Iulia Badea Gueritee: “Să spui că eșecul nu există înseamnă să negi realitatea”

Iulia Badea Gueritee este un fost jurnalist româno-francez ajuns astăzi coordonator al biroului de presă al Reprezentanței Comisiei Europene în România.  Mai presus de orice funcție și profesie, însă, este o femeie puternică ce reprezintă un model pentru multe dintre noi, o mamă care își iubește copiii mai presus de orice, dar și un om care a câștigat bătălia cu cancerul.

În câțiva ani, am pierdut și job-ul, am fost și bolnavă de cancer, mi-am pierdut și căsnicia, pentru câteva luni mi-am pierdut și copiii.

A.C-Ați absolvit Facultatea de litere Brașov. Cum ați ajuns să scrieți si să aveți un blog? De ce nu v-ați făcut profesor sau traducător?

I.B.G- Am terminat facultatea de litere la Brașov și mă visam profesor  sau să lucrez în cercetare, voiam să fiu teoretician al literaturii. Dar eu am plecat de acasă devreme, la 18 ani. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu o persoană independentă, care a preferat să se descurce de una singură decât să ceară ajutorul altora. Consider că ce faci cu mâna ta e bine făcut. Am vrut să îmi caut de lucru și ce puteai să îți găsești de lucru ca student? Cel mai simplu era să încerci în presă dacă îți place să scrii și iubești literatura.

Am învățat să comentez tenis de la Cristian Țopescu

A.C- Și de unde legătura cu Franța?

I.B.G-  Întâmplarea a făcut să primesc o invitație pentru a vizita Franța, pe atunci puteai să ieși din România doar cu invitație. În aceea invitație eram chemată pentru o lună de zile în Franța. Îmi aduc aminte că a fost un efort destul de mare din partea părinților mei, au vândut mașina, bijuteriile, iar eu îmi puneam o întrebare simplă. Cum voi putea în Franța să vizitez toate obiectivele turistice pe care voiam să le văd? Peste tot scria că accesul presei este gratuit și atunci m-am dus și am bătut la ușa mai multor redacții spunând că doresc o legitimație din care să ateste că sunt jurnalist și cu care să intru peste tot. Evident că mai multe redacții au zis nu vrem, nu vrem, nu vrem, până când o redacție mi-a zis că îmi dă o hârtie din care reiese că  lucrez pentru ei – era Gazeta de Transilvania – și care mi-au spus că mă și angajează dacă ce voi scrie va place. Am ajuns în Franța și am folosit legitimația ca să merg peste tot. Am vizitat o mulțime de muzee, am mers la Roland Garros ! Cred că a fi jurnalist presupune o doză foarte mare de nebunie, puțin curaj, dar și putină încredere că ce faci tu e bine. Deci m-am dus la Roland Garros, la turneul de tenis, și pe vremea aceea acolo era corespondent un foarte bun jurnalist român, Cristian Țopescu, deci m-am prezentat, i-am spus de unde vin și l-am rugat să mă ajute. Am avut norocul că am învățat din mers. Am stat lângă el și am învățat să comentez un meci de tenis, am stat lângă el ca să îl cunosc pe Cedric Pioline (tenismen francez, născut din mamă româncă). Primii mei pași în jurnalism au fost în jurnalismul sportiv.

A.C- Și când v-ați întors v-au angajat cei de la Gazata de Transilvania?

I.B.G- Da, m-au angajat. Am putut să îmi continui studiile și să și lucrez, ceea ce a fost destul de greu pentru că ziua scriam și noaptea învățam. Încetul cu încetul m-am descurcat, am fost la diferite cursuri, am învățat singură limba engleză pentru că eu am făcut facultatea în limba franceză. Apoi am primit o atestare că sunt jurnalist.

A.C- Și când ați decis să plecați în Franța definitiv?

I.B.G- Acum 17 ani. Când am ajuns în Franța, am început să bat din nou la uși, să spun că sunt jurnalist venit din România. Îmi luasem și licența la facultatea de litere și mă apucasem și de cea de drept.

Am vrut să fiu jurnalist în Franța, într-o lume ăn care ei aveau deja prea mulți jurnaliști francezi

A.C- De ce?

I.B.G- Am vrut să dau la drept pentru că am fost dată în judecată de niște hoți pentru că i-am acuzat într-un ziar întocmai că sunt hoți. Trebuia de fapt să scriu că sunt acuzați de furt. Eram la început, lucram atunci la rubrica de fapt divers, dar nimeni nu te învață cum să folosești termenii juridici. Surpriza a fost că ziarul nu m-a apărat, mi-a spus să mă descurc singură. Am luat cărțile de drept penal și am văzut că niciun jurnalist nu are dreptul să scrie că X sau Y e un hoț. M-am supărat foarte tare pe mine și am dat la drept.

A.C- Revenind la Franța…

I.B.G- Deci ajung în Franța și vreau să fiu jurnalist. Evident că toată lumea a râs de mine, au zis că au prea mulți jurnaliști  francezi deja.  Aveam o problemă, nu îmi găseam de lucru, dar eu deja decisesem să rămân în Franța. Am lucrat deci altceva, am mers apoi din nou la cursuri și într-un final am fost publicată, am luat un premiu și am început din nou să scriu.

A.C- De ce nu ați vrut să rămâneți în România?

I.B.G- Nu eram fericită în dragoste, am decis inițial să emigrez în Canada. M-am înscris într-un program de emigrare, dar viața a făcut să vreau să îmi vizitez fratele la studii (era în Franța) și mergând în Franța, mi-am întâlnit viitorul soț. Și asta a fost. Sunt cetățean francez acum, acolo e viața mea, acolo sunt copiii mei și lucrez aici din octombrie 2016.

A.C- Și cum faceți cu drumul?

I.B.G- Fac naveta. Lucrez două zile pe săptămână aici și restul sunt acolo. Lucrez de la distanță.

Românii au capacitatea de a renaște pe care nu multe popoare o au.

A.C- Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat în toți acești ani?

I.B.G- Că românii sunt capabili să o ia de la capăt. Nu știu dacă e datorită rezilienței, credinței în Dumnezeu. Avem capacitatea de a renaște și este o capacitate pe care celelalte popoare nu o au. De exemplu, un francez care este lovit de o greutate foarte mare în viața sa își revine foarte greu. Îi este foarte greu să accepte că trebuie să o ia de la capăt. Și mie mi-a fost greu când am ajuns în Franța și am văzut că toate ușile se închid, sau că universitățile din România nu sunt recunoscute, atunci a trebuit să o iau de la capăt. Singurul job în care puteam să fiu în mediul presei, pentru că îmi iubesc meseria, iar pentru mine presa e ca un microb – o dată ce l-ai luat s-a terminat – deci singurul job a fost de standardistă, de recepționistă. M-am angajat cu tot cu studiile mele universitare pe un job care nu îți cere nici măcar bacalaureatul. Nu îmi pare rău, în cei șapte ani în care am stat acolo am învățat să vorbesc mai bine engleză, să învăț germana, să învăț să mă port respectuos cu oamenii.

A.C- Deci vorbiți patru limbi? Limba română, engleză, franceză și germană.

I.B.G-  Da, și limba maghiară. Mama mea este unguroaică. Eu sunt născută în Târgu Mureș.

Recepționera care avea un premiu în jurnalism european

A.C- Dar cum ați reintrat în meseria de jurunalist?

I.B.G- Păi, eu am tot continuat să scriu, dar articolele mele nu erau citite de nimeni și nici publicate. Într-o zi m-a prins scriind un articol directorul ziarului L’Express.  Mi-a zis: Ce faceți? Eu m-am speriat. A venit în spatele meu și a văzut că scriam la un articol. Sunteți scriitoare? Nu, am fost cândva jurnalistă. Vreau să citesc acest articol, când e gata? Când a fost gata i-am dat articolul, era un articol despre felul în care românii care au emigrat trimit bani acasă și îmbogățesc produsul intern brut, remitențele. Articolul  fost publicat de el în L’Express și în anul în care a fost publicat mi-a zis să particip la un concurs care se numește “cel mai bun jurnalist european”. Și așa am luat în acel an premiul Louise Weiss (2006). Apoi am fost dată afară pentru că jurnaliștii de la acest grup de presă nu au acceptat idea că standardista are un premiu în jurnalism. S-a făcut și o petiție împotriva mea. România nu intrase atunci în Uniunea Europeană, era văzută foarte prost, iar directorul nu a avut ce să facă. Încă un principiu al meu, că un șut în fund e un pas înainte.

A.C- Despre ce vă place cel mai mult să scrieți pe blog?

I.B.G- Acum nu mai am timp să mai scriu pe blog. Munca la Comisia Europeană presupune să nu mai ai un blog, nu mai poți să scrii. În momentul de față scriu doar pentru munca pe care o fac aici – comunicate de presă, invitații, newsletter, foarte rar mai scriu alte lucruri. Trebuie să recunosc că de când lucrez la Comisia Europeană, din octombrie anul trecut, citesc mult mai mult, am redescoperit marii clasici.

Uneori nu luăm noi deciziile, viața le ia pentru noi

A.C- După toți acești ani în Franța, ce v-a făcut să reveniți în România?

I.B.G-  Am zis cândva că nu are rost să mă întorc în România pentru că nu sunt valoroasă pentru nimeni. În momentul în care s-a ivit această oportunitate de a lucra la Reprezentanța Comisiei Europene și am avut apelul șefului reprezentanței, Angela Cristea, care mi-a zis: E nevoie de tine aici, poți să faci ceva, e nevoie de cineva care să umple acest decalaj între ce spun instituțiile europene și ce așteaptă europenii, iar tu ai capacitatea asta, am zis că îmi încerc șansa. Mi-a prins foarte bine această șansă, uneori nu luăm noi deciziile, viața le ia pentru noi. Eram la o răscruce atunci, în plin divorț. Îmi puneam niște întrebări: Cine sunt? Ce sens are viața mea? Plus că eram într-o perioadă în care încercam să îmi revin după cancer.

Cancerul m-a ținut departe de viața profesională

A.C- Când v-ați îmbolnăvit?

I.B.G- M-am îmbolnăvit la sfârșitul anului 2012, și a te îmbolnăvi de cancer înseamnă că stai foarte mult în spital, că operațiile durează mult, apoi perioada de convalescență, nu mai poți lucra.

A.C- Ați descoperit cancerul într- o fază încipientă?

I.B.G- Nu. Era în fază intermediară, stadiul II. Am avut cancer de sân și a trebuit să fie operat imediat prin ablația totală a unui sân, prin înlocuirea sa cu mușchiul dorsal. Nu am avut ocazia să fac un tratament sau să zic să facem o operație mai mică. A fost destul de radical. Nu pot să zic că am rămas fără serviciu, dar am pierdut ritmul, doi ani jumătate departe de muncă sau muncind de acasă, nu mai eram în circuit, nu mai dădeam randament.

A.C- Unde ați făcut operația?

I.B.G- În Franța, la o clinică specializată în acest domeniu.

A.C- Cum ați descoperit că aveți cancer?

I.B.G- Din întâmplare. Îmi luasem concediu de odihnă deoarece aflasem că mama mea are o problemă, era suspectă de cancer. Eram acasă de o lună, mă odihneam mereu, dar eu eram foarte obosită. Medicul de familie care se ocupa de mama mea mi-a spus că nu e ok să fiu atât de obosită din moment ce eram în concediu. Am făcut analize, iar în urma analizelor pe care le-am făcut, s-a constat că am cancer. A fost fulgerător. Am fost operată într-o lună.

Noi, supraviețuitorii de cancer, ne trăim viața altfel, o trăim la puterea 100. Devenim și foarte puternici și foarte sensibili.

A.C- Cât a durat totul?

I.B.G- Cu totul cam trei ani. În Franța, spre deosebire de România se face totul în același val. Nu există o perioadă de timp în care stai fără să te operezi. M-au operat de cancer, după o lună-două a redeschis operația ca să  refacă sânul. După a trebuit să îmi aducă sânul drept la aceeași talie cu sânul stâng, și a urmat o perioadă când eram acasă, apoi trebuia să merg la spital, și tot așa. A trebuit să fac exerciții de kinetoterapie, de reeducare a brațului stâng, pentru că în momentul în care rămâi fără mușchiul dorsal, toată partea ta stângă devine nefuncțională. Am fost operată din nou pentru că trebuia să stabilizeze sânii și atunci a fost o perioadă mai lungă de convalescență. Iar când credeam că am scăpat cu totul, mi-a apărut și la sânul drept, dar de data asta era deja sub observație. Nu a fost nevoie de o ablație a sânului, ci de o operație mai mică. În momentul în care ai avut cancer, și cred că este cazul oricărei persoane care  a avut cancer, sunt câteva lucruri pe care le învățăm foarte repede. Unul dintre lucruri este că faptul că dacă am avut cancer și am supraviețuit este o paranteză, este ca o pauză, ca un timp în plus pe care îl primim, dar nu de tot.  Noi știm că la un moment dat cancerul se va întoarce într-un loc sau în altul, iar atunci o să fie prea târziu. Știind asta, noi cei care am supraviețuit ne trăim viața altfel, o trăim la puterea 100. Devenim și foarte puternici și foarte sensibili. E un lucru paradoxal, suntem foarte puternici pentru că știm că am trecut printr-un lucru care putea să ne ia viața. Atunci ne dăm seama ce contează cu adevărat – contează copiii tăi, contează viața pe care o primești în fiecare zi, restul – necazuri, supărări la serviciu – sunt nimicuri.

A.C- Dar în momentul în care ați aflat că aveți cancer v-ați gândit la moarte?

I.B.G- Da. Primul tau gând e că o să mori, nu îți imaginezi că o să scapi. Și te întrebi cum îi anunți pe cei dragi că s-a terminat. Eu am ales să nu le spun copiilor mei că sunt bolnavă. Am ales să îmi trăiesc frica de una singură, noaptea plângeam, discutam cu soțul meu.

A.C- Ce vârstă aveau copiii dvs atunci?

I.B.G- Fetița avea trei ani, iar băiatul 13 ani.

A.C- Și cum te simți când scapi?

I.B.G- E o marcă pe care o porți cu tine, te uiți la cer și te bucuri. Dar îți ia timp să te bucuri pentru că există acest proces de reeducare care e dureros. Ai dureri, când mergi, când stai, când alergi, e o durere în spate care nu te lasă să uiți că ai cancer. După aceea te bucuri că trăiești,  dar de multe ori te întrebi dacă nu era mai bine să nu mai exiști, pentru că în ochii celorlalți ești un ciumat. Am avut colegi în Franța care, după ce m-am întors, au zis că nu mai pot să mai lucreze cu mine. Eu le-am explicat că nu e ciumă, nu e contagios. În cadrul divorțului, am avut surpriza să văd în verdictul preliminar dat de judecător o frază care spunea că mama copiiilor nu este fiabilă, ea a fost foarte bolnavă și boala va recidiva. Deci trebuie să te lupți pentru orice. În momentul de față știu că în afară de cancer, nimic nu poate să mă doboare.

A.C- Ați făcut parte din grupuri de sprijin?

I.B.G- Nu. Am avut norocul că am avut în anturajul meu o infirmieră care a văzut că Iulia cea expansivă,  mereu veselă, nu mai zice nimic, tace. Mi-a scris într-o seară un e-mail în care mi-a zis: Eu știu că ai ceva sau că ai avut, te comporți foarte ciudat. Eu am tot negat și după, m-a pus să recunosc că am cancer. Apoi mi-a trimis un mail cu un decalog în care scria printre altele: Nu ceda disperării, a avea cancer nu însemnă că ești mort. În Franța, a avea cancer înseamnă să ai șansa să fii operat de cei mai buni medici, să primești cel mai bun tratament. Eu nu am luat nici un medicament, am fost operată imediat de un doctor francez, asistat de un doctor român din Alba Iulia. Dar după ce supraviețuiești vei avea mereu dureri în spate, nu o să mai folosești mâna stângă, vei avea surpriza că prietenii tăi se vor împărți în două categorii. Cei care sunt cu adevărat prieteni vor rămâne lângă tine și te vor ajuta, iar majoritatea va pleca din viața ta.

Cine spune că la nevoie îți cunoști partenerul de viață, are dreptate.

A.C- Dar soțul dvs cum a reacționat?

I.B.G- Îmi pare rău să o spun, dar fostul meu soț a făcut parte dintre cei care cred că dacă am avut cancer nu mai sunt bună de nimic. El nu a fost lângă mine, nu a știut cum să reacționeze.

A.C- Cum i-ați spus că aveți cancer?

I.B.G- Când am aflat că am cancer am fost singură. Îmi aduc aminte că am plecat de la spital, plângeam. Era o toamnă târzie, în octombrie, mergeam pe stradă și plângeam fără să zic nimic și aveam sentimentul că în piept am o durere care nu iese. La un moment dat m-am oprit din mers și am începu să strig, pur și simplu strigam de durere. M-am întors acasă și i-am spus că am cancer.

A.C- Și reacția lui care a fost?

I.B.G- Nu a știut cum să reacționeze. Nu a zis nimic. A zis că o să vedem ce facem, că ne descurcăm cumva.

A.C- Dar atunci erați în relații bune?

I.B.G-  Da și nu. Eram un cuplu care era împreună de mai bine de 10 ani, cu urcușuri și coborâșuri.

A.C- Când ați început relația cu el?

I.B.G-  Păi aveam cam 17 ani de căsnicie.

A.C- Cum v-ați cunoscut?

I.B.G-  În autobuz, în drum spre Franța.

A.C- E român?

I.B.G- Pe jumătate român. Dar o dată cu boala am mai descoperit ceva. Cine spune că la nevoie îți cunoști partenerul de viață, are dreptate. E dureros să vezi că ești foarte singur. Au fost mult mai aproape de mine prietenele sau colegele de birou decât fostul meu soț.  Eu îmi spun că după ce am avut cancer sunt mai matură, cel puțin așa mă consider eu. Sunt mai aptă să îmi dau seama ce e bine sau rău, ce contează sau nu. Faptul că am scăpat de cancer și sunt întreagă, și că am trecut prin perioada asta în care cam prin aceiași ani am pierdut și job-ul, am fost și bolnavă de cancer, mi-am pierdut și căsnicia, pentru câteva luni mi-am pierdut și copiii. Acum mi-am recuperat fetița din septembrie anul trecut. Toate astea au reprezentat pentru mine o șansă.

A.C- Și băiatul?

I.B.G-  Băiatul a ales să rămână cu tatăl. Băiatul este foarte supărat că am divorțat și nu mă înțelege. Nu înțelege motivele. Este complicat pentru el, este la o vârstă în care orice adolescent își spune:  Sunt bine în cadrul unei familii, dacă părinții mei divorțează înseamnă că este un eșec. Dar nu e așa, eu cred că este cu mult mai tragic să rămâi într-o căsnicie în care ambii părinți suferă și de dragul copiiilor ascund acest lucru. În momentul de față, fiul meu îmi reproșează că divorțez, dar în același timp și că nu i-am spus că sunt nefericită.

A.C- Nu v-a cerut să puneți stop divorțului?

I.B.G- Ba da, evident. Dar relațiile mele cu fostul soț erau deja alterate de mult prea mult.

Rolul femeii într-o căsnicie nu este să fie obiect, și am vrut ca fetița mea să știe asta.

A.C-  Dar când ați decis că trebuie să divorțați?

I.B.G- În momentul în care mi-a zis: m-am săturat să te tot aud că ești bolnavă, că te doare, că ești operată, m-am săturat, vreau altceva. Pleacă, dispari. Nu a fost lângă mine când a trebuit. Poate nu a fost fiindcă nu a înțeles, poate nu a știut cum să se poarte. Câți dintre noi știm cum să ne purtăm când cineva apropiat nouă ne spune că are cancer? Nu știm dacă trebuie să plângem cu persoana respectivă, sau să o îmbărbătăm, să plecăm de lângă ea pentru că vrea să fie singură. Probabil cea mai bună metodă este de a sta, a asculta și a suporta.

A.C- Dvs de ce ați avut nevoie?

I.B.G- Ca cineva să stea să asculte și să suporte.

A.C- Și de ce divorțul nu s-a încheiat nici până acum?

I.B.G.- Un divorț în Franța durează foarte mult, nu sunt proceduri ca în România. Acolo nu poți să te desparți la notar sau rapid la judecător.

A.C- Dar el a vrut să divorțați?

I.B.G- Mai există și acest motiv. Nu cred că el și-a închipuit vreodată că voi divorța. Mi-a spus că a glumit când mi-a zis să plec. Dar eu nu cred că cineva care își iubește cu adevărat soțul sau soția îi spune astfel de lucruri. Eu am ajuns la o concluzie: viața e prea scurtă ca să trăiești într-un cuplu în care nu mai există înțelegere, unde cotidianul e un infern. După ce am trecut prin cancer, am văzut rolul femeii într-o căsnicie, eu nu aș vrea ca fetița mea să crească, să găndească faptul că femeia este doar un obiect, o mobilă în casă. Rolul femeii într-o căsnicie nu este să fie obiect, și am vrut ca fetița mea să știe asta. Dar știi ce este cel mai important? Cel mai important e să-ți dai seama că eșecul există, să accepți că ai eșuat și să mergi mai departe.

A.C- Cum ați avut puterea să vă ridicați după toate greutățile pe care le-ați avut? Ce v-a motivat?

I.B.G-  Ce m-a determinat cel mai mult să nu cedez presiunilor a fost fetița mea. Este foarte mică, are șase ani, dar, ca toți copiii, simte. La început, în primele opt luni după ce a început divorțul, mi-am pierdut copiii. Îi vedeam doar patru zile pe lună, iar despărțirile erau extrem de dureroase.  Copiii mei mă lăsau în urmă tristă și într-o zi fetița mea mi-a spus: ”Mamă, te rog frumos mai rezistă, o să cresc și o să mă bat alături de tine.” Și atunci mi-am zis că dacă fetița mea are încredere în mine, trebuie să reușesc. Au fost momente în care mi-am zis că nu mai pot. Și asta e tot, nu e nicio putere magică.

A.C- Un sfat pentru persoanele care trec prin așa ceva?

I.B.G- Să nu rămână singure, să încerce să se apropie fie de grupuri de sprijin, fie de alte persoane care au avut cancer, să citească cărți pe tema asta. Eu am citit. Să nu dispere, pentru că există și pentru ele o șansă. Un Dumnezeu.

Deschide galeria foto pentru a vedea mai multe fotografii cu Iulia Badea Gueritee.

Interviu realizat de Ioana Andrada Constantinescu

Citește și:

Interviu cu profesoara de matematică Maria Elena Panaitopol: ”N-am făcut niciodată vreo meditație sau lecție particulară cu vreunul din elevii mei”

Primul interviu cu Ilinca Băcilă și Alex Florea după ce au câștigat Eurovision: „În copilărie am fost afonă, chiar disfonică!”

Interviu cu Diana Cavallioti, actrița care joacă rolul principal din ”Ana, mon amour”

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...

EVA.RO
Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre