De la capăt, vă rog!
Ce minunat ar fi fost să putem interveni în propriul nostrum destin, modificând ici şi colo tot ceea ce n-am făcut bine, corect, frumos sau… pur şi simplu aşa cum trebuia făcut! Nu, nu cu bagheta magică a zânei, ci cu o simplă tastă.
Am făcut câteva schimbari în camera Ilincai… Întâi am mutat patul, l-am pus lângă peretele celalalt, apoi dulapul, am pus şi salteaua şi după ce, toată mobila stătea în alt spaţiu decât cel iniţial, mi-am dat seama că nu-mi place…
Şi-ntr-o secunda m-am gândit: îi dau undo!!! Pe Lăcrămioara, cea care ne-a povestit amuzată cum joacă şah cu mobila, o găsiţi trecută într-o poziţie pe care o merită cu vârf şi-ndesat la casuţa redacţiei. Ne-am hlizit cu toate… undo…!
Ce bine-ar fi! Mie mi-a îngheţat zâmbetul şi-am privit în gol. Ce-ar fi dacă s-ar putea? Când facem lucurile greşit, când ne rătăcim printre oameni căutând drumul drept, când am spus ce nu trebuia sau când trebuia spus şi am tăcut mâlc, când decizia a fost greşită, când ne-am pus sufletul pe tavă celui care l-a făcut apoi franjuri, când nu a ieşit aşa cum speram să iasă…. ÎI DĂM UNDO! şi gata.
Lăcrămioara e femeie deşteaptă. Ştie cel mai bine puterea lui UNDO şi ce-am putea face cu el dacă l-am avea pe tastatura vieţii trecut în stânga, lângă capacitatea de a îndura, chiar în spatele tastei sacrificiu, imediat după n-am nimic, sunt ok!
Ştiu că aşa e mersul lucrurilor, să învăţăm să trăim cu ele, bune şi rele, să le căram ca pe-o cruce şi să ne străduim să ţinem spatele drept să nu-i trădăm greutatea.
Dar, totuşi?! Un undo mic şi nevinovat, fără să intervină în marile decizii ale destinului, n-ar fi făcut rău nimănui…
Eu, de pildă, aş schimba următoarele: conversaţia de la telefon din 22 aprilie 1999, când m-a sunat bunica plângând că ar vrea să se ducă la tataie (mort de 10 ani) că s-a săturat să se descurce cu o pensie atât de mică.
I-am tăiat-o: „haide, bre, potoleşte-te. Lasă că vin poimâne, îţi aduc tot ce-ai nevoie!. Când m-am dus, n-a mai avut nevoie de nimic. Plecase… Apoi aş da undo unei discuţii aprinse cu soţul meu când i-am strigat triumfătoare „pot să trăiesc foarte bine şi fără tine! Mi-ar fi bine!
E o minciună spusă la nervi, dar care a lăsat urme adânci. Uite, aici tasta undo s-ar justifica de minune prin puterea cu care a fost investită de a şterge iremediabil ceea ce spunem la mânie.
Şi ultimul undo l-am folosi ştergând ziua când am decis să port o fustă lungă dintr-un jerseu greoi prinsă la mijloc cu un elastic fragil şi pantofi cu toc înalt… Această nefericită combinaţie vestimentară aşezată pe corpul meu veşnic agitat a sucombat pe scările rulante dintr-un mall.
Când să păşesc pentru a depăşi scara, marginea fustei mi s-a prins în spaţiul dintre scari, vârful tocului mi-a alunecat în treptele de metal, iar scara mergea înainte cu fusta mea cu tot…
Lumea puhoi în spate, blocaţi cu toţii fără să mă poată depăşi. M-am gândit o secundă că puteam să tai bilete la circul pe care l-am oferit. Acuma, sincer! Cum să nu dai undo la aşa ceva? Un undo care să nu schimbe cursul destinelor celor din jur nu ar fi o nenorocire pentru nimeni… Atât cât să şteargă mici detalii.
Şi pictorii intervin în propriile creaţii, modifică acoperă urme; laserul şterge cicatricea; dentistul pune porţelan alb, totul pe lumea asta poate fi modificat, îmbunătăţit. Eu de ce nu pot şterge ce i-am spus lui mamaie?
Nopţile mele albe aveau mai puţine lacrimi. Bănuiesc că asta e motivul pentru care nu avem opţiunea undo pe tastatura vieţii…
Trebuie să învăţăm să trăim cu propriile greşeli şi decizii, oricât de dureroase ar fi. Iar momentele absolut jenante în care ne-a pus viaţa ne călesc şi ne pregătesc pentru mai rau. Şi pentru cuvintele răutăcioase pe care le-am spus celor dragi, există mereu o mie de căi pentru iertare. Acum e perioada cea mai bună să spui ca-ţi pare rău. La mulţi ani!
Autor: Florentina Muşat
Vezi şi Câte broaşte ai pupat până la el?