţie a propriei vieţi şi a familiei, iar planul nostru era să luăm copiii cu noi prin lume, să le arătăm un alt fel de a trăi, povesteşte fostul mare „vânator de vedete.

Iniţial au mers în Sri Lanka cu gândul la plajă, la surf şi meditaţie alături de călugării budişti, unde însă au fost loviţi de marele val tsunami, apoi au încercat în Egipt, în oaza Siwa din Sahara, de unde i-au gonit conflictele Primăverii Arabe, pentru ca apoi, călătorind într-o rulotă prin Balcani în căutarea unui teren pentru compania de turism pe care voiau să o înfiinţeze, să descindă în Transilvania.

„Am mers întâi lângă Braşov, fiindcă în viziunea mea Transilvania era un loc unde trebuie să ajungi, şi asta în mare parte datorită poveştilor cu Dracula, văzute ca o oportunitate turistică, dar locul pe care l-am considerat cel mai aproape de suflet a fost Maramureşul, unde am găsit o cultură arhaică, demult apusă în Occident, de o simplitate şi o tradiţie fabuloasă şi unde am descoperit lângă Ocna Sugatag, acest sat Breb, unde am ştiut pur şi simplu că, da, aici vom ramâne.

M-au fermecat imediat casele vechi, de lemn, conservate perfect, un potenţial real, încă neexploatat al Maramureşului, şi am cumpărat câteva pe care le-am demontat, transportat şi reconstruit într-o zonă mai retrasă, cu pârâu şi pădure, le-am restaurat cu meşteri bătrâni, dar şi cu propria mână, şi eu şi soţia mea, cu materiale tradiţionale, cu lut, lemn, piatră şi nisip, aşa cum se folosea acum două sute de ani, şi am făcut cu ele un mic sat de vacanţă, rustic, aproape arhaic, unde vin să locuiască turişti de pe toate continentele.

Vom avea vreo 40 de locuri de cazare şi un mic restaurant, iar în viitor vom construi pe o altă locaţie şi câteva căsuţe în copaci şi căsuţe tip hobbit.

Cei care vin aici sunt apoape toţi străini şi ei aleg acest tip de turism nu pentru confortul modern, care este inexistent aici, ci pentru a trăi, temporar, viaţa curată, arhaică, fără internet şi televizor, viaţa aceea cu mers cu căruţa şi cu mese la lumina focului, alcătuite din bucate sănătoase, tradiţionale, moroşeneşti.

Aici nu am nevoie de personal super calificat pentru servire, lucrez cu o mână de voluntari şi cu oamenii locului, iar drumurile forestiere, neasfaltate, mă avantajează, căci fac parte din farmecul satului, iar clienţii mei veniţi dintr-o lume tehnologizată la maximum, care s-au născut cu cablu TV, gaz, ascensor şi merg toată viaţa pe autostrăzi, nu vor să vină în acest capăt de lume ca să găsească aceleaşi lucruri de acasă, nu?, explică Duncan.

Aşa a gândit şi prinţul Charles care a cumpărat şi el două case în Breb, devenind vecin, gard în gard, cu cel de care s-a ferit ani de zile. Duncan Ridgley spune că şi-a dorit din toată inima să fie cel mai bun în tot ceea ce face. Aşa că a învăţat şi le-a făcut pe toate, uite aşa, el şi Penny, soţia lui, dar şi cei trei copii, când şi cum au hotărât ei că este mai bine. Aparent arăta ca un visător liniştit şi învăluit într-un aer misterios şi ciudat. De o sinceritate nonconformistă, ca mai toţi timizii, Duncan recunoaşte direct că da, este un pasionat.

De tradiţie, de linişte şi de traiul curat, simplu, de mâncarea naturală şi sănătoasă cu savoare şi gust adevărat. Dar el, copiii, soţia nu resimt vechiul stil de viaţă londonez ca pe o pierdere? Râde în hohote: „Ce am pierdut? Deadline-urile, stresul, barurile londoneze şi posibilitatea de a găsi un instalator bun.

Am câştigat, însă, liniştea sufletească, peisajele unei lumi de vis, puritatea, traiul ecologic şi relaxarea unui alt ritm al vieţii, unde timpul curge mai molcom, ca un apostrof pus veşniciei muntelui. Plus whisky-ul care este foarte scump, în vreme ce aici, în Maramureş, horinca creşte şi în copaci. Ha,ha, ha, ha… deci unde-i pierderea?

Autor: Adrian Cîlţan

Vezi şi S-a născut în Franţa, dar concurează pentru România la Sochi

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro