„Maria, darul pe care mi l-a facut viata”

02.03.2011, 11:53 . Actualizat 29.08.2013, 20:29

Sunt un om puternic, asa cel putin imi place sa cred si asa imi spun toti cei care ma cunosc. Am trecut prin multe in viata si au fost, cu ani in urma, clipe, zile, luni intregi, in care credeam ca viata isi intorsese cu totul privirea de la mine.

Suferisem mult prea mult, totul parea ca se prabuseste in jurul meu si uitasem cu totul ce inseamna bucuria si speranta. Tatal meu se stinsese de putin timp, trecusem printr-un divort dificil, urmase si decesul fostului sot si apoi am pierdut-o si pe mama, care suferea de multa vreme de o boala ingrozitoare. Ramasesem singura, fara nici un sprijin, cu doi copii mititei de mana, Alexandra si Mihai, si doar grija pentru ei si doar faptul ca depindeau cu totul de mine ma mai tinea, mecanic, pe picioare.

M-am recasatorit si ma gandeam ca viata mea se va linisti, dar am pierdut o sarcina la sase luni, dupa ce medicii mi-au spus ca daca nu provocau nasterea, am fi murit si eu, si copilul. Ceva s-a rupt in mine atunci, total si definitiv si nu mai aveam nici macar puterea sa ma revolt impotriva destinului, sa cer raspunsuri, sa plang sau sa mai sper. Au fost zile si mai ales nopti cand adormeam plangand si nu mi-e rusine sa recunosc asta. Maine parea un timp imposibil de gandit macar. Atat mai puteam face: sa ma rog lui Dumnezeu pentru iertare. Si El a decis altfel, caci, nu stiu cum se facea, dar parca o mana nevazuta deschidea o fereastra prin care patrundea lumina si vedeam un firicel de drum.

Cand nu credeam ca mai e posibil, am ramas din nou insarcinata. Am dus cele noua luni de sarcina cu spitalizari la tot pasul si, abia dupa ce s-a nascut Maria am inteles ca a fost o binecuvantare inca de la inceput, cand viata i-a fost amenintata de ignoranta unei doctorite care o propusese spre a fi avortata, pe considerentul ca este o sarcina fara viitor sau ca fatul nu va supravietui.

Doi bebelusi de crescut: unul al meu, unul adoptat

Sub ghilotina unor vorbe laconice sau mai bine zis draconice a stat viata Mariei de dinainte de a veni pe lume si ma intreb cu groaza ce s-ar fi intamplat daca acceptam rezolvarea grabita a cazului care eram. De fapt, abia acum descopar cat de usor imi vine sa vorbesc despre asta. Nu simt nici o greutate sa povestesc despre tot ce-am trait, despre disperarea pe care o incercam atunci.

Tot pe atunci, la scurt timp dupa ce Maria a venit pe lume, aducandu-mi si primul zambet adevarat, dupa foarte multa vreme, am indraznit sa adopt o fetita abandonata care mi s-a lipit de suflet si care am considerat ca merita iubirea si caldura unei familii. Cristina era un copil cu probleme, abandonat la sase luni si care de trei luni statea doar in incubator, asteptandu-si sfarsitul, caci nimeni nu-i mai dadea nici o sansa.

Am stiut atunci, la fel cum a fost cu Maria, ca trebuie sa fac acest lucru, sa o adopt pe Cristina, in ciuda a tot ce imi spuneau medicii. Pur si simplu asa trebuia sa fac. Si iata ca sunt zece ani de cand Cristina a devenit fiica mea si de cand nesfarsita dragoste cu care a primit-o si pe care i-a daruit-o Maria a insanatosit-o aproape complet. Acum este o fetita ca toate celelalte, urmele bolii s-au dus si nimic nu mai aminteste de fetita despre care medicii spuneau ca este condamnata pe viata.

Greutatile m-au indarjit

Cand am realizat, cam pe la patru anisori, ca Maria venise pe lume cu un dar deosebit, darul unei voci unice, am stiut ca va trebui sa fac tot ce era omeneste posibil sa o ajut ca sa urce pas cu pas pe drumul exprimarii prin cantec. Eu renuntasem de ceva vreme la cariera din invatamant si primeam, asa ca si acum, doar salariul de asistenta maternala a Cristinei, dar nu am dat inapoi. Mi-a fost greu desigur, au fost dificile toate drumurile si cautarile pentru a gasi un profesor pentru Maria, pentru a merge la toate acele ore nesfarsite de repetitii si de studiu, au fost grele si drumurile la festivaluri si concursuri, fiindca de cele mai multe ori erau suportate de mine cu ajutorul prietenilor…

Toate au fost dificile, dar dificultatile m-au indarjit. Am vrut sa fiu un exemplu pentru Maria si pentru toti ceilalti copii ai mei, sa le demonstrez ca nici o greutate sau esec nu trebuie sa ii demobilizeze, nu trebuie sa-i faca sa-si piarda increderea, speranta, optimismul. Acum, Maria este deja o mica celebritate si nu doar in Romania, dar este o fetita extrem de modesta si de muncitoare si tocmai recunoasterea este cea care o ajuta si o motiveaza.

Intre cele 42 de premii si trofee pe care le-a castigat la doar 11 ani, fiecare purtand propria poveste, sunt unele de care Maria este mai aproape cu sufletul. De la concursul din exigenta si austera Belarus, unde o copila de noua ani venise sa-i invinga pe marii favoriti ai tarilor ruse, pana la Trofeul „Doua Inimi Gemene, din Chisinau, apoi la „Cerbul de Argint' si premiul I la Mamaia Copiilor. Sau la Festivalul San Remo Junior, unde a asezat Romania pe podium si a cucerit si premiul de popularitate, iar marea sala a Teatrului Ariston nu se mai oprea din aplauze si publicul vorbea doar de „Il fenomeno si de „Maria-Romania.

Despre ea s-au spus multe si nu as vrea sa fiu subiectiva, dar am vazut putini copii care sa munceasca atat cat ea. Nu este genul pe care sa trebuiasca sa-l motivezi cu ceva. Ea spune singura ca mai vrea pregatire in plus. Dupa ea, orele de studiu de la Liceul de Arta „Dimitrie Cuclin din Galati, unde este in clasa a treia, ar trebui sa fie fara de sfarsit daca profesoara n-ar opri-o sau eu n-as merge dupa ea. Spune ca aceasta este lumea in care traieste ea si ca toate acele sunete sunt o lume pe care o intelege perfect.

Canta extraordinar de liber, cu o usurinta pe care o are probabil din nastere, iar mie mi se umple sufletul de bucurie cand o privesc. Cand canta, ea nu are niciodata emotii, am eu insa, cat pentru o sala intreaga de parinti. Cand o vad pe scena, neobosita, construind cu vocea, puternica, delicata, sau sfioasa, lumi si povesti inainte ca ele sa fie rostite, am inima aproape sa-mi iasa din piept. Stiu insa, ca dincolo de toate privirile spectatorilor care ma cauta prin sala cand o aplauda pe Maria, una dintre ele este a fetitei mele si asta ma rasplateste din plin. Acestea sunt cu adevarat darurile importante, cele mai pretioase daruri pe care mi le putea face viata.

Viata merge inainte

In viata am avut, aproape fara ragaz, suisuri si coborasuri. Am pus intrebari lumii si am cautat, uneori disperata, raspunsuri. Insa suferintele trec pana la urma si ramane doar fericirea de a avea o familie iubita de Dumnezeu. Si o fetita o cu voce de aur pe care o consider darul special al vietii mele. Mi-am spus ca niciodata nu o voi lasa la greu, asa cum soarta ma parasise pe mine cu ceva vreme in urma, si ca am sa-i ofer mereu siguranta ca este iubita. Si de mine si de sora ei, Alexandra, care va deveni curand medic, de fratele Mihai, din care deseori isi face un model, sau de Cristina, sora ei de suflet, daruita de Dumnezeu. Pentru noi toti, viata, cu bune si rele, merge oricum inainte.

Maria Cristina Craciun – o „ministea' a muzicii romanesti

Este nascuta in 13 februarie 2000 si este eleva in clasa a treia la Liceul de arta „Dimitrie Cuclin din Galati.
A inceput sa cante si sa studieze muzica de la varsta de patru ani, iar in 2007 a obtinut primul ei mare premiu de popularitate. Palmaresul Mariei mai cuprinde:
◆ trofeul Cerbul de Argint – 2010
◆ laureata a Festivalului International San Remo – 2010
◆ premiul I Fiero – 2010
◆ trofeul Doua Inimi Gemene', Chisinau – 2009
◆ trofeul Slavianski, la Festivalul International din Belarus – 2009
◆ premiul I Fulg de Nea, Brasov – 2008
◆ premiul I Ministar, Bucuresti – 2008
◆ laureata la Festivalul Mamaia Copiilor – 2008
◆ premiul Suflet de Stea – 2008
◆ laureata la Festivalul Cerbul Copiilor – 2007